“Legislaţiile statelor europene sunt în mare măsură asemănătoare legislaţiei româneşti, diferenţele apar la modul de aplicare a dispoziţiilor legale, la organizarea şi funcţionarea aparatului fiscal al statului, la predictibilitatea şi consecvenţa deciziilor judiciare luate în cazurile de fraudă fiscală şi, nu în ultimul rând, la crearea de bune practici pentru intensificarea cooperării, întărirea încrederii între administraţiile fiscale şi contribuabili, pentru realizarea unei transparenţe mai mari cu privire la drepturile şi obligaţiile contribuabililor şi încurajarea unei abordări orientate spre servicii”.
Acest paragraf (sursa la nota [1]) mi s-a părut excelent în a explica unui străin de ce din ”proiectul Teodorovici de modificare și completare a Legii 241/2005 pentru prevenirea și combatarea evaziunii fiscale”, opinia publică de la noi a reținut doar
”Teodorovici vrea să bage la pușcărie datornicii la stat”. Bine-bine, mi-ar spune străinul, dar și la noi, în Franța, în Germania, în Italia etc. sunt datornici la stat care ajung la pușcărie. Pușcăria este, vrem-nu vrem, un mijloc de combatere a fraudei, fraudă care vrem-nu vrem există și la noi și, pare-mi-se și la voi, la români.
Nu te înșeli, stimatestrăin, i-aș răspunde atunci, dar dumneata poate ești străin de acest climat de neîncredere care domnește în sistemul românesc. Sunt atâtea lucruri fără sens care paralizează contribuabilul corect, cel care vrea să rămână corect, încât acesta se teme, e mereu în alertă să nu fie încadrat la cei răi (răi cu intenție).
Că veni vorba de sens. Ce sens avea ca acest proiect să fie vândut ca un proiect nou, chiar revoluționar, când el este doar o cosmetizare a unei legi care are nevoie de mult mai mult, pentru că trebuie adaptată pe fond la realitățile epocii noastre. Acum 15 ani mai credeam poate că biciul face minuni și agitam spectrul cătușelor. Cât a scăzut frauda fiscală de atunci? Cât de rău s-au speriat cei rău intenționați? De ce rămânem campionii Europei la neîncasările din TVA, spre exemplu?
Să ne gândim că vorbim de o lege care în titlu se declară pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dar care nu se gândește (de 15 ani) să definească în text ce se înțelege, ce ar trebui să se înțeleagă prin această evaziune. [1] Am fi surprinși să vedem că aceasta e un subiect esențial cel puțin în ziua de azi, când administrații fiscale din toată lumea (realmente din toată lumea) se concentrează pe gestionarea tax avoidance.
Ce înseamnă asta?– acea evitare (avoidance) a plății taxelor care nu are caracter penal pentru că se bazează pe o intrepretare diferită a legislației sau pur și simplu pe o inadecvare a legislației la realități obiective. Adaptarea legislației trebuie să caute însă să rezolve cât mai bine dilema: evaziunea e cu sau fără intenție?
Desigur, pentru cei care intenționat ascund fonduri, care se ascund în spatele unor tranzacții fictive, care inventează lanțuri de distribuție etc., închisoarea rămâne tratamentul corect, pentru că ce fac ei se cheamă FRAUDĂ. Dar să nu-i băgăm în aceeași oală cu cei care, având toate cărțile pe față, îți spun – eu cred că obligația mea de plată la stat este de atâta și mă bazez pe lege ca să susțin asta.
Împotriva acestor ne-frauduloși, abordarea în forță se cere să fie … ajustată!
Iată un studiu de caz care pică mănușă pentru subiectul nostru. O mănușă de catifea pe un pumn de fier, cum ar zice francezii.
Franța vs. Google – acord istoric, principiu nou
Vom vorbi despre ”un acord istoric, mai întâi pentru finanțele publice și apoi pentru că marchează sfârșitul unei epoci”. În acest mod triumfal se încheie un comunicat de mai puțin de o pagină transmis săptămâna trecută la Paris de dna Belloubet, Ministrul Justiției (care, pe actele oficiale, primește și titulatura de Păstrător al Marelui Sigiliu – Garde des Sceaux), împreună cu dl. Darmanin, ministru al Acțiunii și al Conturilor Publice. Comunicatul anunță ”reglementarea definitivă a contenciosului în curs legat de impozitarea Google în Franța”, iar cei doi miniștri ”salută Convenția judiciară de interes public (CJIP) încheiată între Parchetul național financiar (PNF) și compania Google”.
Presa din Hexagon a vehiculat nivelul acordului undeva la un miliard de euro. Suma nu e de ici de colo, e drept, dar de ce atâta tam-tam pentru o chestiune fiscală?
