Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Iși iau animalele la revedere? Fac cimpanzeii politică? Interviu cu Carmen Strungaru, etolog, despre inteligența animalelor

de     Contributors.ro
Luni, 30 septembrie 2019, 21:59 Actualitate | Opinii


Carmen Strungaru, etolog
Foto: Hotnews
Există o prăpastie între gândirea animalelor și cea a oamenilor? Animalele folosesc unelte, își anticipează acțiunile, își fac planuri de viitor și fac politică în cadrul grupurilor (Intringile pentru a ajunge la putere ale cimpazeilor sunt uimitor de asemănătoare cu cele din politica oamenilor ceea ce ar putea spune mai multe despre noi decât despre ei, dar aceasta e cu totul altă discuție). Emoțiile lor sunt complexe si cercetările arată că ele nu sunt așa de diferite de ale noastre.

Mai mult, există dovezi că grupuri de primate își pot crea o cultură. Sigur, universul lor mental nu e cel al oamenilor, dar poate că nu e chiar așa de diferit, cum credeau cercetătorii până de curând. Și, atunci, poate ar trebui sa studiem comportamentul animalelor pe baza acestei continuități.
“A înzestra animalele cu emoții umane a fost mult timp un tabu științific. Dar dacă nu facem asta, riscăm să pierdem ceva fundamental, atât în privința animalelor, cât și în ceea ce ne privește,” spunea acum câțiva ani Frans de Waal. Este o teza de care celebrul etolog olandez s-a ținut mereu, pe care a încercat în toate cărțile sale să o argumenteze.

Ultima sa carte, Suntem indeajuns de inteligenti pentru a intelege inteligenta animalelor? de curând apărută la Editura Humanitas, este foarte provocatoare și captivantă, polemică și bogată în relatări uimitoare despre intelingența animală și … despre animale inteligente. Ipoteza lui centrală, este și aici, în această carte, că există o continuitate om-animal, o continuitate care ar îngădui o un model de”cogniție evoluționistă” titlul ultimului capitol.

Despre aceast volum am discutat cu Carmen Strungaru, traducătoarea cărții, și un binecunoscut etolog român.

Carmen Strungaru (Bucuresti). Studii de biologie si doctorat (1997). Bursiera a Colegiului Noua Europa (1995). Conferențiar in etologie animala si umana la Facultatea de Biologie a Universitatii Bucuresti. Autoare a numeroase lucrari stiintifice, comunicate si publicate in tara si in strainatate.

________

Puteti cumpara cartea online de pe GiftBooks.ro

De ce sunt, în general, oamenii iritați atunci când li se vorbește de inteligență la animale? Există un anume disconfort, e ceva greu de acceptat?

