Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA De ce este capitalul românesc fragil? Despre cauze, dileme și viitor

de Lucian Bondoc     Contributors.ro
Vineri, 20 septembrie 2019, 16:49 Actualitate | Opinii


Lucian Bondoc
Foto: Arhiva personala

Am discutat în cele trei articole anterioare despre cauze ale problemelor actuale de tip „software” (înțeles ca tendințe moștenite de gândire și poziționare).

Trecând la „hardware”, înțeles ca decizii majore eronate în ultimii 30 de ani, aș începe cu partea care a privit capitalul. Cele de mai jos încearcă:

  • să explice de ce abordarea capitalului a fost profund deficitară în România;
  • să arate că „filozofia” inițială încă ne afectează și este o eroare să rămânem în ea; și
  • să contribuie la o dezbatere despre ce e de făcut pentru a progresa.

Pentru a nu încărca excesiv textul, o serie de aspecte au fost abordate simplificat, cu dorința însă a surprinderii esențialului.

1.Problema punctului de plecare și a opțiunilor – intrarea în capitalism fără capitaliști

În primul rând, este important de înțeles că România a ajuns abrupt după Revoluție într-un context cu totul special, de cvasi-capitalism fără capitaliști. Nu existau societăți private relevante și nici români cu vreun nivel financiar care să conteze într-o economie.

Este la fel de important de înțeles că foarte puțini români din țară aveau informație potrivită noului model economic (fără ca asta să fie vina cuiva, modelul anterior nefiind propice în acest sens). În plus, una este să știi regulile de circulație, alta este să și conduci o „mașină.”

Nu în ultimul rând, „mașina economiei” acumulase deja o serie de probleme, doar că acestea erau mai puțin evidente pentru că alte „mașini” nu avuseseră voie să ruleze pe drumurile țării ca să se poată compara. De exemplu, consuma destul de mult față de numeroase alte „mașini”. Neglijase și partea de estetic deși din ce în ce mai mulți consumatori la nivel internațional voiau mai mult. De asemenea, fusese implicată într-o serie de trasee off-road uzante, procedându-se, însă, rar la revizii și îmbunătățiri tehnice în ultimii 10 ani (concentrarea excesivă pe plata datoriilor lăsând bani puțini pentru tehnologizare). Per total, era departe de a fi un morman de fiare vechi. Dar nu era nici o mașină de performanță în numeroase privințe importante, având nevoie de investiții și adaptări serioase.

Se resimțea și o oboseală a unei părți din elita de facto. La nici 3 luni de la Revoluție, pe 14 martie 1990, se decidea[1] trecerea la un program de lucru de 5 zile (de la 6 zile). Extinderea deciziei și la programul școlar m-a bucurat mult la momentul respectiv, dar, retrospectiv, rapiditatea unei astfel de decizii uimește. Practic, România intrase într-un alt joc economic, dar începea tactic cu reducerea capacității productive potențiale cu 17%. Sunt studii în lume care arată că o reducere a programului de lucru nu coboară chiar proporțional și producția, dar cu programul normat de la noi, nici pe asta nu era prea logic să se mizeze.

Dincolo de programul de lucru din Occident și de sațietatea de planuri cincinale în 4 ani și jumătate, decizia a avut, probabil, în vedere că se producea mult „pe stoc” (nu aveai cui să vinzi). O reducere de program de lucru cu 17%, fără o creștere masivă de productivitate sau o reducere corelativă și a costurilor (inclusiv în jos, la toți furnizorii) nu putea fi, însă, digerată cât de cât economic, decât cu o demarare în forță a inflației. Ceea ce s-a și întâmplat.

Ideea nu este să se revină la un program de lucru de 6 zile, ci de a se înțelege că numeroase politici publice în acești 30 de ani au fost concepute pripit sau au fost de tip „fumigenă” și că este important ca, măcar în prezent, să analizăm mult mai atent proiectele de politici majore.

Dacă ne uităm la acest punct de plecare, devine destul de evident că România avea în față două abordări principale posibile:

A. una de privatizare rapidă a multor întreprinderi mari, cu cooptarea de investitori din străinătate, pentru a:

  1. aduce în România entități cu capital care să conecteze întreprinderile românești la noile circuite internaționale și să le poată moderniza unde era nevoie;
  2. obține, astfel, management cu experiență în economie de piață pe lângă care să se dezvolte rapid o clasă românească de manageri conectați la noul context;
  3. mări șansele de sustenabilitate a locurilor de muncă pentru forța de muncă existentă;
  4. oferi posibilități mult mai bune de menținere și dezvoltare pentru furnizorii locali (pe atunci, până la aderarea la UE, fiind și mult mai ușor juridic să fie stimulate contractări locale pe scară largă);
  5. obținerea de resurse financiare din vânzarea societăților respective cu care să se poate sprijini lansarea de antreprenori români noi și alte politici publice necesare; și
  6. influența partea care ar fi rămas de stat spre o modernizare în ritm rezonabil.

