După 80 de ani: războiul pe care Occidentul nu-şi permite să-l explice, iar Rusia nu-şi permite să-l încheie

de Alexandru Dodan     Contributors.ro
Sâmbătă, 31 august 2019, 19:53 Actualitate | Opinii


Alexandru Dodan
Foto: Arhiva personala
Comemorarea la 1 septembrie 2019 a 80 de ani de la debutul militar al celui de-Al Doilea Război Mondial are loc în contextul exacerbării tendinţei ofensiv-mitologice din ultimii ani a Rusiei oficiale de a rescrie, reinterpreta şi manevra în scop politic până la saturaţie istoria acelui război, care a schimbat faţa Europei şi lumii, şi de consecinţele căruia este evident că nici Rusia, dar din păcate nici Occidentul, nu dau semne că se pot desprinde.

Pentru a promova versiunea sa asupra evenimentelor, regimul de la Moscova a angajat masiv toată panoplia moştenită de la URSS, şi “rafinată” ulterior – propagandă, intimidare, manipulare, intoxicare, “măsuri active” etc. – cu un scop evident şi precis: “albirea” URSS de responsabilitatea istorică a co-participării la pregătirea şi iniţierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Responsabilitate care, în condiţiile în care Moscova îşi asumă azi benevol nu doar succesiunea juridică a URSS, ci şi moştenirea ei geopolitică, este nu numai istorică, ci şi politică.

“Culmea istoriilor oficiale” s-a consemnat la Moscova, la 20 august 2019, la inaugurarea expoziţiei intitulate “1939, începutul celui de-Al Doilea Război Mondial“, când preşdintele rus Vladimir Putin a afirmat că “opinii cinice şi necistite cu privire la cauzele războiului continuă să fie impuse în unele ţări“. Rareori s-a văzut o mai bună exemplificare a tacticii de genul “cea mai bună apărare este atacul“. Moscova acţionează astfel, în pofida riscurilor, pentru că alternativa – acceptarea adevărului istoric – ar fi incompatibilă cu păstrarea mumiei lui Lenin în mausoleul din Piaţa Roşie, precum şi cu păstrarea lui Stalin în poziţia de “erou naţional”, schimbări de direcţie politică pe care conducerea actuală a Rusiei simte că nu şi le poate permite.

După 1999, au crescut, an după an, resursele angajate de Moscova pentru rescrierea istoriei războiului şi pentru transformarea zilei de 9 mai (1945, capitularea Germaniei naziste, “după ora Moscovei”) într-un eveniment cu valenţe reiniţiatice, mistice şi auto-justificative în plan intern, şi de imagine şi influenţă în plan extern. În 2015, când s-au împlinit 70 de ani “rotunzi” de la 9 mai 1945, refuzul liderilor occidentali, datorat călcării în picioare de către Rusia a dreptului internaţional prin invadarea şi anexarea Crimeei, de a participa la “marea paradă” militară de 9 mai a declanşat o adevărată tiradă a propagandei ruse, care a pus semnul egal între respectiva decizie a liderilor occidentali şi “lipsa de respect pentru memoria luptătorilor contra fascismului“. În 2019, la aniversarea a 75 de ani de la debarcarea Aliaţilor occidentali în Franţa (1944), Rusia, prin vocea inconfundabilei purtătoare de cuvânt a MAE rus, Maria Zakharova, a recidivat, declarând că evenimentul respectiv “nu a avut un impact decisiv” asupra cursului războiului şi “nu ar trebui exagerat“, în special “nu prin comparaţie cu efortul titanic al Uniunii Sovietice, fără de care victoria pur şi simpu nu ar fi existat“. Zeloasei purtătoare de cuvânt i s-a alăturat şeful ei direct, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov, care a afirmat că “este un fapt că popoarele Uniunii Sovietice au fost cele care au rupt spinarea celui de-Al Treilea Reich“, iar comemorarea debarcării Aliaţilor occidentali în Franţa este “parte a unor teorii pseudo-istorice“. În esenţă, mesajele Moscovei urmăresc să transmită ideea că URSS a câştigat aproape singură (dacă nu chiar singură) războiul cu Germania nazistă, iar Occidentul a făcut, eventual, doar ceva figuraţie.

