Sinteze/ Contribuția lui Mises la teoria banilor și creditului

de Silviu Cerna     Contributors.ro
Miercuri, 21 august 2019, 15:19 Actualitate | Opinii


Silviu Cerna
Foto: Arhiva personala

Contribuția lui Ludwing von Mises (1881-1973) la dezvoltarea teoriei banilor și creditului este cuprinsă în două cărți monumentale – Theory of Money and Credit (1912) și Human Action. A Treatise on Economics (1949) – și în alte câteva lucrări de mai mici dimensiuni. Această contribuție privește următoarele teme: definirea și originea banilor; cantitatea optimă de bani și modul de realizare a acesteia; mitul banilor neutri și corolarul său: stabilitatea prețurilor; activitatea bancară cu rezerve fracționare și limitarea emisiunii de mijloace fiduciare; teoria monetară a ciclului economic. Aceste teme sunt strâns legate între ele și cu celelalte subiecte tratate de autor: funcționarea pieței libere și consecințele intervenției statului în economie. Sistemul de gândire economică misesian este, într-adevăr, un sistem.

1. Definirea și originea banilor

1.1. Definirea banilor

Banii sunt definiți de Mises astfel:

Banii reprezintă un mijloc de schimb, cel mai vandabil bun pe care oamenii îl pot achiziționa, deoarece ei doresc să-l ofere în acte de schimb interpersonale ulterioare. -1 -

Ei sunt un rezultat al dezvoltării schimbului. În societățile în care nu există schimb, banii nu sunt necesari. Astfel, banii nu sunt utilizați în activitățile economice care se desfășoară în mod izolat și autarhic. În acest caz, nu există o diviziune a muncii între indivizi sau familii, iar fiecare individ sau familie consumă doar ceea ce produce și produce doar ceea ce consumă. Ca urmare, nu există schimb de bunuri, nu sunt necesari banii și ei nu se folosesc.

Banii nu sunt necesari, de asemenea, în economia socialistă. În acest tip de economie, există o anumită diviziune a muncii, oricât de artificială ar fi ea, însă, din cauză că nu există proprietate privată, nu este posibil schimbul și, deci, nu este necesară utilizarea unui mijloc de schimb. Trebuie spus că Mises și-a nuanțat ulterior poziția cu privire la existența banilor în economia socialistă. Astfel, într-o lucrare apărută în 1922, el afirmă că, în socialism, deși nu au nici un rol în ceea ce privește mijloacele de producție, banii ar putea avea totuși o anumită funcție în cazul bunurilor de consum:

Într-o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, semnificaţia rolului monedei va fi incomparabil mai restrânsă decât într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, deoarece, într-o comunitate socialistă, schimbul însuşi are o semnificaţie mai limitată, fiind restrâns numai la bunurile de consum. -2 -

Și, de fapt, în socialismul „real”, pământul și celelalte mijloace de producție nu erau considerate mărfuri, iar banii efectivi (numerarul) erau folosiți doar de populație și doar pentru cumpărarea de bunuri de consum. -3 -

După Mises, banii sunt necesari, așadar, doar în capitalism, adică în acel sistem economic în care mijloacele de producție se află în proprietate privată, oamenii posedă, folosesc și schimbă bunurile în conformitate cu interesul lor, iar preţurile se formează liber, în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă. În această economie, funcția banilor este ușurarea schimbului prin aceea că fac posibil schimbul indirect.

Deoarece teoria misesiană a banilor și creditului este parte integrantă a teoriei sale a economiei de piață (catalactică), redăm mai jos caracteristicile acestui tip de economie în prezentarea marelui economist:

Economia de piață este sistemul social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție. Fiecare individ acționează în interes propriu, dar acțiunile fiecăruia contribuie nu doar la satisfacerea propriilor nevoi, ci, deopotrivă, și a nevoilor altora. Fiecare, acționând, își servește concetățenii. Pe de altă parte, fiecare este servit de concetățeni. Fiecare este atât un mijloc, cât și un scop în sine; scop ultim pentru sine și mijloc pentru alții de a-și atinge propriile scopuri.