B: alta, de „câștigare” de timp prin întârzierea intrării capitalului străin și facilitarea, în paralel, a transferului de resurse de la stat către diverse segmente pentru a crea capitaliști români.

2.Începerea “goanei” interne după capital și decizia majoră a respingerii variantei privatizării rapide

Din păcate, s-a mers, în principal, pe varianta a doua.

A demarat „goana” internă după capital și ținerea departe a străinilor. Când s-a discutat oficial strategia de urmat, la doi ani după Revoluție, lucrurile evoluaseră deja în direcția celei de-a doua variante, chiar dacă încă nu fundamental la acel moment.

După cum se menționa și într-unul din comentariile la primul articol, spre deosebire de ce au inițiat polonezii (și nu numai) în același an, grupul iliescian a respins în 1992 (la Conferința Națională FDSN din 27-28 iunie) varianta privatizării rapide, considerată „de șoc”. Ultima încercare de deschidere mai mare spre Vest din prima decadă de după 1989 a fost înăbușită cu minerii.

Este posibil ca în decizia din 1992 respectivă să fi jucat 7 factori principali:

  1. pe termen scurt, nu ar fi putut cumpăra decât puțini români atunci, neavând bani;
  2. fosta nomenclatură (care era segmentul din elita de facto cel mai abil politic) ar fi avut cel mai mult de pierdut dintr-o liberalizare rapidă;[2]
  3. populația având puțină informație, s-a născut ideea că cea mai în măsură să facă față e tot elita preexistentă și că a o favoriza era oarecum legitim în noul context;
  4. tentația de a beneficia de bunuri ale statului, dacă se putea, pe mai nimic (și pe fondul tendințelor de relativizare a proprietății și de poziționare de tip under-dog despre care am mai discutat). În această privință, primii doi ani lăsaseră să se întrevadă deja avantajele mari ale procesului de redistribuire a activelor respective pentru cei care puteau participa la el;
  5. „fractura” elitei de facto de la Revoluție (care nu s-a rezolvat nici astăzi și despre care vom mai vorbi). Aceasta a contat în neîncrederea cercului câștigător față de Occident și a făcut mai important să nu se piardă controlul economic larg pentru a putea cumpăra loialități și, eventual, șantaja, în pasul doi, segmente din aparatul de stat frustrate de politica spartană a lui Ceaușescu;
  6. dizolvarea Uniunii Sovietice (finalizată oficial în decembrie 1991) și recepționarea evenimentului respectiv în România, în contextul „fracturii” respective; și
  7. obișnuința de distorsionare a statisticilor, precum și reflexul egalitarist de a nu recunoaște că alții puteau avea soluții mai bune (care au făcut, probabil, ca situația competitivă a unor întreprinderi să fie prezentată sau văzută mai optimist decât justifica situația de fapt).

Unii dintre factorii de mai sus s-au regăsit în toate țările fost-comuniste, modul de a gândi și punctele de plecare fiind destul de similare. În marea majoritate a țărilor respective, însă, „strategia” a doua a rămas o prezență, clar, secundară pentru că acolo s-au luat în calcul mai atent implicațiile aspectelor de mai sus.

Diferența între „strategia” de la noi și cea a polonezilor este reflectată destul de bine de diferența (ponderată cu populația) economică și socială dintre Polonia și România din prezent. Adică, e departe de a fi perfect și la ei, dar este evident că stau semnificativ mai bine în numeroase privințe, polonezii înregistrând, de altfel, în 2018, al 27-lea an la rând de creștere economică[3] și având mult mai multe (proporțional) companii locale în topul primelor 500 de companii din regiune[4].

Pentru a explica, totuși, mai în detaliu de ce consider varianta a doua pe care s-a mers de-a dreptul nocivă pentru România, este util să trecem în revistă principalele surse ale capitalului privat prezent în România, identificate de Florin Georgescu într-un studiu[5] la nivelul anului 2015 ca fiind în număr de șapte. O parte din surse vizează, în principal, capitalul străin, altele, mai mult pe cel românesc.

Cifrele au mai crescut din 2015 (și la unele am și precizat aceasta mai jos), dar nu într-un mod care să afecteze esența a ceea ce încerc să descriu.

3.Sursele capitalului prezent în România la aproape 30 de ani de la Revoluție și problema ponderii celei de-a 7-a surse

Conform studiului menționat, o primă sursă a constat în investițiile străine directe, estimate în sinteza respectivă la aproximativ 60 miliarde Euro.

O a doua sursă a fost reprezentată de aplicarea legilor de restituire a proprietăţilor – despăgubiri în bani şi natură. Conform aceluiași studiu, s-au restituit în natură 10.500 imobile și 2,2 milioane hectare de terenuri. Despăgubirile în bani (prin ANRP, AVAS, Fondul Proprietatea şi MFP) au reprezentat 5,5 mld. euro.