Te deranjează dacă o gazelă sare mai înalt sau dacă un ghepard aleargă mai repede decât campionul uman, dar zici, ei, asta e, bravo lor! Când e vorba de lucruri care țin de creier, de activitate nervoasă superioară, avem sădită în noi această idee că trebuie să fim, că suntem cu totul și cu totul speciali. Speciali în sensul că ne e foarte greu să acceptăm că suntem totuși animale. Char dacă scrâșnit acceptăm lucrul ăsta – în teorie cel puțin – apoi e musai să fim niște animale cu totul speciale, care să aibă niște capacități deosebite de ale tuturor celorlalte animale. Cu cât ținem mai mult la astfel de lucruri precum minte, gândire, limbaj, emoții, empatie cu atât ne este mai greu să acceptăm că ar putea să existe chiar și similitudini cu astfel de procese la alte animale. Aceste lucruri fac parte din complexul nostru de superioritate și din aroganța noastră ancestrală, de a ne considera deasupra lucrurilor. Deîndată ce am reușit să modificăm o parte din lucruri, o parte din mediu, să vedem că putem să controlăm unele animale domesticindu-le, pe altele eliminându-le, s-a sădit puternic ideea că suntem ființe cu totul aparte. La asta a contribuit din plin religia care i-a spus omului exact ceea ce dorea să afle, mai ales religia creștină care-ți povestește cum a fost cu geneza, cum s-au făcut toate viețuitoarele mării, pe urmă toate viețuitoarele pământului și Dumnezeu a văzut că sunt bune și a zis ”creșteți și vă înmulțiți” și după ce le-a făcut pe toate a zis, hai, să mai fac unul, și a făcut și omul. Căruia îi spune, folosiți-vă de aceste viețuitoare, stăpâniți aceste viețuitoare. E de presupus că Dumnezeu a folosit o metaforă. Dar omul a luat-o ex abrupto. Ne folosim? Ne folosim. Noi suntem stăpânii? Noi suntem stăpânii. Și atunci, sigur, este inomod să accepți că cei de care te folosești au vreun dram de inteligență, au vreun dram de simțire. Se suține încă și astăzi, inclusiv în mediul medical, dar și în mediul științific, că animalele nu simt, că nu simt durerea, că nu au emoții, că nu au o serie întreagă de lucruri, deși aceleași persone, până să ajungă la stadiul respectiv, au învățat din plin cum e cu neuronii, cum e cu receptorii dureroși și tactili, cum e cu mediatorii, cu diverse substanțe care mediază diferite stări emoționale. Au aflat că toate fenomenele sunt identice la toate speciile, cel puțin la mamifere. Dar, în principiu, gradul de asemănare se extinde mult dincolo de mamifere. Cumva e ca un fel de plasture, de cataplasmă pe care omul și-o pune pe mintea lui aia unică și-n care spune ăștia nu simt, ăștia n-au emoții, pot să mă comport cu ei oricum. În momentul în care începe omul să-și pună întrebarea, dar ce-or simți animalele, dar ce-or gândi, dar cum or privi toate lucrurile, e mai anevoie să acționezi ca ființă supremă.

Și etologia a avut un fel de rezistență la ideea că animalele pot învăța sau că pot avea emoții. Cartea aceasta e o carte polemică pentru că se luptă cu tipul ăsta de concepții, de pildă cu behaviorsimul, cu ideea că animalele nu pot învăța decât o schema stimul – recompensă. Ce susține de fapt, Frans de Waal? Care este viziunea lui asupra etologiei?

Frans de Waal chiar în capitolul 2 sau 3, vorbește despre cele două școii de gândire care și-au pus amprenta asupra studiilor comportamentale umane și animale și le arată plusurile și minusurile fiecăreia dintre aceste școli. Behaviorismul, ideea că orice act comportamental este rezultat al acțiunii unui stimul din mediu, iar etologia, care se dezvoltă mai încoace puțin, în jurul celui de-al doilea război mondial, când deja se făcuseră ceva progrese în domeniul geneticii, etologia spune: e vorba de gene, e vorba de instinct, de reflexe. Dar niciuna din astea două, în forma lor inițială, cel puțin, nu vorbește nimic despre activitatea nervoasă superioară, despre trăiri, despre emoții, despre minte, despre inteligență. De ce lucrurile astea? Pentru că atunci când a apărut behaviorismul a apărut ca o încercare de a transforma psihologia în știință. De a o scoate din domeniul umanisticului și de a o transforma în știință pozitivă. Or ca să fie ceva știință trebuie să ai ce măsura și să ai unități de măsură. Și atunci ideea a fost, măsurăm ce se vede, măsurăm cu diferite unelte, nu vorbim despre nimic ce nu se vede, ceea ce doar bănuim. Suntem știință și ne purtăm ca atare. Radicalismele apar mereu în viața de zi cu zi, dar apar și-n lumea științifică. Orice nouă idee științifică, orice teorie care vrea să se impună, nu începe prin a se grefa, adăuga la o teorie anterioară, ci prin a încerca s-o dărâme. Nu e bună, noi avem dreptate. De abia după zeci de ani de lupte intestine teribile, nu generația originară, ci generațiile următoare de cercetători încep să se apropie și să zică, păi stai, există câte ceva din prima teorie, și din a doua, și mai adăugăm ceva și din a treia. Cam asta e cu modul în care se aborda comportamentul animal. Frans De Waal spune: uită-te, observă, înregistrează și încearcă să înțelegi, dar nu să înțelegi strict cu mintea ta umană. Încearcă să te pui cumva în poziția animalului pe care îl observi, în Umwelt-ul lui, în ambianța sa, să înțelegi care-i sunt nevoile, la ce anume trebuie să se adapteze, de ce anume capacități, capabilități senzoriale dispune animalul respectiv și cum le folosește. Nu te aștepta ca oricare animal, din oricare specie, să rezolve problemele la fel, sau așa cum le rezolvă omul. Nu există un singur răspuns la o problemă. Fiecare specie poate să rezolve problema într-un mod diferit. Și de Waal este un etolog suta la sută, în înțelesul clasic al cuvântului. Este un om care observa, care are zeci de ani de experiență, de observații intense pe diferite specii de animale, mai ales pe primate, și care, din toate aceste observații, plus experimente de laborator, personale sau făcute de către alți colegi, și de rezultatele de care el ține foarte mult cont, încearcă să înțeleagă despre ce e vorba. Că-i pune o etichetă sau alta, asta are mai puțină importanță.