Surprinde faptul că toţi aceşti vajnici apărători ai memoriei URSS (deşi reprezintă un stat care azi se numeşte oficial “Federaţia Rusă”), ignoră – deşi au acces la arhive – faptul că Stalin însuşi a cerut în mod repetat debarcarea forţelor anglo-americane în Europa de Vest, presându-şi constant în acest sens, între 1941 şi 1943, omologii de la Washington şi Londra, şi ignoră, mai ales, faptul că, fără “eforturile” politice şi subversive ale Rusiei sovietice, apoi ale URSS, din perioada 1917 – 1939, foarte probabil că nu ar mai fi fost necesară “marea victorie” din 1945, pentru simplul motiv că cel de-Al Doilea Război Mondial în sine nu ar mai fi fost necesar.

În Al Doilea Război Mondial, URSS a mobilizat în structurile militare (şi militarizate) peste 34 de milioane de cetăţeni, reprezentând aproape 20% din populaţie, dublul pragului de 10% considerat în tratatele militare ale vremii ca fiind limita superioară la care un stat industrializat normal putea suporta mobilizarea generală fără a se ruina. URSS a fost însă orice altceva decât un “stat normal”. Înainte ca primul cartuş să fi fost tras pe frontul de Est, regimul sovietic exterminase deja, “pe timp de pace”, peste 10 milioane dintre proprii cetăţeni, dintre care 5-7 milioane numai prin marea foamete (Holodomor) organizată deliberat în Ucraina. Presiunea pusă pe civilii sovietici – “norocoşii” care fuseseră lăsaţi în viaţă până în 1941 – pentru a susţine o armată care includea o cincime din populaţie (aproape toţi bărbaţi tineri, de vârstă activă), într-un regim precum cel stalinist, depăşeşte cu mult imaginaţia medie actuală.

Între 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945 Armata Roşie a pierdut 11 milioane de militari, aproape 33% din efective, cel mai dezastruos bilanţ din istoria războaielor moderne. Prin comparaţie, armata germană, zdrobită complet de Aliaţi în 1945, şi care lupta din 1939 (nu din 1941) şi nu pe un front, ci pe două-trei, de cele mai multe ori simultan, a pierdut în război “doar” 30% din militari, mai puţin decât Armata Roşie atât în cifre absolute, cât şi proporţional cu efectivele totale angajate. Un singur exemplu: dintre băieţii născuţi în URSS în 1923, şi încorporaţi în 1941, când împliniseră 18 ani, 80% au murit de front.

Pierderilor militare catastrofale ale URSS li s-au adăugat şi peste 16 milioane de victime civile, care au ridicat “bilanţul” participării URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial la ameţitoarea cifră de 27 de milioane, mult peste orice a pierdut vreodată în vreun război orice altă entitate statală modernă sau contemporană. Din numărul total de victime al conflagraţiei globale dintre 1939 – 1945, pierderile URSS, civile şi militare, au reprezentat aproape jumătate. Pentru Stalin însă, pierderile în rândul trupelor şi civilior n-au contat vreodată în luarea deciziilor: avea Mama Rusie de unde să-i înlocuiască, sau cel puţin aşa credea el.

Ceea ce domnul ministru Lavrov a uitat să menţioneze atunci când a persiflat importanţa debarcării Aliaţilor occidentali în Franţa, în 1944, a fost că nu numai Germaniei naziste “i-a fost ruptă spinarea” în război, ci şi societăţii ruse, în ansamblul ei, a cărei vitalitate demografică, deja grav afectată de Primul Război Mondial, războiul civil, marea foamete şi marea teroare stalinistă, atunci şi-a primit lovitura de graţie, în războiul de distrugere cu Germania dintre 1941-1945. Declinul demografic rus a devenit ireversibil după 1945 şi s-a agravat continuu până astăzi. Dacă domnul ministru de externe al Rusiei ar dori să discute cu adevărat de “spinări rupte” în secolul 20, ar putea să înceapă cu ceea ce Lenin şi Stalin au făcut “Rusiei istorice” în anii când “făureau” pe teritoriul ei URSS, “patria socialismului mondial”.

Dacă începem analiza la 1 septembrie 1939, nu vom înţelege mare lucru

“Uniunea este deschisă pentru toate republicile sovietice socialiste, existente sau viitoare, (…) şi va acţiona ca bastion împotriva capitalismului mondial, şi ca nou pas, decisiv, către unirea oamenilor muncii din toate ţările în Republica Sovietică Socialistă Mondială.”

