Menționam anterior că, pentru a îmbunătăți situația actuală, este esențial să se discute cauzele reale ale acesteia, de aici devenind mai clare și căile de remediere.
În încercarea de a contribui în această privință, distingeam între „hardware” și „software”, și am început cu acesta din urmă, înțeles ca partea de tendințe de gândire și comportament care ne trage în jos.
În primul articol (1 ),am discutat, în principal, despre:
- cultura de clasă și de tip « under-dog »;
- preocuparea excesivă cu privire la egalitarism; și
- faptul că elita de facto a fost în mare parte obișnuită să cosmetizeze realitatea și să dea excesiv vina pe exterior;
In al doilea articol (2 ), după ce am detaliat de ce trebuie insistat pe partea de tendințe și de ce nu s-a progresat până în prezent, am abordat:
- Poziționarea inferioară a contribuabilului față de aparatul de stat; și
- Poziționarea ambiguă față de reguli – zicem ca ei si facem ca noi.
Aș încheia partea de tendințe comportamentale principale care ne trag în jos, cu:
- Supra-concentrarea pe reușita materială proprie;
- Relativizarea proprietății altuia;
- Deficitul culturii lucrului în comun în România;
- Disponibilitatea scăzută spre inițiative cetățenești; și
- Rămânerea în urmă în materie de estetic.
După cum spuneam și cu ocazia anterioară, cele de mai jos nu trebuie văzute ca trăsături naționale, ci ca tendințe stimulate istoric sau politic și care ne pot împinge în diverse situații mai degrabă spre un anumit tip de poziționare decât altul.
Cu o ocazie viitoare, vom trece la partea de „hardware” a cauzalităților și vom discuta despre unele dintre momentele decizionale cheie din ultimii 30 de ani, consecințele acestora și opțiuni de remediere.
a)Supra-concentrarea pe reușita materială proprie
Restricțiile de proprietate (acces dificil și plafonat la casă, mașină, curte) și raționalizarea consumului în perioada comunistă (de la electricitate și căldură, până la pâine și lapte) par să fi stimulat după 1989 o tendință excesivă de acumulare și etalare materială la destui români. Au contat și preocuparea de statut și complexul de under-dog despre care am vorbit anterior.
Tendința respectivă s-a manifestat atât prin investiții puțin utile economic (mașini mai scumpe decât casa, case foarte mari pe care s-a cheltuit toată agoniseala timp de zeci de ani, etc), cât și prin abordări de zi cu zi de tip pur statutar sau chiar de “show-off” (gen, ce tip de mașină sau marcă de ceas sau de geantă îți iei).
Un prim efect de impact a fost o deturnare excesivă de resurse care se puteau, altfel, îndrepta către ceva mult mai productiv. Un al doilea efect a privit stimularea mai largă a corupției în administrația publică, în contextul în care statul nu a asigurat un venit decent funcționarilor publici mulți ani. Un al treilea și cel mai important efect negativ a privit educația multor copii și mesajele valorice pentru societate.
S-a pus prea mult accent pe reușita materială imediată (față de cea pur educațională sau valorică) și pe răsfățarea excesivă, pe ideea că de ce “să-și dorească sau să sufere și copilul, că destul am fost lipsiți sau constrânși noi (părinți sau bunici)”. Or, acestea afectează etica muncii și disciplina la efort, singurele în stare să asigure succesul sustenabil pe termen lung.
Exemplele de aparent succes în viață mediatizate în România nu au fost nici ele, de multe ori, de tipul care să valorizeze educația, expertiza, etc. Filmul Filantropica rămâne un reper pentru ilustrarea acestui aspect.
Nu trebuie ignorat nici faptul că, anterior Revoluției din 1989, o valoare majoră în activitate era producția. Este o valoare pozitivă în principiu, doar că a produce ceva în perioada respectivă (și a avea ce s-a produs) era, de departe, cel mai important, restul fiind văzut ca auxiliar sau chiar semi-parazitar. Într-un context global care de peste 80 de ani este de supra-producție, politica educativă și culturală ar fi trebuit să echilibreze valoric mai atent și alte zone.
Efectul mai larg al celor de mai sus a vizat, până la urmă, o concentrare a energiilor în direcții mai puțin folositoare pentru dezvoltarea societății sau cea personală și stimularea unor dimensiuni comportamentale dezechilibrate valoric. Politicile educaționale și culturale ar trebui adaptate în consecință.
b)Relativizarea proprietății altora
Prin naționalizări și restricționarea cantităților accesibile de diverse bunuri, comunismul a relativizat de la început conceptul de proprietate a celuilalt din însăși perspectiva statului. În pasul doi, cum marea majoritate a proprietăților intrase sub controlul acestuia (care se prezenta ca gestionând totul în numele poporului), conceptul a devenit unul destul de abstract la nivel de individ.
În acest context, destui români nu percepeau ca problematică etic nedeclararea unor venituri sau însușirea de mici avantaje de la întreprindere, cooperativă sau minister, luând cumva din ce dețineau indirect și ei, ci mai degrabă ca pe o abordare compensatorie pentru constrângerile impuse de stat.
În general, din punct de vedere economic, era vorba de lucruri mici. Lucrurile mici respective au fost, însă, încărcate de consecințe pe planul valorilor, mai ales în contextul post-revoluționar. De la lucruri mici s-a trecut la acte mult mai importante economic, dar, de multe ori, fără vreo diferență aparentă în materie de jenă morală resimțită de cei implicați.
Pe acest fond, faptul că o parte din spolierea statului de după 1989 pare să fi fost semi-planificată la propriu a generat la nivelul unor segmente din elita de facto a societății o mentalitate de acceptabilitate și justificare a unei abordări speculative constante. Văzând ce se întâmplă în jur și contextul de tranziție economică dificilă, populația largă nu a avut repere clare, unele segmente fiind stimulate în aceeași direcție.
Au contat și tendințele de abordare ambiguă a regulilor și de comportament de tip under-dog, despre care am vorbit în alt articol. Practic, acestea îți „găsesc” justificări să echilibrezi tu dezechilibrul evident al vieții (care știm cu toții că nu are cum să fie decât o nedreptate), care a făcut să fii mai puțin avut decât alții.
De la un punct, relativizarea proprietății altuia sau cuvenită altuia pare să fi devenit pentru destui români o parte a „modelului” economic.
Dincolo de supra-reprezentarea micii hoții (proporțional), de destule ori în România un contract este văzut relativ, mai ales dacă cel cu care l-ai încheiat pare mai înstărit. De asemenea, destui contribuabili au și în prezent, de exemplu, o dificultate în a declara, în vederea taxării, tot venitul dobândit.
Legat de acest ultim aspect, pe lângă birocrația încă descurajantă, contează probabil și mai vechiul reflex haiducesc de a ciupi ceva, raționamentul de tipul „de ce să fiu eu mai prost ca alții”, ideea că dacă se vine în control, „oricum, nu se pleacă cu mâna goală”, precum și percepția că „ăștia de la guvernare oricum fură” și că „nu e corect să beneficieze de toată munca mea”. Acestea sunt aspecte specifice unui contract social văzut ca viciat.
O toleranță zero în materie este justificată ca principiu moral, dar o abordare fără nuanțe este discutabilă din punctul de vedere al echității. Motivele țin de disproporția de remunerație dintre categoriile profesionale care aplică legea și multe alte categorii profesionale și de faptul că statul nu a reușit de multe ori, nici el, să asigure ce a promis pe hârtie.
Desigur, nu trebuie reduse, de exemplu, salariile magistraților, iar destule dintre cele din poliție trebuie chiar mărite. Acestea au fost, însă, crescute inițial tocmai pentru că statul a recunoscut că, altfel, presiunea spre comportament neetic era excesivă și aceasta în zone cheie. Or, o abordare echilibrată nu poate ignora nici faptul că alte categorii profesionale, multe plătite de 2-3 ori mai puțin, pot fi supuse unei presiuni similare de comportament.
Ideea nu este să se dea drumul la furat până la un anumit nivel (nu că ar fi fost multe opreliști până acum în zone mult mai importante), ci de prioritizat și concentrat efortul statului pe zonele nodale și de exces evident, precum și de promovat politici care să ducă la reechilibrarea contractului social pe termen mediu.
În această a doua privință, este important de avut în vedere că statul (înțeles în sens larg, acoperind și societățile comerciale de stat) încă relativizează și el, de prea multe ori, proprietatea celuilalt.
Dincolo de partea mai abstractă (multe drepturi din Constituție – de exemplu, la educație sau sănătate – au frecvent legătură în realitate cu ce noroc ai avut în viață), și de cea netransparentă (legată de corupție), există și componente mai ușor cuantificabile.
De exemplu, statul contează pentru aproximativ 20% din arieratele din economie, deși reprezintă, în prezent, aproximativ 4% din aceasta. Un studiu din 2016(3 ) indica, de asemenea, o pondere a arieratelor în cifra de afaceri a societăților de stat de peste 50% (de 6 ori mai mare decât nivelul mediu din privat). Adică statul nu respectă întocmai obligațiile de plată mult mai mult, proporțional, decât contribuabilul mediu în culpă.
În plus, este de notorietate în lumea juridică, și a multor societăți comerciale că este dificil și ia mult timp să recuperezi de la fisc eventuale sume de rambursat, inclusiv cele plătite în plus inițial. APIA plătește frecvent cu întârzieri serioase, TVA-ul este practic plătit de obicei în avans, înainte de încasarea de către contribuabil, etc.
Întârzierile la plată ale statului, în special, au nenorocit la propriu multe companii private în ultimii 30 de ani și o politică mult mai constructivă în materie este foarte importantă, atât economic, cât și valoric. Nu se va putea peste tot (o parte relevantă din cifrele de mai sus țin de câteva companii – „cvasi-bombe cu ceas”, aproape istorice) și nici peste noapte, dar se poate progresa semnificativ, în câțiva ani, cu o altă abordare.
c)Deficitul culturii lucrului în comun
Comunismul a adâncit tendința preexistentă în privința de mai sus. Restricțiile și penuriile de masă (mai ales în ultima decadă) nu puteau avea rezolvări colective. A te „descurca” devenise un mod de viață pentru mulți, acest concept fiind, prin natură, unul de abordare individuală și individualistă.
Românii erau implicați frecvent în acțiuni colective generate direct sau indirect de partid (manifestații de sprijin, practică agricolă, etc), dar a face ceva împreună cu altul, fiind obligat de o autoritate, nu înseamnă că ai cultura lucrului în comun.
La momentul la care presiunea statului în acest sens a dispărut, populația avea, astfel, puțină experiență autonomă și puțină înclinație spre lucrul împreună de tipul implicat de o economie de piață. E un aspect care a afectat și afectează în continuare eficiența românilor pe plan economic.
Pe lângă sincopele evidente de comunicare și cooperare între sectorul public și cel privat, se observă și în prezent, la 30 de ani de la Revoluție, numărul scăzut de inițiative colective, slaba eficiență a grupurilor de lucru care nu au o ierarhie foarte clară, precum și lipsa unor echipe de management echilibrate la nivelul multor instituții publice, societăți mici, medii și chiar mari din România.
Este foarte important de promovat importanța lucrului în echipă în societate și de favorizat în curricula școlară de la cele mai mici clase proiecte de lucru în comun (inclusiv cu dimensiuni economice) și de stimulat sporturile de echipă. Formarea continuă ar trebui să integreze cursuri solide de management de echipe și de proiecte în toate zonele de resurse umane unde acest lucru ar putea fi util.
Ar fi benefică și stimularea asociațiilor profesionale în toate domeniile în care încă nu funcționează sofisticat (în limitele legislației concurenței), precum și implicarea acestora în elaborarea de reforme sectoriale.
Grupuri de lucru diversificate, incluzând reprezentanți din sectorul privat și public, ar trebui constituite (cu coordonare și secretariat clare) pe toate punctele majore de politici publice, cu așteptarea de propuneri de reforme într-un orizont de 6-9 luni, de exemplu.
Lucrurile se pot schimba rapid cu astfel de măsuri, munca eficientă în comun fiind fundamental un aspect ce ține de exercițiu (și promovare), nu de înclinație naturală (după cum arată și multe companii și asociații sectoriale de succes din România). Contrar celor auzite cu diverse ocazii, nu e niciun stimul genetic la mijloc, doar politici publice deficiente și lipsă de exercițiu, din școală începând.
Este esențial de înțeles importanța acestui aspect în contextul în care devenim „mai” ignoranți relativ în fiecare zi (la fiecare 12-13 luni cunoștințele din lume dublându-se(4 ), ce știm fiecare devine, de fapt, mai puțin relevant, iar premiul Nobel se ia de o singură persoană din ce în ce mai rar de ani buni pentru că echipe reușesc mult mai des să facă maximă performanță).
d)Disponibilitatea scăzută spre implicarea în dezbateri și inițiative cetățenești
Comunismul a avut un rol de descurajare și pe partea de inițiativă cetățenească. Simpla idee de a fi vocal și a propune modificări nu era văzută într-un context natural, de inițiativă cetățenească sau contribuție la o dezbatere sănătoasă, ci mai degrabă ca un act de rezistență politică, cu riscurile aferente.
Lipsa de expertiză economică, lipsa de exercițiu de dezbateri reale și de gândire critică la modul mai general, precum și absența oricărui program național de formare și explicare a noului context care să ajute, au afectat comportamentul populației după 1989.
Tendința „zicem ca ei și facem ca noi”, de care am discutat în articolul anterior, nu a ajutat nici ea. Dacă zicem ca ei, nu mai zicem ca noi. Nu trebuie pierdut din vedere nici că inițiativele cetățenești implică de regulă colaborarea mai multor indivizi, deficitul culturii de lucru în comun, despre care am discutat mai sus, fiind un factor inhibator suplimentar.
O primă consecință a fost că s-a așteptat, în continuare, o omnipotență a statului și o călăuzire din partea acestuia care nu mai există într-o economie de piață (și anterior având multe probleme). Presiunea pe elite pentru reforme a fost slabă, manifestațiile publice cerând mulți ani mai degrabă opusul, adică stabilitatea.
În plus, asocierile în afara cadrului organizat de partid fiind descurajate și chiar reprimate în perioada comunistă, după un prim elan, fenomenul societății civile s-a mișcat cu greutate după Revoluție, fiind privit frecvent suspicios și rămânând subdezvoltat. Ca multe alte aspecte în România, contribuția asociativă la reflecția societății și la ridicarea comunității a devenit o chestiune de oaze.
Căi de îmbunătățire a situației ar putea include „forțarea” creșterii transparenței activității publice și încurajarea dezbaterilor la nivelul instituțiilor publice, companiilor private, societății civile, etc, din punct de vedere simbolic și financiar. Cred că ar fi benefică și înființarea de cluburi de dezbateri la nivelul fiecărei clase școlare, din clasa a v -a începând, dezbaterile urmând să intre în circuitul concursurilor școlare.
De asemenea, mișcările asociative care s-ar implica în dezvoltarea comunităților și a dialogului și schimbului de idei la nivelul acestora, precum și cele concentrate profesionist pe transparența în societate sau simplificarea legislației ar putea beneficia de consultanță tehnică de la stat, precum și de linii de finanțare dedicate.
e)Rămânerea în urmă în materie de estetic.
Aș încheia partea de cauzalități principale de tip software cu rămânerea în urmă în materie de estetic. Merită discutat acest aspect nu dintr-un capriciu, ci pentru că afectează competitivitatea economică a României.
Precizez de la început că nu mă exclud din sfera celor afectați. Călătoriile în străinătate și perioada petrecută în afara țării m-au făcut, însă, mult mai atent la acest subiect. Cu alte cuvinte, nu am reușit să progresez relevant în materie de capacitate de a crea ceva frumos eu însumi (fără să mai vorbesc de „stilul” vestimentar), dar după întoarcerea acasă, mult mai multe construcții și alte lucruri mi s-au părut urâte, deși anterior nu remarcasem mare lucru de acest gen.
