Incidența Marii Recesiuni (cea mai severă criză economico-financiară globală de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial) în vara anului 2007 a determinat o schimbare de paradigma în conduita politicii monetare în principalele blocuri economice ale lumii, băncile centrale intervenind cu măsuri de relaxare fără precedent pentru a evită scenariul crizei din anii 1930. Aceste măsuri au determinat scăderea costurilor de finanțare spre niveluri minime istorice, ceea ce a contribuit la relansarea investițiilor.
Pe de altă parte, măsurile de politică monetară implementate după 2008 au condus la creșterea semnificativă a activelor băncilor centrale, deciziile acestora de cumpărare de titluri de stat și alte titluri contribuind la restabilirea încrederii în sistemul financiar.
În ultima perioadă băncile centrale din SUA, China și Zonă Euro au semnalat implementarea unor noi măsuri de relaxare monetară, pe fondul provocărilor din economia mondială: acumularea de semnale de final de ciclu post-criză și intensificarea tensiunilor economice dintre SUA și China. Aceste măsuri au avut un impact important la nivelul piețelor financiare: volatilitate ridicată și evoluție divergența a cursului de schimb real efectiv.
În acest context, mai mulți economiști au atras atenția cu privire la confruntarea valutară între principalele țări ale lumii (implementarea de politici de depreciere a cursului de schimb real efectiv pentru a obține avantaje de competitivitate).
Pentru evitarea acestor politici (observate și în criză din anii 1930) arhitectura sistemului monetar internațional de după Al Doilea Război Mondial (sistemul Bretton-Woods) a fost concepută pe bază unui regim de curs de schimb fix: toate monedele erau ancorate la dolar, iar dolarul era singură monedă convertibila în aur.
Pe parcursul ultimelor decenii economia mondială s-a confruntat însă cu o serie de transformări structurale, care au determinat modificări importante și în sistemul monetar internațional, printre care menționam: trecerea la regimul de curs de schimb flotant, apariția euro și introducerea YUAN-ul în coșul DST (drepturi speciale de tragere) de la 1 octombrie 2016 (decizie luată de FMI în decembrie 2015).
Cu toate acestea, dolarul american continuă să fie principala monedă de rezervă și de plăți în economia mondială. Spre exemplu, rolul dolarului că monedă de rezervă internațională a crescut în ultimii an.
Modificările structurale aduse de Revoluția Digitală, provocările cu care se confruntă prima economie a lumii, intensificarea rolului Chinei în plan global, lipsa unei ancore de stabilitate, nivelul ridicat al volatilității pe piața valutară și la nivelul fluxurilor de capital adresate economiilor emergente sunt doar câțiva factori care exprimă necesitatea reformării arhitecturii financiare internaționale, aspect semnalat de mai mulți economiști în perioadă recentă.
Spre exemplu, la Simpozionul de la Jackson Hole Guvernatorul Băncii Angliei a subliniat importanța implementării unei monede digitale globale, care să substituie dolarul american, date fiind provocările cu care se confruntă SUA (inclusiv din perspectiva predictibilității politicii economice). De altfel, în ultimii ani FMI a recomandat băncilor centrale și guvernelor să reglementeze monedele digitale.
Ideea unei monede globale nu este nouă, fiind discutată inclusiv la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial (planul britanic prevedea “bancor”, iar planul american „unitas”).
Rămâne de văzut când se va reforma sistemul monetar internațional și dacă/când se va implementa moneda digitală globală, mai ales că în trecut marile puteri au evitat crearea unei monede globale tocmai pentru că aceasta nu poate fi controlată (și nu mai pot fi implementate măsuri de depreciere competitivă).
N.Red. Andrei Rădulescu este cercetător, economist șef al Băncii Transilvania. Opiniile exprimate de domnia-sa nu reprezintă în mod necesar punctul de vedere al redacției HotNews.ro
0
1
