Prin apariția în reclama de la eMAG, Mihai Șora a stârnit, involuntar, o întreagă campanie împotriva sa. De la stânga (extremă) la dreapta (extremă) mulți indignați s-au apucat să-i scormonească trecutul și să dea lecții despre cum trebuia se poarte Șora în trecut, ce (nu) trebuia să facă în ultimii ani sau zilele acestea. Și l-au asociat cu personaje odioase din istoria recentă, i-au atribuit calități pe care nu le-a avut, l-au făcut responsabil moral de fapte pe care nu le-a comis. S-au rostit jumătăți de adevăr, cel mai adesea fără punerea în context, s-au inventat fapte, s-au făcut comparații nepotrivite.

Dorin DobrincuFoto: Arhiva personala

Un prieten m-a întrebat ieri ce cred despre acest caz, pornind de la comentariul public al unei cunoștințe comune. Am încercat să răspund pe scurt.

Polemica publică în jurul lui Mihai Șora ne-a arătat că se adâncesc faliile în jurul memoriei celui de-al Doilea Război Mondial și în jurul comunismului. Interpretările istorice țin, ca toate interpretările, de altfel, de faptele existente și de valorile celui care scrie/spune, care interpretează. Cu toate reținerile unora sau altora, o interpretare contextualizată ne duce la concluzia că a lupta contra nazismului în Franța ocupată, în 1940-1944, însemna să fii de partea bună a lucrurilor acolo. Pentru că țara nu era liberă, pentru că germanii erau ocupanți, pentru că naziștii îi arestau și deseori îi împușcau pe cei care li se împotriveau, pentru că îi exterminau pe evrei.

Lucrurile puteau fi diferite în alte locuri. Spre exemplu, în Polonia ocupată și de germani, și de sovietici, să fii împotriva acestora însemna să fii în ambele cazuri de partea bună a lucrurilor. Deși unii polonezi au fost comuniști în timpul războiului și i-au slujit pe sovietici, alții, dimpotrivă, au fost și contra acestora din urmă, dar și contra germanilor. Armia Krajova (Armată Internă, Armata Teritorială), principala organizație poloneză care lupta contra ocupanților pe teritoriul național, a fost și antinazistă, și anticomunistă/antisovietică, deși în vara anului 1944 a încercat să colaboreze cu Armata Roșie pentru a scăpa de germani. Asta nu l-a împiedicat pe Stalin să distrugă principala organizație poloneză de rezistență.

Precizările legate de prezența lui Șora în Ministerul Afacerilor Externe de la București, la începuturile regimului comunist, sunt necesare. Șora nu a fost un activist politic, dar faptul că venea din Franța, că figura ca membru al Partidului Comunist Francez (nu știm dacă a și a fost cu adevărat, eventual dacă a fost convins sau fusese un act formal), că era căsătorit cu o evreică (iar evreii fuseseră vânați cu obstinație de naziști și duși în lagărele de exterminare din Germania și Polonia), ei bine, toate acestea reprezentau o „garanție” că putea fi folosit cel puțin pe poziții tehnice în aparatul de stat. Politizat, desigur. În această vreme, da, unii dintre vechii angajați din MAE erau epurați. Fie pentru că erau legați de vechile partide, fie pentru că fuseseră apropiați de anumiți miniștri sau oameni politici condamnați deja de comuniști. Epurările începuseră în anii dinainte, iar după instalarea Anei Pauker în fruntea MAE ele s-au extins. De altfel, ea însăși avea să fie epurată de niște staliniști mai abili – în frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej – în 1952, ceea ce a implicat și înlăturarea din fruntea Externelor.

A-l face pe Șora un secondant al lui Pauker este retorică ieftină. Indignare de antena3, criticatac sau radicalism de tip facebook. Cu excepția unei scurte perioade în care a fost angajat la MAE ca funcționar, omul a lucrat doar în edituri, a inițiat colecții, a publicat cărțile altora, inclusiv ale unora aflați anterior la index din motive ideologice și politice. Nu a lucrat nici în aparatul de propagandă, nici în Securitate.

citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro