1991: Ritual oficial pentru a comemora execuția mareșalului în Parlament
În 1991, cu ocazia comemorării a 45 de ani de la executarea lui Ion Antonescu, Parlamentul României a organizat sub cupola sa un ritual oficial. Astfel, în forul reprezentativ al naţiunii s-a păstrat un moment de reculegere pentru „serviciile” aduse statului român de către fostul conducător, Ion Antonescu, judecat, condamnat și executat pentru crime de război. Opt ani mai târziu, când alegerile generaseră o nouă majoritate parlamentară, care câştigase alegerile având pe fundal tocmai un mesaj prodemocratic şi prooccidental, se producea o nouă surpriză.
A fost consemnată o nouă încercare de reabilitare a Mareşalului: un senator PNŢCD a propus atunci dezbaterea unei rezoluţii ce-l plasa pe Ion Antonescu în categoria marilor eroi, „care a luptat pentru ţara lui până la moarte” şi care ar fi salvat „sute de mii de evrei”, refuzând totodată pretenţiile Germaniei în acest sens. ( 1 ) Astfel, „democratizarea negaţionismului” şi-a găsit adepţi în toate formaţiunile politice, indiferent de orientarea ideologică, şi aceasta deoarece propaganda naţional-socialistă a creat o stare artificială de nemulţumire, de frustrare şi revendicare a unei noi memorii a dictatorului român.
Reabilitarea postumă a lui Ion Antonescu, cu girul necondiţionat al clasei politice, a servit din plin pentru o reinterpretare necritică a guvernării sale şi, în special – din punctul nostru de vedere –, pentru o revalorificare a sa într-o proximă bătălie politică. Modelul translatării deliberate dinspre un personaj politic către unul istoric, victimizat, cu anularea voluntară a crimelor de care se făcea vinovat, a legat astfel, în mod fraudulos, destinul şi sfârşitul său de persoana regelui Mihai. Minimalizarea gravităţii faptelor pentru care Antonescu a fost condamnat şi executat şi punerea sa în antiteză cu prezenţa postcomunistă a regelui a fost o metodă folosită şi cu alte ocazii în România posttotalitară, fenomen în care au fost implicate şi instituţii ale statului român. ( 2 ) Reprezentarea contemporană a Mareşalului, ca om de stat şi reper al politicii româneşti, păcătuieşte prin omisiuni deliberate, clişee brutale, exprimări istorice vagi, informaţii distorsionate şi, în final, acuzaţii abjecte la adresa monarhului român. De nenumărate ori, acesta a fost considerat drept principal vinovat pentru execuţia lui Antonescu. Însuşi regele constata ulterior lansarea tendențioasă și acuzatoare a argumentului potrivit căruia, dacă Antonescu nu ar fi fost înlăturat, România ar fi parafat un tratat de pace cu Aliaţii care ar fi evitat ororile de mai târziu. ( 3 )
23 august 1944, ca vendetă împotriva Regelui: teza trădării
De altfel, cel mai semnificativ element al vendetei purtate împotriva Regelui Mihai a fost reprezentat, în memoria colectivă, de expresia ponderii actului de la 23 august 1944. Considerat, în mod tendențios, drept debutul comunizării în România, acesta a influenţat masiv evenimentele care au urmat, o importanţă covârșitoare fiindu-i atribuită lui Ion Antonescu şi, în speţă, procesului în care a fost judecat şi condamnat. Vasta literatură generată de procesul Mareşalului ( 4 ) poate sta mărturie pentru atitudinea neutră a regelui. Detaliile cu privire la modul în care monarhul a încercat, prin câteva strategii de moment, să comute pedeapsa lotului Antonescu, intrând chiar în conflict direct cu liderii comunişti, sunt cunoscute de istorici. Însă întreaga arhitectură juridică postbelică în problema graţierilor făcea imposibilă ştergerea condamnării. Regele nu putea graţia persoanele condamnate pentru crime fără aprobarea prealabilă a unui ministru. Acest fapt atrăgea răspunderea Guvernului, care-l scotea, prin urmare, din acest algoritm pe rege. ( 5 ) În plus, soarta dictatorului a fost decisă la Moscova, indiferent de posibilele opţiuni ale monarhului român. ( 6 )Mai mult, Antonescu nu a cerut personal graţierea. Regele confirma în 1990: „N-a cerut-o! Nici dacă ar fi ştiut că o va obţine, n-ar fi cerut-o. Şi dacă i s-ar fi acordat, ar fi refuzat-o.” ( 7 ) Cu toate acestea, regele a emis un decret de comutare a pedepselor pentru trei condamnaţi din lotul Antonescu (Eugen Cristescu, Radu Lecca şi Ion Pantazi), dar nu a respins niciodată apelurile la graţiere pentru Mareşal şi ceilalţi. ( 8 ) Alte mistificări au făcut ca teoria refuzului de a-l graţia pe Mareşal să fie utilizată abrupt în pleiada de acțiuni pentru compromiterea lui Mihai I; una dintre acestea enunța că abdicarea monarhului avea drept cauză refuzul de a-l graţia pe Antonescu. ( 9 )
Lovitura de stat, ca o conspirație internațională
Teza adiacentă arestării mareșalului Antonescu a fost inclusiv sedimentată cu anumite detalii, fragmente de adevăr, zvonuri, informații neverificate și probe documentare fragmentare sau unele chiar tendențios prezentate sau interpretate, astfel încât aceasta a ajuns să fie o veritabilă teorie a conspirației. Varianta potrivit căreia actul de la 23 august 1944 n-a fost altceva decât produsul unei conspirații internaționale, pusă la cale de către serviciile de spionaj sovietic, american, britanic și susținută de opoziția reprezentată de Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și partidul Comunist Român „printr-un cec în alb” dat de aceste formațiuni Regelui Mihai, a beneficiat de o ranforsare pe măsura campaniei de compromitere a monarhului și de transformare a lui Antonescu într-o victimă, iată, de această dată, a marilor puteri. Oficiosul condus de Corneliu Vadim Tudor a articulat această teorie într-o armă de atac împotriva Suveranului în contextul politic cunoscut și în condițiile anilor 90, atunci când, în cea mai mare parte a dezbaterilor și disputelor, Mihai I nu avea ocazia să reacționeze, să ofere puncte de vedere imediate sau să ofere replici pe măsura valului de acuzații. Pentru adepții acestei teze, arestarea lui Antonescu și mai ales capturarea sa ulterioară de către o miliție para-militară comunistă a întărit versiunea conspirativă internațională dar și cea a trădării: „(…) predarea mareșalului, în seara zilei de 23 august 1944, comuniștilor, a fost o faptă incontestabilă cu onoarea militară care-l descalifică în fața Istoriei Naționale pe ex-Regele Mihai I, Comandantul Suprem al Armatei Române din acea vreme”. ( 10 )
Propagarea unor neadevăruri legate de confruntarea memorială dintre rege şi Mareşal a avut reverberaţii importante în întregul spectru politic. Desfășurarea loviturii de stat de la 23 august 1944 continuă să fie un subiect vast, amplu dezbătut, cu variante şi detalii multiple. ( 11 ) Regele însuşi şi-a reconfirmat versiunea în legătură cu arestarea, anchetarea, judecarea, condamnarea şi executarea lui Ion Antonescu ori de câte ori a avut ocazia ( 12 ), accentuând, cu amănunte, detaşarea de poziţia Mareşalului faţă de Germania nazistă şi aliaţii săi. Aşadar, monarhul a trasat o distincţie clară a politicilor şi consecinţelor survenite în urma deciziilor antonesciene. Alţi istorici au insistat asupra multiplelor variante privind derularea exactă din timpul şi din preajma zilei de 23 august 1944, sugerând că tocmai din confruntarea acestor legende s-a născut şi disputa asupra memorializării evenimentului şi a principalilor protagonişti. ( 13 )
Extremiștii fac front comun împotriva Regelui