(Declaraţia de constituire a URSS, 29 decembrie 1922)

“Lenin a fost trimis în Rusia de către germani în acelaşi mod în care cineva ar pune o fiolă cu bacili de febră tifoidă sau holeră în rezervorul de apă al unui mare oraş, şi a lucrat acolo cu o precizie uluitoare”

(Winston Churchill, discurs în Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919)

Prima utilizare oficială a zvasticii în Europa, în centrul bancnotei de 250 de ruble introdusă de guvernul revoluţionar rus condus de A. Kerensky (iulie-noiembrie 1917), lider al Partidului Socialist Revoluţionar din Rusia şi vicepreşedinte al Sovietului din Petrograd.

La 25 aprilie 2005, în discursul privind starea naţiunii, Vladimir Putin a rostit propoziţia cheie, fără de care nu poate fi înţeleasă politica Rusiei din ultimii ani: “Prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX“. Se referea la ziua de Crăciun a anului 1991, când URSS se “dizolvase” relativ paşnic, iar steagul cu secera şi ciocanul fusese coborât de pe Kremlin. Privind retrospectiv evenimentele din ultimii ani, este evident că liderul rus a reţinut din istoria URSS “măreţia” (presupusă) şi “forţa” (reală), fără a fi în mod deosebit impresionat de Gulag, genocid, deportări, teroare, represiune, foamete etc., “detalii” ale istoriei sovietice care au provocat câteva zeci de milioane de victime.

URSS a fost fondată în 1922, pe ruinele Imperiului Rus, ca prototip al “federaţiei mondiale a sovietelor“, vehicul şi suport esenţial al “revoluţiei comuniste mondiale. Se trece azi foarte uşor peste faptul că din însăşi denumirea statului – URSS – lipseau orice indicatori naţionali sau geografici, ambiţie mondială sugerată şi de stema oficială sovietică care reprezenta o seceră şi un ciocan profilate peste întreg Pământul. Liderii bolşevici din jurul lui Lenin au avut divergenţe tactice, dar nu a existat vreodată fie şi o umbră de îndoială printre ei în ce priveşte la obiectivul strategic: extinderea comunismului în Europa (începând cu Germania) şi în lume (începând cu Europa). Există kilometri liniari de documente, inclusiv foarte multe publice din primul moment al existenţei lor (presa sovietică, de exemplu) care susţin această evidenţă. După instalarea ei în 1917, puterea sovietică a anunţat, sprijinit, pregătit, glorificat viitorul “mare război imperialist în care “puterile capitaliste urmau să se distrugă reciproc“, deschizând astfel calea revoluţiei europene şi mondiale.

Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial nu poate fi înţeleasă în compartimentare, la izolator, separată de istoria comunismului şi de istoria URSS. Dacă cele două planuri sunt separate, apar imediat o serie de întrebări extraordinar de dificile, de răspunsurile cărora cei mai mulţi istorici (inclusiv din Occident) se feresc discret. Cum a ajuns Hitler la putere “prin vot popular“, dacă la ultimele alegeri libere dinainte de instalarea dictaturii a obţinut doar 33% din sufragiile germanilor? Dacă apărarea libertăţii şi suveranităţii Poloniei a fost un motiv suficient pentru ca Marea Britanie şi Franţa să declare, total nepregătite, război Germaniei la 3 septembrie 1939, de ce agresiunea identică a URSS la adresa aceleaşi Polonii din 17 septembrie 1939 a fost ignorată de democraţiile occidentale, şi de ce în 1945 Polonia (alături de toate celelalte naţiuni est-europene) a fost abandonată la discreţia lui Stalin? Cum a ajuns Hitler la decizia de a ataca URSS la 22 iunie 1941, “aliata şi prietena” Germaniei începând cu 23 august 1939, după ce toată viaţa fusese obsedat de înfrângerea Germaniei în 1918 ca urmare a angajării într-un război pe două fronturi? De ce Stalin, renumit pentru meticulozitate, memorie şi atenţia acordată rapoartelor de spionaj, a respins (uneori brutal) sutele de avertismente privind pregătirile de invazie ale armatei germane, şi, mai mult, în prima jumătate a anului 1941 a ordonat masarea majorităţii Armatei Roşii la frontierele de vest ale URSS? Şi lista ar putea continua.

Ajungem astfel la miezul problemei. “Marele război imperialist” proorocit şi cântat de propaganda sovietică încă din “zilele glorioase ale lui octombrie 1917″ a izbucnit în cele din urmă în 1939, iar din 1941 a ajuns şi în URSS. Niciun proverb nu se aplică mai bine istoriei URSS decât cel ce spune să “ai grija ce-ţi doreşti, pentru că ţi s-ar putea întâmpla“. Întrebarea esenţială care interesează însă aici este cum a terminat URSS războiul mult aşteptat, prin raportare la obiectivul principal urmărit încă dinainte de izbucnirea lui, respectiv obiectivul “îndeplinirii testamentului lui Lenin”? Din orice unghi de analiză, răspunsul nu poate fi decât unul singur: într-o situaţie strategică disperată, fără ieşire.