Acest sistem este pilotat de piață. Ea orientează activitățile individului pe acele canale care servesc cel mai bine trebuințelor semenilor săi. În funcționarea pieței, nu există coerciție și constrângere. Statul, aparatul social de forță și contrângere, nu se amestecă în procesul pieței și în activitățile cetățenilor pilotate de piață. El își folosește puterea de a-i supune pe oameni doar în scopul împiedicării acțiunilor care ar aduce atingere prezervării și funcționării nestânjenite a economiei de piață. El ocrotește viața, sănătatea și proprietatea indivizilor împotriva agresiunii violente sau frauduloase din partea răufăcătorilor din interior și a dușmanilor din afară. În felul acesta, statul creează și prezervă mediul în care economia de piață poate funcționa în siguranță. Sintagama marxistă „producție anarhică” este o caracterizare pertinentă a acestei structuri sociale ca sistem economic care nu este condus de un dictator, de un țar al producției care-i repartizează fiecăruia câte o sarcină și îl silește să o îndeplinească. Fiecare om este liber; nimeni nu este supus unui despot. Individul se intergrează de bună voie în sistemul cooperativ. Piața îl orientează și îi dezvăluie cum își poate promova în chip optim binele propriu, ca și pe cel al altora. Piața deține supremația. Doar ea ordonează întregul sistem și îi conferă rost și semnificație.

Piața nu este un loc, un lucru sau o entitate colectivă. Ci este un proces pus în mișcare de jocul combinat al acțiunilor diverșilor indivizi ce cooperează în cadrul diviziunii muncii. Forțele care determină starea, în continuă schimbare, a pieței sunt judecățile de valoare ale acestor indivizi și acțiunile lor călăuzite de aceste judecăți de valoare. Starea pieței în fiecare clipă este structurată de prețuri, adică de totalitatea raporturilor de schimb statornicite în urma interacțiunii dintre cei care vor să vândă și cei care vor să cumpere. Piața nu are nimic neomenesc sau mistic. Procesul de piață este pe de-a-ntregul o rezultantă a acțiunilor umane. Orice fenomen de piață poate fi pus în legătură cu alegeri determinate ale membrilor societății de piață. Procesul de piață constă în ajustarea acțiunilor individuale ale diferiților membri ai societății de piață la cerințele cooperării mutuale. Prețurile de piață le spun producătorilor ce să producă, în ce mod și în ce cantitate. Piața este focarul spre care converg activitățile indivizilor. Ea este centrul din care radiază aceste activități.

Economia de piață trebuie strict deosebită de cel de-al doilea sistem imaginabil, deși nu și realizabil, de cooperare socială în condițiile diviziunii muncii: sistemul proprietății sociale sau guvernamentale asupra mijloacelor de producție. Acest al doilea sistem este în mod curent numit socialism, comunism, economie planificată sau capitalism de stat. Economia de piață sau capitalismul, cum i se spune de obicei, și economia socialistă se exclud reciproc. Nu este posibil și nici măcar nu poate fi gândit un amestec al celor două sisteme; nu există o așa-zisă economie mixtă, un sistem ce ar fi în parte capitalist, iar în parte, socialist. Producția este pilotată ori de piață, ori de decretele unui țar al producției sau ale unui comitet de asemenea țari.

Dacă într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție unele dintre aceste mijloace sunt stăpânite și gestionate public – adică de către guvern sau de către vreuna din agențiile acestuia –, prin aceasta nu ia naștere un sistem mixt, o combinație de socialism și capitalism. Faptul că statul sau municipalitățile sunt proprietare și gestionare ale unor fabrici nu schimbă trăsăturile caracteristice ale economiei de piață. Aceste întreprinderi deținute și gestionate public sunt supuse suveranității pieței. Ele sunt nevoite să se încadreze, în calitate de cumpărătoare de materii prime, echipament și muncă, și în cea de vânzătoare de bunuri și servicii, în schema economiei de piață. Sunt supuse legilor pieței și, prin aceasta, depind de consumatori, care pot să le furnizeze sau nu clientela. Ele sunt nevoite să caute să obțină profituri sau cel puțin să evite pierderile. Guvernul poate acoperi pierderile întreprinderilor sale recurgând la fonduri publice. Dar aceasta nu elimină, nici nu diminuează supremația pieței; ci doar o mută în alt sector. -4 -