Pentru condamnarea morală a regelui Mihai s-au pus în mişcare forţe semnificative, care au produs un fenomen neaşteptat pentru felul în care erau amplasate curentele doctrinare şi actorii politici postdecembrişti: întâlnirea susţinătorilor lui Ion Iliescu cu admiratorii dictatorului Ion Antonescu. Liantul acestei „coaliţii” neaşteptate a fost ipostaziat în special de naţional-socialiştii din jurul Partidului România Mare şi din diverse formule de asociere grupate în apropierea acestui partid, dar şi mişcări extremiste de dreapta care propagau cultul antonescian. Astfel, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gheorghe Buzatu, Eugen Barbu, numeroşi parlamentari din partea PRM sau PUNR, dar şi din alte formaţiuni politice ( 14 ), după cum am exemplificat mai sus, s-au pronunţat deschis pentru reconsiderarea memoriei unui criminal de război, în dauna imaginii regelui. De asemenea, organizaţii precum Liga Mareşal Ion Antonescu ( 15 ), revistele Mareşal Ion Antonescu, România Mare, Tricolorul sau Europa au instigat direct sau indirect la calomnierea persoanei regelui, acuzat de asasinarea conducătorului statului ( 16 ) din perioada septembrie 1940 – august 1944. După cum remarcă şi politologul Michael Shafir, desfăşurarea flagrantă a „negaţionismului selectiv”, conform căruia nu Ion Antonescu a ordonat uciderea evreilor din România, s-a asociat, într-o bizară combinaţie, cu contestatarii de facto ai lui Mihai I. ( 17 )
În mod particular, reabilitarea mareșalului Ion Antonescu în antiteză cu calomnierea, denigrarea și compromiterea Regelui a reprezentat un subiect central, ideologic, propagandistic, revizionist și cu o apreciabilă încărcătură politică, în campaniile publice și media ale Partidului România Mare. Chiar de la momentul lansării programului său politic, în 1991, acest partid – profund antieuropean, xenofob, antisemit – își anunța tezele naționaliste și revizioniste, între care putem decripta cele adiacente reabilitării lui Ion Antonescu. Săptămânalul România Mare, oficiosul PRM, a fost principalul vector publicistic al campaniei purtate pe parcursul a mai bine de un deceniu, cu scopul de a distorsiona discursul public asupra trecutului recent. Astfel, fostul dictator „este caracterizat ca fiind «un adevărat patriot», cu o «personalitate puternică», «erou între eroii nației române», în vreme ce Mihai I este descris ca fiind «necoptul suveran», «vânzător de țară», «deșeu toxic»”. ( 18 )
Actul de la 23 august 1944 a continuat să fie legat de imaginile concurente ale regelui Mihai şi a Mareşalului Ion Antonescu, dar şi de prezent. Regele a declarat că restabilirea adevărului istoric ar putea fi temelia reconcilierii naţionale. ( 19 ) Fosta sărbătoare naţională a României timp de mai bine de patru decenii nu a beneficiat, imediat după 1989, de o valorizare corespunzătoare şi la realul său potenţial. Însuşi regele aprecia că schimbarea zilei festive a României pentru cinci decenii a însemnat pentru istoria noastră o mistificare ce i-a răpit adevăratele sensuri politice şi militare, devenind, prin propaganda teribilă desfăşurată, „un simbol comunist şi o poartă prin care să pătrundă forţele comunismului” ( 20 ). Ulterior, despre utilitatea şi însemnătatea acestui eveniment s-au pronunţat, în repetate rânduri, istorici avizați care au recunoscut meritele monarhului în scurtarea conflagraţiei mondiale şi salvarea unui număr semnificativ de vieţi omeneşti. ( 21 ) Totuşi, în primii ani postdecembrişti acest aspect a fost complet neglijat. Însuşi artizanul loviturii de stat afirma că „niciunul dintre evenimentele istorice din viaţa poporului nostru nu a fost atât de profund falsificat ca Actul de la 23 August 1944. S-au produs munţi de literatură în scopul de a povesti sau inventa ceea ce s-a întâmplat, ceas cu ceas, în acea zi.” ( 22 ) Istoricul Mihail Ionescu crede că acest eveniment are semnificaţii mult mai profunde, apreciind, retrospectiv, că evenimentul care a scurtat soarta celui deal Doilea Război Mondial reprezintă „ultimul moment în care România a putut acţiona pentru a avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte propria soartă ulterior” ( 23 ). Corneliu Coposu detalia, la rândul său, beneficiile actului şi consecinţele care ar fi decurs din neîndeplinirea sa, apreciind că ţara ar fi fost distrusă de luptele care şi-ar fi mutat epicentrul aici. ( 24 )