În majoritatea științelor antropomorfismul e o greșeală, dar în etologie e o cale de urmat, prin faptul că ne putem compara emoțiile noastre ca oameni cu emoțiile unui animal. Nici în etologie nu e bună orice antronmorfizare, o mulțime de etologi au dat greș, fantazând pe seama comportamentului animal. Dar, spune într-un loc Frans de Waal, antropomorfismul e o cale de urmat în etologie… Există o continuitate între emoțiile unui câine sau ale unei pisici și cele ale omului…

Antropomorfizarea este mare rușine, mare păcat. Faci așa ceva ești scos tagma oamenilor de știință respectabili. Poți să zici despre cățelul tău că e inteligent, numai că nu vorbește, dar în rest înțelege tot, dar dacă ești om de știință și faci asemenea afirmație, atunci categoric ești ridiculizat. Ar trebui să vii cu dovezi extrem de solide și nici atunci nu ai fi luat în seamă.Este un mod de apărare a oamenilor față de tot ce ar putea să le clatine lor piedestalul. Mare tulburare a provocat faptul că Jane Goodall, care studia în libertate cimpanzeii, sau școala de primatologie din Japonia, a avut o idee ”revoltătoare”, aceea de a da nume cimpanzeilor cu care lucrau. Pentru că până atunci era cimpanzeul nr 1, nr. 2, nr.3, nr. 9 și nu Mike și Lisa sau Mona. De ce? Pentru că asta ar fi alterat obiectivismul. Cum adică să-l altereze? E aberant. Dacă vorbești de cimpanzeul 1 și 2 e perfect, dacă vorbești de cimpanzeul Ionică și Costică nu mai e bine și nici studiile pe care le faci nu mai sunt valoroase. Cam în halul ăsta de încărcat și de împins în extrem este povestea cu antropomorfizarea. Lucrul la care se referă de Waal este o treabă de bun simț științific. Atâta vreme cât am o aceeași structură generală, o aceeași structură a sistemului nervos, echivalențe până la nivel de neuroni, de mod de acționare a neuronilor, de tip de mediatori, de rețele, mi ales când vorbesc de specii care sunt foarte strâns înrudite genetic cu specia noastră, nu se poate vorbi de antropomorfizare, decât în condițiile în care, spre exemplu, dai două nume diferite exact aceluiași fenomen, spre exemplu spuiexcitement și bucurie. Bucuria aparține oamenilor. Excitement-ul animalelor – și multe, multe, exemple de genul ăsta. E mult fariseism. Să nu folosim ciar aceleași cuvinte. Și atunci când se dempnstrează câ lucrurile chiar sunt la fel, inclusiv ca mecanisme intime de ordin neuronal, demonstrate prin studii de imagistică neuronală și printr-o grămadă de alte investigații de biochimie,â șamd, atunci te trezești că după un prim moment de șoc și de refuz, apare o nouă gândire și se spune, da, este ca și, dar adevărata minte, adevărata inteligență e la om. Frans de Waal dă un exemplu pe care unul dintre colaboratorii lui l-a făcut cu o cutie de plastic transparentă, cu niște bețișoare. În cutie era o bomboană și cercetătoarea bătea de două ori în capacul cutiei, de trei ori în lateral, pe urmă o întorcea invers, mai bătea o dată, băga un bețișor într-un orificiu de cutie și pe partea ailaltă ieșea bomboana. A făcut testul ăsta cu copiii, toți copiii bateau de două ori într-o parte, de trei în cealaltă, pe urmă îl întorceau și primeau bomboana. A chemat și cimpanzeii, acolo e bomboana, au văzut-o înainte de a le fi arătat-o, se face așa și așa, și așa. Cimpanzeii s-au uitat, au luat bețișorul, l-au înfipt în orificiu, au scos bombona pe partea cealaltă și au terminat povestea. A fost un moment de șoc? Cum adică, copiii se lasă manipulați așa, în timp ce cimpanzeii au rezolvat-o din prima? După care, s-a scos repede o teorie despre o adaptare cu totul specială, culturală, la normele societății, în așa fel încât să fie frumos, să fie roz totul și cimpanzeii să fie cei care sunt simpli. Mai are un exemplu în carte, cu un cimpanzeu cu care lucrează Matsuzawa. Pe cimpazeu îl cheamă Ayumu. Pe un ecran, de computer cimpazeului îi apar timp de trei secunde cifre de la 1 la 9, împăștiate pe ecran. Apoi nu se mai văd cifrele, sunt acoperite și se văd niște pătrățele albe. Ayumu le ia și le apasă în ordinea lor cu viteză fantastică. Au zis că e dresaj, că e scamatorie. S-a repetat experimentul și s-a redemonstrat această capacitate…