Între 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945, URSS a pierdut 15% din populaţie – aproape 27 de milioane, în imensă majoritate oameni tineri. Două generaţii de bărbaţi au fost în mare parte nimicite. Teritoriile europene, cele mai populate şi dezvoltate – Ucraina, Belarus, vestul şi sud-vestul Rusiei – au fost literalmente “rase la pământ”, aproape 100% din infrastructură fiind distrusă. Efortul colosal de război făcut pentru înfrângerea Germaniei naziste, combinat cu natura regimului stalinist, a redus societatea sovietică din 1945 la o epavă: zeci de milioane de strămutaţi sau deportaţi în Ural sau dincolo de Ural, în Asia, zeci de milioane de văduve, orfani, şi de familii definitiv distruse, foamete, sărăcie abrutizantă. Peste 60% din familiile nucleare existente în URSS în 1941 au pierdut cel puţinunul dintre membri până la 9 mai 1945. Preţul colosal plătit pentru acestă “victorie” a fost egalat doar de detaliile atrocităţilor conflictului.

Dacă regimul Putin consideră că bilanţul dezastruos al URSS din 1945 se poate defini ca o “mare victorie”, atunci ne putem îngrijora în mod foarte serios încercând să ne imaginăm cam ce ar înţelege acest regim prin “înfrângere”.

Ce a obţinut URSS de pe urma “marii victorii” din 9 mai 1945? Dreptul de a-şi exporta comunismul sclavagist-falimentar în 6 ţări europene ghinioniste prin geografia lor, printre care şi România, plus într-o treime din Germania – treimea cea mai săracă şi slab industrializată – şi în jumătate din oraşul Berlin, şi de a le menţine 45 de ani în dependenţă, subdezvoltare şi izolare de restul lumii. A mai reuşit să exporte comunismul şi în China, dar fără mari beneficii pentru ea în final. Aşa cum mongolii lui Kublai Khan deveniseră chinezi după cucerirea Chinei, şi comuniştii lui Mao Zedong au (re)devenit rapid chinezi după ce s-au văzut stăpâni la Beijing şi au refuzat să mai primească “indicaţii” de la Moscova. În paranteză fie spus, aici se află viciul fatal al “doctrinei eurasiatice” aflate azi în vogă la Kremlin, şi avându-l pe Alexandr Dughin pe post de “mare prelat”: o naţiune de nici 150 de milioane de oameni nu are nicio şansă să-şi menţină preeminenţa într-un continent (Asia) cu peste 5 miliarde, unde China şi India, state cu istorii, culturi şi identităţi mai mult decât solide, au fiecare aproape 1,5 miliarde.

După ce a pierdut 27 de milioane de oameni, URSS n-a obţinut la 9 mai 1945 nicio singură breşă strategică. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, Kattegat, Gibraltar, Hormuz, Malacca, Bab el-Mandab şi canalul Suez, au rămas, toate, sub controlul flotelor militare occidentale, împreună cu toate oceanele şi Mările Nordului şi Mediterană. După 1945, ca şi înainte de 1939, singurele porturi prin care URSS putea să acceadă (dificil) la marea liberă au rămas Murmansk şi Vladivostok. Singurele partide comuniste europene care ar fi avut şanse rezonabile de a ajunge la putere prin alegeri libere – cele din Franţa, Italia şi Grecia – au fost neutralizate de contramăsurile lansate de SUA sub “doctrina Truman” (politice în primele două cazuri, militare în ultimul caz).

Rezumând, semnificaţia zilei de 9 mai 1945 pentru URSS poate fi descrisă ca “şah mat”. Nu numai că a ratat exportul comunismului în toate statele vest-europene cu pondere continentală majoră, dar a eşuat şi în efortul de a “învinge” geografia ostilă a Eurasiei de nord prin obţinerea accesului nestingherit la oceanul planetar. În 1945, pentru o minimă şansă de succes, URSS ar fi avut nevoie cel puţin de comunizarea şi satelizarea întregiiGermanii, plus a Franţei şi (nordului) Italiei. Chiar şi aşa, şansele ar fi fost limitate, cu Marea Britanie, Turcia şi Spania rămase în afara controlului său. La 9 mai 1945, ambiţiile globale ale URSS au primit lovitura de graţie. Războaiele din Coreea şi Afganistan, cele două crize ale Berlinului şi criza rachetelor din Cuba au confirmat ulterior eşecul ireparabil din 1945.