Cele de mai sus nu înseamnă că România nu are oameni care fac lucruri foarte frumoase, dar ponderea lor actuală pare să fie scăzută față de ce vedem prin alte țări.
Cauzele deficitului respectiv (ajuns el însuși una dintre cauzele slabului bilanț economic al României) sunt, în bună parte, obiective.
După decimarea elitei din anii ‘50, media în materie de cultură estetică a celor care modificau peisajul într-un fel sau altul a plonjat inevitabil cu câteva trepte. În plus, în perioada comunistă, luxul fiind văzut ideologic, ca un exces pe seama nevoilor întregului popor, partea estetică era privită ca un moft sau, mai rău, ca o tendință elitistă deplasată politic. Nivelul de dezvoltare economică fiind încă redus, concentrarea a vizat și în mod natural utilitarismul – să facem ceva care să meargă, nu contează cum arată. Abordarea de producție de masă de tip proletar nu a ajutat nici ea, favorizând soluții simple, care să poată fi implementate de muncitori cu grade de pregătire foarte variate.
După Revoluție, s-a progresat foarte lent în privințele de mai sus (și pe fondul reflexului de autosuficiență, statutară că nu ne dă nouă nimeni lecții). Doar că, mulți români călătorind „în afară”, au avut o plajă semnificativ mai largă de inspirație, ceea ce a ajutat la apariția a numeroase mici oaze de frumos suplimentar față de numărul scăzut anterior.
Din păcate, mulți alții au construit fără să fi avut vreun talent natural în materie și fără să văzut anterior vreun model frumos care să-i inspire. În plus, chiar și dintre cei care văzuseră, destui au folosit în execuția efectivă alte materiale sau muncitori care, ca în banc, ajungeau să facă tot un tractor în final.
Cu caracter mai general, numeroase produse românești au suferit foarte mulți ani, și destule suferă încă, de deficite de ambalaj până la urmă.
Miza este majoră într-o economie de supra-producție precum cea în care trăim în prezent la nivel global și este tot de natură economică, dincolo de starea de bine la modul mai general.
Nevoile de bază ale oamenilor fiind acoperite în mare măsură în țările dezvoltate, majoritatea politicilor guvernamentale și comerciale de stimulare a consumului în lume se adresează părților noastre psihologice care țin de statut, frumos, diferențiere, etc, toate fiind legate într-o măsură importantă de estetic.
Consumatorul cu bani este educat și împins tot mai mult să aleagă în funcție de aspect, de la ambalajul unui produs, la cum arată un hotel sau o pensiune în care și-ar petrece vacanța sau cât de curat e locul din jur. În zilele noastre, costul ambalajului multor produse este similar cu cel al produsului ambalat.
Un parfum Coco Chanel vândut în sticle de bere ar fi cel mai probabil un dezastru în materie de vânzări. O pensiune urâtă va atrage mult mai puțini turiști (mai ales dintre cei care au văzut mai multe și prin străinătate, fiind probabil și mai potenți financiar) și va diminua atractivitatea întregii zone din jur.
Or, orice plimbare prin stațiunile românești, ca să nu mai vorbim de multe alte localități din țară, precum și numeroasele kitsch-uri de prin magazine arată în continuare probleme majore în materie și tot atâtea motive de grevare a turismului și a competitivității economice la modul mai general. Ușurința cu care se aruncă gunoaie peste tot ține și ea, parțial, de această rămânere în urmă în materie de conștientizare a importanței aspectului.
Pentru că astfel de lucruri, deși importante, nu se pot schimba repede la nivel de sensibilizare estetică de masă și de capacități de execuție, ar trebui concepute soluții la nivelul oazelor de talente și specialiști și stimulată distribuția largă a soluțiilor astfel concepute. O dezbatere în acest sens ar putea pleca de la un concept pe mai multe paliere.
Citeste intreg articolul si comenteaza pecontributors.ro