De memorie fotografică

Exact, o memorie fotografică. Era mult mai rapid decât un om antrenat, decât o memorie antrenată. Ce-au făcut? S-au apucat să antreneze pesoane cu o memorie fotografică remarcabilă, să antreneze astfel de persoane, doar-doar l-or întrece pe cimpanzeu, cel care ne strica firma. Alergăm după acest loc întâi și nu realizăm că în spatele nostru nu aleargă nimeni. Animalele nu s-au așezat la coadă să concureze cu noi, nu sunt interesate de așa ceva, puțin le pasă care este locul pe care le plasăm, și atunci ar fi cazul să înțelegem că, de fapt, noi trebuie să ne luăm nițel seama și să pricepem cam cum suntem și cum am putea deveni, în așa fel încât să încercăm să salvăm o minima soluție de cooperare, colaborare, conviețuite cât de cât pașnică cu restul lumii animale și mai ales să dobândim un respect pentru orice formă de viață. Pentru că dacă educi ideea că și o într-o furnică există o bucățică de viață și că bucățica aceea de viață trebuie respectată, mai departe e mult mai ușor să ajungi la un real respect între oameni. Altfel, ajungem să spunem despre cineva, ăla e dăunător, nu-l respect, nu mă interesează, dar stai că și vecinul meu este cam la fel de dăunător, dar și cel care edincolo de o graniță sau alta e la fel de dăunător – avem o capacitate fantastică, aceea de a pseudospecia. Cei care nu ne convin, cei care ne sunt dușmani, cei pe care îi disprețuim… cum îi disprețuim? Spunând despre ei că sunt bestii, animale, porci, măgari, vaci, iepuri și lista poate să continue. De ce? Pentru că în felul ăsta, practic, mental îi coborâm de pe nivelul uman. Păi dacă nu mai sunt chiar oameni, atunci mi-e mult mai simplu, nu mă mai interesează așa de mult cum mă comport față de ei.

Lucrurile astea, dacă ar fi educate, cu cap, frumos, nu ca poezia la școală, ci cu sensibilitate și cu multă dedicație, dacă ar fi educate la cei mici, ca s-o prindă ca esență, in final, ar servi foarte mult întregii societăți umane. Sigur, ar servi și animalelor, dar nici nouă nu ne-ar dăuna.

Își pot lua animalele la revedere? Pentru că salutul, faptul că te întâlnești cu câinele tău după o zi de muncă și sare-n întâmpinar, am putea spune că există. Dar la revedere? Există o continuitate între ce facem noi când ne luăm la revedere și ce fac animalele?