Încercări de reabilitare juridică a mareșalului Antonescu și miza reintegrării în Europa
Propulsarea lui Antonescu prin reabilitarea sa juridică în detrimentul anihilării meritelor lui Mihai I și al transformării acestuia în acuzat, a devenit un instrument de atac al fundației patronate de Iosif Constantin Drăgan. Astfel, la începutul anilor 90, calea instanțelor de judecată a luat locul dezbaterilor istorice și politice, tocmai pentru a antrena instituții ale statului și a atrage în acest proces oprobiul public împotriva Suveranului, dar și anvergura unui sistem care avea încă împământenite ingredientele naționalismului comunist și tezele revizioniste ale comunismului târziu în rândul magistraților. Acțiunea îndreptată împotriva „cetățeanul(ui) Mihai de Hohenzollern pentru asasinarea fostului conducător al statului” era de fapt actualizarea unui alt proces, deschis la sfârșitul anilor `80, pe rolul instanțelor de judecată comuniste din România, prin care cerea anularea sentinței numărul 17 din 17 mai 1946, prin care Tribunalul Poporului de atunci îl condamna la moarte pe Ion Antonescu pentru „pentru dezastrul țării și pentru crimele de război”. ( 25 )
Tema trădării a avut o amplitudine apreciabilă în panoplia de teze și teorii menite să provoace o reabilitare postumă a mareșalului Antonescu în dublu sens. Pe de o parte, mareșalul era prezentat drept o victimă a jocurilor de culise și pentru putere de la nivelul politicii și administrației românești din anii `40, iar pe de altă parte martirologia și eroizarea sa erau adăugate într-o construcție care-l proiecta pe mareșal, drept cel care stătuse pavăză în calea comunizării țării, iar „eliminarea” sa făcuse posibil practic instaurarea comunismului. În acest sens, au fost publicate lucrări care făceau trimitere la tema trădării încă din titlurile ( 26 ) lor. Susținerea monarhiei de către Ion Antonescu, prezentarea acestuia în postura de protector al Reginei-mamă Elena și în cea „părintească” față de Regele Mihai constituie argumente în teoria trădării, ipoteză ce apare ca fiind neașteptată în contextul evoluției evenimentelor din perioada 1940-1944: „cine ar fi bănuit că cel de al patrulea Hohenzollern român, va deveni trădătorul de la 23 August 1944?”. ( 27 )
Victimizarea şi apoi reabilitarea postumă a dictatorului român s-a purtat în jurul a două concepte-cheie: onoare şi patriotism. ( 28 ) Ambele au fost în aşa fel mânuite, încât în mai toate ocaziile cei doi protagonişti – regele Mihai şi Mareşalul Ion Antonescu – erau circumscrişi utilizării termenilor. Prin întrebuinţarea lor, dezbaterea a devenit în mod automat actuală şi nu a putut sfârşi altfel decât prin etichetarea şi alăturarea unor epitete vii, interşanjabile, celor două personaje istorice. Spre exemplu, până şi memoria ritualurilor simbolice a fost neglijată şi distorsionată; puţină lume cunoaşte detaliul potrivit căruia însuşi titlul de Mareşal al lui Antonescu i se datorează, formal, regelui Mihai. ( 29 ) Totuşi, specialiştii apreciază că folosirea termenilor citaţi mai sus în cazul Mareşalului este „neadecvată” şi atrage o discuţie mai amplă asupra valorilor pe care autorităţile din acei ani le-au întrebuinţat şi propagat în societate. Ele au inclus în mod formal rezonanţa politicii asupra memoriei în primii ani postdecembrişti. ( 30 )