Economia de piață (capitalismul) se caracterizează, așadar, prin proprietatatea privată asupra capitalului (instrumentelor de producţie), libera întreprindere, dreptul de transmitere a patrimoniului şi reglarea economiei prin piaţă. Alte trăsături, derivate din cele anterioare, sunt descentralizarea deciziilor economice (fiecare om îşi stabileşte liber contribuţia la producţie, bunurile pe care doreşte să le consume, modul în care îşi cheltuieşte veniturile ş.a.m.d.) şi coordonarea deciziilor individuale prin mecanismele automate ale pieţei, îndeosebi prin utilizarea informaţiilor vehiculate de sistemul de preţuri. -5 -

În această perspectivă, condiţia pentru asigurarea libertăţii şi emancipării personale, a eficacităţii şi eficienţei, bunăstării şi prosperităţii etc., este limitarea intervenţiei statului la domeniul său de competenţă specific (poliţie, justiţie, armată etc.) şi lăsarea cetăţenilor să gândească şi să acţioneze în mod liber (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même). Dimpotrivă, cu cât intervenţia statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) şi autoritară (utilizarea legii şi a forţei), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.

1.2. Originea banilor

Conform demonstrațeie lui Mises, banii apar în cadrul economiei de piață printr-un proces în trei etape: 1) trecerea de la schimbul direct la folosirea unui mijloc de schimb; 2) trecerea de la mijloace de schimb diferite la un „mijloc comun de schimb”; și 3) trecerea de la un „mijloc comun de schimb” la bani.

1) Trecerea de la schimbul direct la folosirea unui mijloc de schimb. Schimbul direct necesită o dublă coincidenţă de voinţă referitoare la obiectele schimbului și la momentul acestuia, coincidență a cărei realizare necesită o informare costisitoare și cheltuieli de tranzacționare ridicate (consum de timp și de resurse). De exemplu, un individ care deține alimente trebuie să îl găsească aici și acum pe cel care are o haină, cel care deține haina trebuie să-i fie foame, iar cel care are alimentele trebuie să-i fie frig ș.a.m.d.

Marea problemă este că această dublă coincidență este rară și chiar dacă ea poate fi ușurată într-o anumită măsură prin diverse tehnici de comercializare, cum ar fi: stabilirea unor locuri anumite de efectuare a schimburilor, în spaţii şi la momente determinate, cunoscute cu anticipaţie: construirea de piețe (în sensul comun al termenului: locuri special amenajate, unde se face comerț cu mărfuri cu amănuntul), organizarea de târguri, iarmaroace, bâlciuri, oboare, bazaruri ş.a.m.d. – de exemplu, cu ocazia marilor sărbători religioase, la schimbarea anotimpurilor etc. –, nu este deloc sigur că părţile se vor înţelege şi sub aspectul raporturilor de schimb (preţurilor), cantităţilor şi al celorlalte condiţii ale schimbului.

Oamenii au rezolvat problema recurgând la schimbul indirect. Să presupunem că există trei indivizi, care deţin fiecare un anumit bun: individul X deţine bunul A, Y deţine B, iar Z deţine C. Primul individ, X, proprietar al bunului A, de care nu are nevoie, doreşte bunul B şi doar acesta din urmă, adică nu îi trebuie bunul C. Însă, Y, proprietar al bunului B, nu doreşte nici el bunul A, ci doar bunul C. Or, al treilea individ, Z, proprietar al bunului C, nu doreşte bunul B, ci doar bunul A. În aceste condiţii, nici una din cele trei persoane nu poate obţine bunul dorit în mod direct de la o altă persoană, ci doar dacă recurg toate trei la un schimb indirect (triangular). De exemplu, X poate obţine de la Z, în schimbul bunului său, A, o anumită cantitate din bunul C, însă aceasta nu pentru a consuma bunul respectiv, ci pentru a-l schimba pe bunul B, de care, de fapt, are nevoie.