E o problemă care nu e foarte bine lămurită, în primul rând pentru că animalele au mai puține motive să-și ia la revedere. Dacă fac parte dintr-un grup social, atunci nu pleacă te miri pe unde, de unele singure, din când în când, și pe urmă să vină înapoi, ca să zică, la revedere, am plecat. Nu, nu funcționează așa. Există un exemplu frumos, pe care-l dă de Waal, și-l descrie foarte bine, cu o femelă cimpanzeu care este eliberată în natură după ce a fost găsită mai mult moartă decât vie, a fost tratată, reabilitată și pe urmă i se dă drumul într-o insula întinsă. Această femelă în primul moment o ia către pădure, după care, ca și cum și-ar aduce aminte de ceva, se întoarce și își ia la revedere, îi îmbrățișează pe ceilalți. Ce o fi fost în mintea acelei female e greu de spus. Dar privit din exterior, așa pare, ca îți ia la revedere. Este posibil ca femela să fi făcut diferențierea clară între perioada în care a stat în apropierea oamenilor, a interacționat cu ei, și momentul în are i se deschide cușca, se întinde pădurea și realizează că e un drum fără întoarcere. Asta e mai degrabă antropomorfizare. Am văzut înregistrarea video a momentului, este într-adevăr foarte mișcătoare, dar n-ai de unde să știi exact ce a fost în mintea acestui cimpanzeu decât făcând extrapolări, antropomorfizând. Și atunci mai bine te reții și spui doar un “ca și cum”.

Sunt alte exemple în care, unii cimpanzei, când pleacă dintr-o zonă exterioară, către clădirea interioară în care sunt cazați peste noapte, fac un tur al membrilor coloniei respective, se îmbrățișează, se sărută. Cimpanzeul respectiv se duce pentru o perioadă de timp în interior, după care revine și e iarăși salutul de ce mai faci. Dar nu știu dacă e neapărat cu semnificație de la revedere așa cum o înțelegem noi. E pur și șimplu un salut că am apărut, alt salut că am dispărut. Pentru că salutul în sine are importanță, e o modalitate de comportament prin care întărești legăturile dintre indivizi. Și atunci, cu cât mai multe saluturi, cu atât mai bine.

Unul dintre cele mai spectaculoase exemple din carte este cel cu maimuțele care au învățat să spele cartofii dulci pe care îi primeau. Apare întrebarea în carte dacă există o cultură a animalelor, dacă animalele pot crea o cultură? Pentru că obiceiul spălării cartofilor dulci, a pornit de la o singură femelă, și apoi s-a răspândit și s-a păstrat de-a lungul a zeci de ani. Chestia asta a fost documentată timp de decenii.

Da, e vorba de macacii de pe Koshima, o insula din Japonia, și iarăși de cercetătorii japonezi, foarte speciali în materie de primatologie. Un comportament apărut spontan, la o situație locală, întâi saci de cartofi dulci care erau lăsați undeva la marginea pădurii, și pe care una dintre female, o femelă tânără, tot alergând cu ei în brațe, la un moment dat a ajuns la concluzia că e mai bine să-i spele de nisip, sunt mai gustoși. Inițial, din câte știu eu, a făcut această spălare în apa unui izvor din apropiere, după care a ajuns la concluzia că dacă îi spală în apă de mare, atunci sunt mai gustoși, având și ceva sare. După aceea, cei care au preluat acest obicei au fost femele și juvenili de vârsta femelei respective, apoi femele din familia femelei respective, iar ultimii care au preluat au fost masculii adulți și conducătorul coloniei. E un obicei care se păstrează deja de 50-60 de ani, pe care nu-l întâlnești în altă parte, la vreo altă colonie de macaci.. Tot așa cum spre exemplu, ideea de a mânca furnici sau a sparge nuci de palmier, cu ajutorul unor unelte, nu este o chestie înnăscută, nu e ivorba de instinct, ci este un lucru care se transmite cultural. Ai populații de cimpanzei unde se sparg nuci, populații de cimpanzei unde nucile există iar cimpanzeii nu le sparg. Și atunci, sigur, pare a fi vorba de o proto-cultură, un primodiu de manifestare culturală… Lucrurile precum acestea s-au observat chiar și în condiții de captivitate, în grădini zoologice unde sunt colonii de cimpanzei sau de alte specii de primate, nu neapărat de antropoide, care trăiesc într-un spațiu suficient de amplu încât să poată să facă și altceva decât să parcurgă cei trei metri lungime cu 4 metri lățime în cuști, și unde apar mode. Apare o modă, apare o cultură. Moda este preluată, e dusă din generație în generație, apare un fenomen cultural.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















3749 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version