Însă dezbaterea privind reprezentările recente asupra trecutului a avut şi un înţeles mai amplu din prisma ultimei dictaturi, care a schimbat complet naţiunea într-o jumătate de secol. Revenirea la democrație reprezintă o luptă pentru un monopol care ar fi putut să statueze deținătorul unei eventuale formule miraculoase, a unei „dovezi istorice” pentru a aduce lucrurile pe un făgaș normal. Miza discursivă a fost uneori reintegrarea ţării în Europa, pe care o consfințise actul de la 23 august, cum sugerau subtil susţinătorii regelui – prin desprinderea de alianţa cu Germania nazistă –, dar pe care, din nefericire, anii comunizării României au anulat-o. În antiteză, perdantul acestei bătălii putea fi substituit drept un continuator al operei de distrugere şi izolare a ţării. Polemica a căpătat uneori accente cu miză majoră, statală, dacă luăm în considerare declarația lui Ion Iliescu din 1994, în care aprecia că regele Mihai nu poate revendica recăpătarea prerogativelor sale monarhice deoarece a pactizat atât cu Hitler, cât şi cu Stalin. ( 31 )
În alte împrejurări oficiale, imaginea regelui a fost distorsionată prin reactualizarea posturii de „trădător” şi „criminal” şi, implicit, prin asocierea directă cu urmările nefaste ale actului de la 23 august. Aşa se face că, spre exemplu, în contextul pregătirii unei vizite a regelui în ţară, într-un moment cu semnificaţii politice largi, cum a fost acela al celebrării, pe 1 decembrie 1993, a Marii Uniri de la 1918, liderul naţionalist Gheorghe Funar a găsit de cuviinţă să aducă în discuţie teza confruntării memoriale a regelui Mihai cu Mareşalul Ion Antonescu, subliniind totodată glorificarea cultului celui din urmă. Opunându-se accesului în ţară al monarhului, Funar sugera ca Mihai I „să-şi amâne vizita dacă vrea binele poporului român, s-o lase pe anul viitor, şi-l invit la Cluj-Napoca de 23 August, când sper să-i înălţăm o statuie lui Ion Antonescu. Aşa cum ştiţi, întotdeauna criminalul se întoarce la locul faptei. Îl invităm în România la dezvelirea statuii lui Ion Antonescu.” ( 32 )
1994: Ion Iliescu aniversează singur 50 de ani de la 23 august 1944 cu un discurs de lider comunist
În același an, după ce în iunie, liderii Națiunilor Unite participante la cel de-al doilea an aniversaseră debarcarea din Normandia – hotărâtorul sprijin aliat printr-o operațiune unică în istoria militară ca amploare și desfășurare –, Ion Iliescu susține un discurs la Cercul Național Militar, în cadrul unui simpozion organizat de Academia Română și Ministerul Apărării Naționale, la care au fost invitați inclusiv oameni politici, precum Ion Rațiu ( 33 ). Atmosfera din țară tensionată în contextul în care opoziția și societatea civilă constatau ( 34 ) că puterea de la București că România era singura țară europeană, participantă la cea de-a doua conflagrație mondială în care nu se celebrase debarcarea din Normandia, iar Regelui îi fusese refuzată din nou viza de intrare în România. Mai mult, în acele săptămâni, existau ( 35 ) negocieri avansate între PDSR, partidul lui In Iliescu, și extremiștii lui Corneliu Vadim Tudor, pentru ca aceștia din urmă să sprijine în Parlamentul guvernul în schimbul unor portofolii ministeriale. Adică exact partidul care vitupera împotriva Regelui și a Occidentului, transformând, de câțiva ani, în țel politic reabilitarea mareșalului. Apropierea aniversării lui 23 august 1944 a creat din nou, așadar, prilejul pentru Ion Iliescu de a lansa acuzații împotriva partidelor istorice și a Suveranului român. Opoziția a organizat separat o altă manifestare cu specialiști, oameni politici din opoziție și reprezentanți ai societății civile. Simpozionul „23 august 1944 – între adevăr și mistificare”, organizat la Muzeul Țăranului Român, beneficia inclusiv de un mesaj personalizat al Regelui, care îndemna la aducerea aminte „pe toți cei care au plătit cu multe suferințe și chiar cu viața patriotica lor atitudine”, dar și recunoașterea și aprecierea meritelor a celor care „prin puncțiile și atribuțiile oficiale (…) m-au ajutat în acele momente grele: Ionițiu, Generalii Sănătescu și Mihail, Niculescu-Buzești, Mocsony-Stârcea și atâția alții” ( 36 ).