A treia sursă a derivat din privatizare, aceasta cuprinzând şi transferul gratuit a 30% din capitalul social al statului (estimat de studiu la 1,6 mld. Euro) prin programul de privatizare în masă şi, instituţional, prin intermediul a cinci fonduri ale proprietăţii private (actualmente societăţi de investiţii financiare).

Fondurile europene au reprezentat a patra sursă, cu aproximativ 19 miliarde euro net rămase în România la nivelul anului 2015 (N.A.: în prezent, urcând la aproximativ 30 de miliarde).

A cincea sursă a derivat din faptul că s-au aprobat ajutoare de stat în valoare de 0,8 mld. Euro, aferente unor planuri de investiţii de 3,1 mld. Euro.

A șasea sursă a fost reprezentată de acumularea capitalului la nivelul firmelor autohtone și a fost realizată prin reinvestirea anuală a profitului nedistribuit acționarilor.[6]

A șaptea sursă a capitalului a fost reprezentată de partea ilegală sau imorală. În studiul din 2015, aspectul este prezentat lapidar (“Pe lângă căile menționate anterior, capitalul s-a format şi ca efect al unor tranzacții ilegale, prin care fie a fost diminuat patrimoniul public, fie anumiți cetăţeni au fost păgubiţi ambele situaţii fiind sancţionate de lege»), fiind, însă, subliniat explicit în cartea recentă a lui Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă[7], precum, de altfel, și în alte lucrări[8].

Cred că este important pentru buna înțelegere a punctului în care ne aflăm să analizăm mult mai în detaliu această a 7-a sursă, generată în bună parte de „strategia” din 1992. Motivul nu ține doar de faptul că ponderea imoralului și cea a ilegalităților în formarea capitalului autohton a fost importantă și a privit și unele din celelalte modalități de formare a capitalului menționate mai sus, ci și de faptul că o parte din dinamici se auto-alimentează și în prezent.

Aș diferenția între „lovituri” oarecum sporadice și de termen mai scurt (dar semnificative ca valoare) și scheme durabile în timp.

Raportat la prima categorie, pare destul de clar că tot felul de sume care trebuiau încasate de statul român în jurul lunii decembrie 1989, sau în lunile de după, au fost deturnate și folosite în începuturile economiei capitaliste.

De asemenea, băncile au fost mai toate devalizate prin împrumuturi care nu au mai fost restituite, ducând România la câteva milioane de dolari distanță de faliment în 1998.

Scheme de tip piramidal (gen CARITAS sau FNI) au fost, de asemenea, folosite de diverși pentru a strânge capital, până la urmă, pe seama populației.

A doua categorie pare să fi avut și ea mai multe forme.

O primă formă a fost reprezentată de privatizare locală în sens larg, prin care bunuri ale statului au fost transferate către particulari sau societăți deținute de aceștia pentru contrapartide mult sub valoarea de fapt (au fost și destule situații în care contrapartida a fost rezonabilă).

O a doua formă, foarte larg utilizată, a constat în căpușarea societăților de stat care a îmbogățit un număr relativ redus de români pe spezele, în ultimă instanță, ale statului și populației. Practic, multe societăți de stat cumpărau scump ce aveau nevoie de la diverși furnizori sau intermediari și vindeau ieftin, inclusiv active, către alți intermediari care le vindeau mai departe.

Legat de această formă, a contat și privatizarea prin metoda MEBO (prin care aprox. 30% din acțiunile in companii de stat au fost date gratuit populației). Aceasta a avut, probabil, ca scop real principal, menținerea controlului cu capital puțin (dând însă impresia că bunurile se dau înapoi poporului). Mai tot românul s-a trezit mândru proprietar cu câteva acțiuni în tot felul de întreprinderi, lipsa de concentrare a acționariatului, precum și faptul că marea masă a populației era ignorantă economic, permițând conducerii societăților și cercului de susținători să controleze cu mai nimic din acțiuni tot ce se făcea.

Până când capitalul a reușit să se mai concentreze, au trecut aproximativ 15 ani, timp în care și căpușarea a lucrat la cote maxime, scoțând capital către societăți unde elita de facto respectivă avea 100% din acțiuni, luând amploare fenomenul intermediarilor și în multe zone unde acesta nu era natural sau eficient.

O a treia formă a fost dată de deturnarea parțială a legilor proprietății prin blocarea unor restituiri până când beneficiarii reali plăteau ceva, vindeau drepturile sau intrau în diverse asocieri, sau prin fructificarea situațiilor în care moștenitorii reali nici nu mai apăreau și diverși indivizi se prezentau în locul acestora. Aproape că nu există localitate din țară fără poveștile ei.




Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















625 vizualizari

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by