Google este G-ul din celebrul patrulater al giganților economiei-internet, botezat GAFA de francezi, și care nu-și încheiase până acum socotelile fiscale (vechi, nota bene!) cu Administrația franceză. Au făcut-o în ultimul an ”A”-ul Amazon, și ”A”-ul Apple, iar ”F”-ul de la Facebook a fost fericit să anunțe schimbări în modul în care raportează veniturile în Franța. Dar G era chiar peștele cel grozav și mult așteptat (Google a asigurat jumătate din cât au anunțat autoritățile franceze că au recuperat de la toți marii jucători de tehnologie).
Am scris aici despre ”Operațiunea Laleaua” din iunie 2016, când un desant de aproape 100 procurori și investigatori dădea iama în birourile Google din Paris, în căutare de „fraudă fiscală în formă agravată și spălare de bani”. Au plecat cu ”câțiva terabytes de informație” și s-ar fi putut spune că aceasta e o metodă mai puțin ortodoxă de a impulsiona finalizarea litigiului (tehnic) care trena de câțiva ani între Fisc și marea companie Google. La vremea respectivă, guvernul Hollande (cu dl. Macron ministrul Economiei) privea superior proaspătul acord încheiat la Londra între Fiscul Majestății Sale și același Google, practic pe aceeași chestiune etichetată ”penală” – Google își raportează vânzările pe Europa la sediul social din Irlanda, iar restul birourilor funcționează pe comisioane acordate de la Dublin (potrivit funcțiilor îndeplinite și riscurilor asumate de fiecare birou). Aceasta e, de altfel, acuzația care planează, într-o formă au alta, asupra tuturor GAFA, cu diferența că, spre exemplu, Amazon își derulează oprațiunile europene din Luxemburg. Aceată caracteristică a economiei-internet face ca o administrație națională precum cea franceză să estimeze câteva miliarde (1,7 mld. Euro în 2011) în veniturile obținute de corporație de pe piața franceză, în timp ce filiala franceză a corporației să raporteze, cu acte, doar câteva sute de milioane (circa 200 milioane) pentru prestațiile aduse (diferență care se reflectă, desigur, și în profitul așteptat).
Revenind: HMRC-ul britanic încheia în ianuarie 2016 un acord de doar 130 de milioane de lire (”Transfer pricing în cuvintele lui Shakespeare”), francezii mai așteaptau undeva la 1,6 miliarde de euro de la Google (în condițiile în care, totuși, cea mai mare piață din afara SUA este UK, nu Franța).
Trece un an de la acest episod și francezii par că încă trebuie să mai aștepte. În iulie 2017, Tribunalul administrativ de la Paris dă câștig de cauză Google și nu Fiscului francez ( aici, despre explicații tehnice legate de sediu permanent și prețuri de transfer).
Intra atunci în scenă dl. Darmanin, proaspăt numit în administrația noului președinte En marche, dl. Macron, cu o declarație poate puțin înțeleasă la acea vreme – ”vom face recurs la acestă decizie pentru că e o chestiune de principiu, dar … dacă Google este gata să intre într-un demers sincer pe lângă guvernul francez pentru a-și regulariza situația într-un cadru de acord tranzacțional inteligent pentru companie dar și pentru finanțele publice, ușa noastră este deschisă. E de preferat un bun acord unui proces prost”(s.n.)
După Londra, gigantul american mai bifase un acord cu Fiscul de la Roma (300 de milioane de euro) dar părea de neînțeles de ce ar urma aceeași cale amicală și cu un Paris dovedit ostil, atâta timp cât, pe calea justiției administrative, Google avea să continue să câștige la puncte – în aprilie anul acesta, Fiscul francez a pierdut și la Apel.
Așa l-au întebat și jurnaliștii de la Le Figaro, zilele trecute, pe dl. Darmanin – ”ce interes au companiile acestea să mai încheie un acord când sunt aproape sigure de câștig în procedură administrativă”? Răspunsul ministrului a venit în același format: ”e de preferat un acord bun în locul unui proces prost”.
Sigur, că astfel de acorduri pot fi mai bine citite în contextul faimoasei taxe GAFA pe care Parisul o va aplica vânzărilor acestor giganți pe piața franceză. Încheierea litigiilor vechi poate fi un semn (politic) că s-a convenit totuși o bază de impozitare nouă, care nu ar trebui să fie chiar atât de dură (mai ales că președintele francez a sugerat că ar fi căzut la pace cu președintele Trump pe acest subiect extrem de sensibil al impozitării ”pasagerilor clandestini ai lumii contemporane” – Macron dixit).
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