Mesajul oficial al șefului statului român de la acea vreme reia practic toate tezele, conceptele și limbajul regimului comunist cu privire la actul de la 23 august 1944 ( 37 ). Beneficiar direct al campaniei naționale orchestrate de calomniere a monarhului, Iliescu plasa semnificația titratului eveniment pe umerii unei spontane acțiuni populare: „imens act de voință națională, a unei dificile, dar absolut necesare reafirmări a dreptului inalienabil al poporului român de a-și croi soarta conform intereselor și aspirațiilor sale firești”. De la cea mai înaltă poziție a statului român, Iliescu relua brutal, în mod direct și vituperând acuzațiile îndreptate împotriva partidelor politice și a Casei Regale, culpabilizându-i nu doar pentru faptul că-și arogaseră meritele loviturii de stat, cât mai cu seamă pentru aceștia se făceau răspunzători de situația în care ajunsese România: „De-a lungul timpului, în cei 50 de ani care s-au scurs de la momentul 23 August 1944, nu puţini au fost cei care s-au străduit să-și însușească toate meritele. Începând cu partidele active atunci pe scena politică românească și până la Casa Regală, nimeni nu și-a mai amintit, nici atunci, nici de-atunci încoace de răspunderile pe care le purtau pentru politica falimentară premergătoare războiului și pentru faptul că România a fost adusă în situația disperată, în care se afla la 23 August 1944”. ( 38 )
Președintele post comunist lansa totodată acuzații de colaboraționism și complicitate asupra liderilor opoziției politice din anii 40 și a Regelui, ceea ce arăta practic că bătălia asupra ultimilor 50 de ani de istorie era în plină desfășurare. Iliescu încerca, precum comuniștii, să dea crezare teoriei potrivit cărora răspunderea era aproape generalizată și egală în ducerea țării către o catastrofă prin deciziile și evenimentele de la sfârșitul celui de al doilea deceniu interbelic. Negarea unui „vid politic și instituțional” peste perioada guvernării antonesciene limitează practic la o ecuație simplistă și chiar revizionistă de tip cauză-efect plasarea în opoziție a partidelor politice și a Regelui. Pe lângă faptul că acestora li se impută lipsa de reacție, fostul președinte nu amintește nimic despre suspendarea Constituției de la 1923, eliminarea partidelor politice și a vieții parlamentare: „Clasa politică a ţării și cei investiți de Constituție cu exercitarea puterii în stat nu se pot prevala doar de meritele lor în organizarea actului de la 23 August 1944 pentru a face uitate răspunderile directe ce le revin, atât în prăbușirea sistemului constituțional al țării, în 1938, cât și în derularea regimurilor de dictatură care s-au succedat. Chiar și atunci când Antonescu era «Conducătorul» țării, atât partidele politice cât și Regele au fost parte din jocul politic respectiv, iar acțiunile lor în epocă vorbesc mai degrabă despre conivenţă și colaborare, decât despre rezistență sau nesupunere”. ( 39 )
Mesajul lui Ion Iliescu relua și alte teme ale comunismului târziu. Una dintre acestea era aceea că acțiunea lui Mihai I la 23 august 1944 viza de fapt interese politice personale legate de păstrarea Tronului: „(cercurile Palatului – n.n.) au văzut în această acțiune singura cale de supraviețuire a monarhiei”. Folosirea repetativă a formulei „cercurile Palatului” persistă de fapt prin trimiterea la un grup obscur din jurul monarhului, teorie vehiculată de istoriografia comunistă. În același mesaj, fostul șef al statului transmitea indirect că, de vreme ce inclusiv sovieticii, în frunte cu Ana Pauker, i-au acuzat pe comuniștii autohtoni – în special pe Pătrășcanu – de coalizarea cu partidele „« burghezo-moșierești» și cu Palatul”, atunci alianța din cadrul Blocului Național Democrat era una nefirească, plină de complicități chiar. ( 40 )
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
5
1