Dacă preşedintele Vladimir Putin ar fi realmente consecvent cu declaraţia sa din 25 aprilie 2005, atunci ziua de 9 mai nu numai că nu ar trebui sărbătorită cu mare fast şi “pompă”, dar ar trebui chiar declarată zi de doliu naţional. “Catastrofa geopolitică” a URSS atunci a avut loc, la 9 mai 1945, chiar dacă agonia acesteia s-a prelungit încă 46 de ani, până la 25 decembrie 1991.

Pentru că “minciuna este sufletul nemuritor al comunismului” (cum genial a surprins Leszek Kolakowski), regimul comunist de la Moscova a continuat şi după 1945 să trăiască în minciună şi negare, refuzând să admită că că mega-eşecul strategic şi uman din 1945 s-a datorat propriei sale naturi şi politicii lui Stalin de a se alia cu Hitler în 1939, pentru a facilita începerea “marelui război imperialist”. Vina pentru eşecul “revoluţiei mondiale” conduse de la Moscova a fost pusă – foarte convenabil pentru liderii sovietici – pe seama SUA, fostul aliat decisiv (halal recunoştinţă, s-ar putea spune). URSS n-a dus niciodată lipsă de experţi în dezinformare. Aşa cum “marele război imperialist” din propaganda anilor 1920 şi 1930 fusese rapid rebotezat după 22 iunie 1941 “marele război pentru apărarea patriei“, câţiva ani mai târziu “doctrina Truman”, care prevedea îndiguirea expansionismului sovietic prin metode prioritar politice, a fost prezentată populaţiei URSS ca “politică agresivă a SUA de încercuire a URSS“. Anti-americanismul a devenit în 1945 ingredientul defensiv principal al teoriei auto-justificative a regimului comunist de la Moscova, substituindu-se treptat ingredientului ofensiv mesianic din vremurile “romantice” ale revoluţiei comuniste cu aspiraţii mondiale.

SUA şi URSS – “cel mai bun inamic pe care banii îl pot cumpăra (Antony Sutton, istoric britanic)

“Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.” (Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941)

Maşina de propagandă de la Kremlin, specializată după 1945 în demonizarea SUA, şi a Occidentului în general, “uită” desigur să le reamintească ruşilor faptul că fără cele 18 milioane de tone de produse industriale şi agricole americane (armament, muniţie, 300.000 de camioane, locomotive, vagoane, nave, 11.000 de avioane de luptă, echipamente şi maşini industriale, piese de schimb, 6000 de tancuri, maşini blindate, metale rare, petrol şi derivate, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, ambulanţe, echipament medical, pături, corturi etc.) livrate de SUA începând din 1941 în baza Lend Lease Act, URSS ar fi riscat în mod serios colapsul în 1941-1942. În perioada culminantă a conflictului de pe frontul de Est (1942-1944), proviziile militare şi civile transportate de armata americană în URSS prin Atlanticul de Nord şi Iran puteau satisface integral consumul zilnic, pe front, a aproape 100 de divizi sovietice cu efective complete.

Din cele 18 milioane de tone de furnituri militare şi civile livrate de SUA în URSS, circa 4 milioane de tone au fost alimente, pe care “economia” sovietică nu era în stare să le producă în cantităţi decente nici pe timp de pace. Fără hrana trimisă din SUA, războiul ar fi provocat în URSS alte miloane de victime, prin înfometare, care s-ar fi adăugat bilanţului oricum catastrofal de 27 de milioane. Şi, apropo de metafora atât de “diplomatică” a “ruptului spinării” aleasă de domnul ministru Lavrov pentru a trimite în derizoriu participarea la război a aliaţilor occidentali ai URSS, să ne amintim că “spinarea” Germaniei naziste a fost ruptă şi de cele 3 milioane de tone de bombe aruncate asupra ei de aviaţiile americană şi britanică, care au transformat în moloz toate marile oraşele germane, au ucis jumătate de milion de civili, au lăsat pe drumuri alte 8 milioane, au afectat grav capacitatea industriei germane de a înlocui pierderile materiale de pe frontul de Est, şi au demoralizat grav inclusiv soldaţii germani care luptau în URSS şi care ştiau că familiile lor sunt bombardate acasă continuu, zi şi noapte. În campania de bombardament strategic asupra Germaniei, aviaţia SUA au pierdut aproape 10.000 de bombardiere, cifră care merită comparată cu cea de 11.000 de avioane militare livrate URSS pe durata războiului. Practic, pentru fiecare avion militar livrat pentru a înlocui pierderile din Europa, industria americană a livrat unul şi către URSS.

