Actualul ministru al Turismului a vizitat de curând stațiunea Păltiniș, aflată la 30 de km de Sibiu. Locul nu este doar unul al drumețiilor pe munte, cu trasee minunate, ci și – pentru cine e interesat – al unui popas cu tentă culturală în lumea lui Constantin Noica. Mulți știu că acolo, „la 4.00 de picioare deasupra omenirii“, filozoful român și-a petrecut ultimii ani din viață. Tot acolo a dorit să rămână și după moarte (mormântul său se află în curtea Schitului).
Însoțit de alaiul său, ministrul Turismului a ajuns și la Cabana Noica. În locul răcoros dintre brazi, a admirat strălucirea locului și a construcției. Nu a apucat însă să observe, cu ochiul său de specialist, că aceasta este una dintre puținele cabane săsești conservată în forma ei originară – așa cum arăta acum aproape o sută de ani. Nu a făcut comparația la îndemână cu alte construcții de acest fel din stațiune, aflate în ruină, dar a făcut declarații potrivit cărora se va „implica“ pentru ca „locuința lui Constantin Noica să intre în circuitul turistic“. Ca ministru, trebuia să se informeze înainte să facă astfel de declarații.
Pe placa de sticlă ce străjuiește Cabana, sub un sugestiv citat al lui Noica („Cine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil“), sunt puse la dispoziție toate informațiile despre destinația acelui așezământ. Cabana a fost și ea, vreme îndelungată după moartea lui Noica, o ruină – și ar fi rămas așa, sau n-ar mai fi existat deloc, dacă nu s-ar fi găsit cineva care să-i poarte de grijă. (De altfel, fosta cabană în care locuise mai înainte a fost rasă de pe fața pământului pentru a fi construit, în locul ei, un hotel al Băncii Naționale.) Tot de pe inscripție se poate afla că Fundația „Humanitas Aqua-Forte“, în proprietatea căreia se află, o pune gratuit la dispoziția studioșilor în filozofie: doctoranzi, profesori, cercetători postdoc, etc. (Pe placa de sticlă scrie așa: „În aceasta cabană locuiesc tineri doctoranzi în filozofie care, pe urmele lui Noica, sunt dispuși să facă o sărbătoare din fiecare zi a vieții lor.“)
În clădire se află și odaia în care a locuit timp de patru ani Constantin Noica. A fost păstrată intactă, se poate vizita, dar este precizat clar în inscripție că acest lucru e posibil doar când cabana este locuită de cei aflați acolo în „cantonament cultural“. Sintagma „cantonament cultural“ vine din acele vremuri când în jurul lui Noica se aflau tineri studioși, care au făcut enorm mai târziu pentru cultura română. Așa este și astăzi locul: o școală și o „casă de creație“ în filozofie. În interior se găsește o bibliotecă și câteva spații de studiu perfect amenajate, folosite în fiecare an de doctoranzi și studenți. Fiindcă tocmai aceasta a fost ideea extrem de generoasă a lui Gabriel Liiceanu, o idee simplă de tot: cei tineri să vină acolo să studieze și să scrie, adică exact ceea ce făcea Noica pe vremuri. Într-un text intitulat Cabana Noica, astăzi, Gabriel Liiceanu spune asta explicit. Nu e de ajuns? Și nu înseamnă gestul acesta chiar foarte mult?
Știu, domnul ministru a avut și ceva ghinion. A ajuns acolo într-o zi în care a putut admira Cabana doar pe dinafară. Nu-i mare bai, căci locul străjuit de brazi oferă oricum vizitatorului câteva clipe plăcute, mai ales dacă are răgazul să ia loc pe una dintre băncile din jurul măsuței de lemn. Va privi în jur și va înțelege ceea ce este de înțeles, anume pentru ce a venit Noica acolo: pentru liniște, pentru concentrare netulburată în mijlocul naturii, pentru a se putea dedica gândului propriu. Și trebuie spus că această liniște nu mai există azi, când în întreaga stațiune răsună muzica unui restaurant rebel, iar o plimbare prin pădure e ca o plimbare prin discotecă. Banca Națională și-a construit alături, între timp, locuri de grătar și locuri de joacă, tiroliene și alte distracții pentru clientela ei cu circuit închis, împuținând copacii. Un ministru al turismului ar fi trebuit să observe în primul rând cât de drastic e afectat locul și să încerce să repare lucrurile.
Dacă domnul ministru ar fi fost mai norocos și ar fi ajuns în creierii munților cu câteva zile mai devreme, l-ar fi primit de pildă, cu toată căldura, tânărul cercetător Grigore Vida, editor al operei lui Constantin Noica.
Ei, bine, cu această privire caldă, pe care o vedem în fotografie la tânărul cercetător, e primit oricine la Păltiniș, iarnă sau vară, de către tinerii studioși. Oricine este doritor e condus să viziteze odaia lui Noica, având parte de un ghidaj cât se poate de competent. Căci cine ar putea să vorbească mai în cunoștință de cauză despre un filozof decât cei care, pe urmele sale, se ocupă cu filozofia?
Chiar și celor mici, care n-au citit încă filozofie, se găsește cineva care să le vorbească pe înțelesul lor despre frumusețea pe care o pot găsi în cărți. Și ei chiar înțeleg, pleacă de acolo cu sentimentul că au aflat ceva care le va fi de folos pe viitor. Un băiețel de nouă ani, care a vizitat Păltinișul împreună cu părinții în vara aceasta, a spus la plecare: „Dacă aș locui într-o casă așa de frumoasă, aș scrie și eu o carte“.
Și pentru cei mai mari (ca de pildă pentru elevii de la Colegiul Sfântul Sava, din fotografia de mai jos), Cabana Noica înseamnă un loc unde pot purta discuții despre ce doresc să facă în viață, stând la un ceai cu studenții aflați acolo. Iar, la plecare, iau cu ei cel mai frumos dar: o carte.
Așa au fost primiți în vara aceasta, ca și în anii trecuți, zeci și sute de oameni care au vizitat locul. Fie că știu câte ceva despre filozoful Noica, fie că nu, există acolo cineva care le explică, care le povestește cum arăta viața de zi cu zi în vârful muntelui pentru un om retras în singurătate ca să scrie cărți. Tot cărți se scriu și azi (există „cărți născute în Păltiniș“, da), iar cei care pășesc acolo pricep asta de îndată și se bucură că există continuitate. Intrarea, pentru vizitatori, nu costă nimic, e în fond un cadou pe care Fundația care îngrijește locul îl face tuturor vizitatorilor.
Prin rândurile de mai sus am încercat să-i sugerez dlui ministru să își îndrepte atenția nu către isprăvi deja făcute, ci către atâtea locuri de patrimoniu văduvite, aflate în ruină, pe cale de a se distruge definitiv. Ce se mai aude de Herculane, de clădirile acelea minunate cu acoperișurile sparte? Nu ar fi bine să intre în circuitul turistic? Cum stau lucrurile la Ocna Sibiului, unde clădiri de patrimoniu au fost deja demolate, iar Pavilionul Băilor, o adevărată operă de artă, nu se știe ce soartă va avea? La fel, Castelul de la Miclăușeni, o bijuterie arhitecturală, nu merită toată atenția? Atâtea și atâtea alte locuri așteaptă să apară cineva care să le poarte de grijă și să le repună pe picioare.
Citeste continuarea pe Contributors.ro