Soluția schimbului indirect este însă și ea foarte limitată. În primul rând, pe măsură ce creşte numărul fazelor intermediare în care este necesară realizarea dublelor coincidenţe de voinţă amintite, numărul tranzacţiilor necesare pentru a ajunge la o situaţie de echilibru tinde să crească. Or, odată cu creşterea numărului participanţilor la schimb și, deci, a costurilor de informare și de tranzacționare aferente fiecărei faze, acest inconvenient devine tot mai greu de suportat de societate. În al doilea rând, agentul economic X deja utilizează, de fapt, bunul C ca intermediar de schimb (terțum permutationis – cum îl numeau autorii mai vechi) pentru a-şi atinge obiectivul. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul trocului, utilizarea unui intermediar de schimb poate fi avantajoasă pentru toţi participanţii la procesul de schimb. De aceea, Mises notează că:

Schimbul indirect devine cu atât mai necesar cu cât diviziunea muncii devine mai rafinată. -6 -

Or, cu cât mai mulți oameni se specializează, cu atât este mai puțin probabil ca o persoană să poată achiziționa diferitele bunuri pe care le dorește în schimbul produsului său specific pe care îl aduce pe piață.

2) Trecerea de la mijloace de schimb diferite la un „mijloc comun de schimb”. Faptul că un anumit bun ajunge să fie folosit ca „mijloc comun de schimb” este determinat de capacitatea sa de a fi vândut și cumpărat pe piață, adică de acea caracteristică pe care știința economică modernă o numește „lichiditate”. După Mises, această capacitate depinde de amploarea și stabilitatea cererii față de bunul respectiv, care, în cazul anumitor bunuri, declanșează o adevărată spirală ascedentă a vandabilității acestora. Astfel, vandabilitatea ridicată a unui bun determină creșterea cererii față de bunul respectiv, ceea ce duce la sporirea vandabilității acestuia, care antrenează o cerere și mai mare ș.a.m.d. Acest proces continuă până când un anumit bun este selectat ca „mijloc comun de schimb”.

3) Trecerea de la un „mijloc comun de schimb” la bani. Procesul de selecție nu se oprește însă aici. Oamenii doresc, firește, să cedeze bunurile pe care le au pentru cel mai vandabil dintre aceste mijloace comune de schimb, deoarece marfa respectivă este cea mai ușor de schimbat, la rândul său, pe alte bunuri. Or, pe măsură ce oamenii realizează care „mijloc comun de schimb” este cel mai vandabil, amintita spirală ascendentă a vandabilității tinde să acționeze în favoarea bunului repectiv și în defavoarea altor bunuri. Astfel, mijloacele comune de schimb cu vandabilitate mai redusă tind să fie excluse de pe piață, unde începe să se utilizeze un „singur mijloc de schimb”; în virtutea acestui fapt, el devine bani. Ca urmare, se poate spune că:

Banii sunt acel lucru care servesc drept mijloc de schimb utilizat și acceptat pe scară largă. -7 -

Corolarul acestei aserțiuni este că:

Teoria banilor a fost și va fi întodeauna teoria schimbului indirect și a mijloacelor de schimb. -8 -