Valoarea echipamentelor şi mărfurilor livrate de către SUA în URSS pe durata războiului a fost de 11,3 miliarde de dolari, ceea ce în valoarea actuală a monedei americane echivalează cu aproape 200 de miliarde de dolari. În istoria lumii, oriunde am căuta şi oricum am analiza cifrele şi datele, nicio ţară nu a fost vreodată ajutată de o alta, aşa cum URSS a fost ajutată atunci de către SUA. Spre comparaţie, Planul Marshall, lansat în 1948, însă în beneficiul nu a unuia, ci a 17 state europene necomuniste, a costat SUA 12,7 miliarde de dolari. Ajutorul american oferit URSS în timpul războiului a reprezentat 89% din valoarea Planului Marshall oferit ulterior aliaţilor occidentali ai SUA. Şi să nu uităm că vorbim aici despre un stat – URSS – a cărui propagandă obişnuia să afirme înainte de 1941 că pregăteşte “mormântul capitalismului” şi “ştreangul plutocraţiei“. Mare noroc pe capul URSS să fi avut asemenea aliaţi “capitalişti”, mai ales că cele 200 de miliarde de dolari au rămas până la urmă un cadou din partea contribuabililor americani.

Uneori, chiar şi marii satrapi pot avea momentele lor de onestitate. În 1943, la conferinţa de la Teheran, Stalin a avut un astfel de moment, când a declarat căfără forţa economiei americane, Aliaţii nu ar putea câştiga războiul cu Germania. Astăzi, desigur, nimeni n-ar îndrăzni la Moscova să-şi amintească declaraţia respectivă, deşi cultul lui Stalin a fost reanimat la niveluri nemaivăzute după “raportul secret” citit de Hruşciov în 1956. Dacă oficialii ruşi de azi ţin atât de mult la “memoria istorică” a URSS pe cât clamează public, atunci nu Stalin ar fi trebuit reabilitat – care a ucis milioane de cetăţeni sovietici nevinovaţi şi, prin politici aventuriste, a trimis ulterior alte milioane direct în malaxorul armatelor Germaniei naziste – ci preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, care ar merita o statuie şi cel puţin un bulevard cu numele său în fiecare oraş din Rusia. Fără colosalul ajutor american din perioada 1941 – 1945, nu este deloc sigur că URSS ar fi supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce nu înseamnă, deloc, că Germania nazistă l-ar fi câştigat (nu avea cum, era strategic terminată chiar din momentul semnării pactului Ribbentrop – Molotov), ci doar că astăzi, foarte probabil, nu ar mai fi avut cine, la Moscova, să vânture pe sub ochii Occidentului timorat bannerul cu lozinca – “fără eroica URSS, vă mânca Hitler pe toţi“.

De la Lenin şi Stalin la “doctrina Beatles – Sinatra”

“Noi nu susţinem interesele naţionale, ci proclamăm că interesele socialismului, interesele socialismului mondial, trec înaintea intereselor naţionale şi intereselor statului. Noi suntem apărătorii patriei socialismului”

(V.I. Lenin, discurs în faţa CC al PCUS, 14 mai 1918)

După parada victoriei organizată în Piaţa Roşie din Moscova la 24 iunie 1945, timp de 20 de ani ziua de 9 mai a fost în URSS o zi lucrătoare ca oricare alta. Din perspectiva “promovării moştenirii lui Lenin” nu era absolut nimic de sărbătorit în legătură cu 9 mai 1945, şi toţi liderii sovietici, în frunte cu Stalin, erau perfect conştienţi de acest fapt. Redescoperirea în 1965 a “marii victorii” împotriva Germaniei naziste a coincis cu intrarea comunismului sovietic în faza descompunerii brejneviste, când o proptea mitologică de asemenea rezonanţă a devenit utilă discursului oficial care încerca disperat să găsească “noi” justificări ale perpetuării regimului.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contribuotrs.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















12403 vizualizari

  • 0 (2 voturi)    
    Excelent articol! (Luni, 2 septembrie 2019, 0:32)

    Dan Tacu [utilizator]

    L-am citit cu nesaț.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version