1.3. Funcția banilor de mijloc de comparare a valorilor

O idee larg răspândită în literatura economică este că pe lângă funcția de mijloc de schimb, banii îndeplinesc funcția de mijloc de măsură a valorii. Astfel, unitatea de calcul folosită în activitatea economică este comparată adesea cu etalonul de lungime sau etalonul de greutate utilizate în fizică pentru măsurarea lungimilor şi, respectiv, a greutăţilor. Analogia este intuitivă, însă, din multe puncte de vedere, nu este corectă. Lungimile şi greutăţile sunt dimensiuni fizice ale corpurilor solide, obiective şi stabile, pe când valoarea pe care un individ o conferă diverselor bunuri şi servicii este o dimensiune subiectivă şi precară. Ca urmare, dacă obiectivitatea mărimilor fizice permite adoptarea unor etaloane de lungime sau de greutate invariante, subiectivitatea valorilor economice face ca găsirea unor etaloane constante să fie mult mai problematică. Propunerile făcute în cursul timpului de unii economişti de a măsura valorile prin muncă, prin utilitatea cardinală sau prin mărfuri-etalon nu s-au impus, iar practica a consacrat procedeul adoptării acestui succedaneu al etalonului de valoare care este unitatea de calcul, element istoric care a suferit el însuşi multiple mutaţii. -9 – După Mises, banii transferă valoarea de la vânzător la cumpărător, însă nu măsoară valoarea. Această distincție este esențială pentru înțelegerea teoriei sale monetare:

Banii nu reprezintă nici numerar abstract, nici un etalon valoric sau al prețurilor. Ei reprezintă, în mod necesar, un bun economic și, prin urmare, sunt evaluați pe baza propriilor merite, adică a serviciilor pe care un om le poate aștepa atunci când păstrează lichiditate. Pe piață există întotdeauna schimbare și mișcare. Există bani doar pentru că există fluctuații. -10 -

Ideea că banii sunt un mijloc de măsură a valorii mărfurilor implică cerința ca guvernele să ducă asemenea politici economice încât să mențină constantă valoarea banilor, deoarece ei servesc ca etalon de valoare. Afirmația că guvernul trebuie să confere banilor o putere de cumpărare stabilă – acționând fie în mod direct, fie prin intermediul unei unei bănci centrale aflate în poziție de monopol – este, în fond, un apel la intervenția statului în economie. Or, această interpretare este total opusă spiritului teoriei economice misesiane, care, după cum vom arăta, s-a împotrivit constant oricărei forme de intervenție a statului în economie, inclusiv în sistemul bănesc. Motivul fundamental pentru care Mises se opune intervenției statului în stabilirea valorii banilor este acela că el consideră că nu există o măsură a valorii economice. Astfel, în calitate de discipol al lui C. Menger – unul dintre adepții de marcă ai teoriei subiective a valorii economice –, Mises subliniază că nu există nici o modalitate obiectivă de măsurare a valorii subiective:

Deși se obișnuiește să se vorbească despre bani ca măsură a valorii și a prețurilor, acestă idee este complet greșită. Atâta timp cât se acceptă teoria subiectivă a valorii, problema măsurării nu se poate pune. -11 -

Și, mai departe:

Evaluarea subiectivă, care este elementul central al tuturor activităților economice, doar aranjează mărfurile în ordinea importanței lor; ea nu măsoară această importanță. -12 -

Or,

Dacă este imposibilă măsurarea valorii subiective, rezultă că nu i se poate atribui o anumită cantitate”. Se poate spune că valoarea unei mărfi este mai mare decât valoarea alteia; însă nu se poate spune că marfa respectivă valorează atât de mult. Un asemenea mod de a vorbi implică în mod necesar o unitate definită. Este vorba, într-adevăr, de a ști câte unități date sunt cuprinse în cantitatea care trebuie definită. Însă, acest tip de calcul este aproape inaplicabil în procesul de evaluare. -13 -

Ideea că banii nu sunt un mijloc de măsurare a valorii mărfurilor, ci unul de comparare a valorii acestora (tertum comparationis – la vechii autori), constituie un element esențial al teoriei misesiane a banilor și creditului. Mises afirmă că orice act economic necesită compararea valorilor. Însă, necesitatea unei asemenea comparații, precum și posibilitatea operațiunii depind de împrejurările în care persoana respectivă trebuie să aleagă între mai multe mărfuri. Ea schimbă o marfă pe alta. De aceea, unii gânditori au afirmat că orice act economic poate fi considerat un act de schimb. -14 – În ceea ce-l privește, Mises accentuează ideea că acțiunea umană este schimbare, și anume schimbarea condițiilor:

Acțiunea este o încercare de a înlocui o stare de lucruri mai puțin satisfăcătoare cu una mai satisfăcătoare. O astfel de modificare voit indusă o numim schimb. O stare mai puțin dezirabilă este oferită la schimb pentru una mai dezirabilă. -15 -

Cu toate acestea, schimbul nu se bazează pe măsurarea valorilor, ci pe compararea acestora mai mare versus mai mică:

Judecata Marfa a este mai valoroasă pentru mine decât marfa bnu presupune o măsură a valorii economice mai mult decât presupune o măsură a prieteniei judecata următoare Persoana A este mai prețioasă decât persoana B”. -16 -

Implicația este că:

Nu există o valoare abstractă. -17 -

Există doar acte specifice de evaluare. Banii măsoară doar prețurile obiective (raporturile de schimb):

Dacă în acest sens dorim să atribuim banilor funcția de măsură a prețurilor, nu există nici un motiv să nu putem face acest lucru. -18 -

A admite că banii măsoară prețurile obiective nu este însă același lucru cu a spune că banii măsoară valoarea, care este subiectivă. Banii nu sunt măsura valorii, iar Mises este în acestă privință cât se poate de explicit:

Cele spuse până acum ar fi trebuit să facă foarte clară natura neștiințifică a practicii de a atribui banilor funcția de mijloc de măsură a prețului sau chiar a valorii. Valoarea subiectivă nu este măsurată, ci ierarhizată. Problema măsurării valorii de întrebuințare obiective nu este în nici un caz o problemă economică. -19 -

1.4. Funcțiile secundare ale banilor

După Mises, așa-numitele „funcțiile secundare” ale banilor, despre care în cursul timpului au scris numeroși autori, sunt doar manifestări ale funcției lor principale și definitorii: ușurarea schimbului prin aceea că fac posibil schimbul indirect. De exemplu, facilitarea operațiunilor de creditare nu constituie o funcție separată, deoarece creditul nu este decât un schimb de bunuri prezente pentru bunuri viitoare. Să presupunem că un potențial creditor, care a produs în prezent anumite bunuri sau servicii, dorește să obțină o cantitate mai mare de bunuri sau de servicii în viitor. Însă, potențialii debitori de pe piață nu sunt interesați de bunurile sau serviciile pe care le are el în prezent. De aceea, creditorul schimbă în prezent bunurile sau serviciile sale pe bani, pe care debitorii de pe piață, probabil, îi vor dori. În modul acesta, banii facilitează schimburile de bunuri actuale pe bunuri viitoare, adică creditul.

Transferul valorii în timp nu este, deci, o funcție a banilor separată de funcția lor de transfer al valorii în spațiu. Atât schimbul de bunuri pe bani efectuat în prezent pentru a cumpăra cu bani bunuri mai târziu, cât și schimbul de bunuri pe bani făcut într-un anumit loc pentru a cumpăra cu bani diverse bunuri în altă parte sunt modalități de a obține bunuri și sevicii prin schimb indirect. Deoarece, în ambele cazuri, obținerea de bunuri și servicii prin schimb direct nu este posibilă, apariția banilor constituie un imens progres.

1.5. Formele banilor

Mises consideră că există patru forme de bani: monedă divizionară, confecționată din metal obișnuit (token coins), bani-marfă (din aur sau argint), bani de credit și bani fiduciari (fiat money). -20 – Banii-marfă sunt bunurile pe care dezvoltarea procesului de schimb le-a impus ca fiind cele mai vandabile și, deci, drept bani. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mijlocul comun de schimb care și-a eliminat treptat toți concurenții, mai ales argintul, a fost aurul. Celelalte forme de bani sunt „substitute monetare”:

Creanțele asupra unei cantități de bani, plătibile și răscumpărabile la cerere, de către un debitor a cărui solvabilitate și disponibilitate de a plăti nu pot fi puse sub nici o formă la îndoială furnizează individului toate serviciile pe care banii le pot oferi, cu condiția ca toate părțile implicate în tranzacții să fie perfect familiarizate cu aceste calități esențiale ale creanțelor în cauză: scadență zilnică și solvabilitate și disponibilitate de a plăti indiscutabile din partea debitorului. -21 -

Substitutele monetare pot fi concretizate prin bancnote sau depozite bancare la vedere operabile prin cec (ceckbook money sau deposit currency), certificate monetare și bani fiduciari (fiat money) etc. În acest context, Mises face distincție între banii de credit și certificatele monetare:

Dacă debitorul, guvernul sau banca păstrează o rezervă de 100% de bani propriu-ziși în raport cu întreaga cantitate de substitute monetare, atunci numim substitutele monetare drept certificate monetare. -22 -

Un certificat monetar este o promisiune de plată la vedere și fără nici o condiție; el nu este, deci, o promisiune de plată la termen. Este o promisiune de plată imediată, care poate fi întotdeauna îndeplinită, deoarece banii propriu-ziși, aflați în rezerva metalică, asigură convertirea în metal prețios (aur sau argint) a tuturor certificatelor prezentate la preschimbare în cursul unei zile. Certificatele monetare funcționează ca bani, deoarece sunt echivalentul banilor-marfă pe care îi reprezintă. Pentru fiecare certificat monetar emis, echivalentul în bani propriu-ziși (monezi din aur sau argint) este retras din circulație.

De aceea, modificările în cantitatea de certificate monetare nu alterează oferta de bani și relația monetară. Ele nu joacă nici un rol în determinarea puterii de cumpărare a banilor. -23 -

Banii de credit sunt, așadar, semnele bănești acoperite în proporție de 100% în aur sau argint:

Dacă rezervele monetare păstrate de debitor pentru a acoperi cantitatea de substitute monetare emise este mai scăzută decât totalul acestor substitute, numim volumul de substitute care depășește nivelul rezervei drept mijloace fiduciare. De obicei, nu-i posibil să ne dăm seama dacă un specimen concret de substitut monetar este sau nu un mijloc fiduciar. … Emisiunea de mijloace fiduciare mărește fondurile de care banca dispune pentru credite, dincolo de aceste limite. -24 -

După Mises, banii sunt, așadar, marfă, nu promisiune de plată. Valoarea lor se bazează pe cantitatea și finețea metalului prețios din care sunt confecționați. Mijloacele fiduciare sunt promisiuni de plată. Sunt promisiuni față de toți deținătorii de mijloace fiduciare, dar care nu pot fi onorate toate în același timp. 1.6. Baterea liberă de monedă și monopolul statului asupra emisiunii În trecut, autorităţile de diferite genuri (statale, imperiale, orăşeneşti, provinciale, seniorale, ecleziastice, regale etc.) au pus în circulaţie lingouri, transformate ulterior în simple discuri, care erau „marcate”, adică însemnate cu o siglă specială (efigie, figură, siluetă, simbol etc.), care să indice, pe răspunderea emitentului, titlul şi greutatea pieselor respective. Populaţia s-a obişnuit treptat cu aceste piese, fără a mai resimţi nevoia să verifice valoarea lor cu ocazia fiecărei tranzacţii. -25 – În modul acesta, de la banii-marfă, care trebuiau de fiecare dată cântăriți, verificați etc., s-a trecut la monezile pur şi simplu numărate. Or, această inovație a creat numeroase alte avantaje practice, deoarece – în mod evident – operaţiunea de numărare este mult mai uşoară, din punct de vedere intelectual şi fizic, decât operaţiunile de cântărire, verificare etc. Totuși, Mises observă că:

Însă, în mâinile guvernelor liberale, natura acestui monopol de stat a fost complet modificată. S-a renunțat la ideea conform căreia ea trecea drept un instrument al politicilor intervenționiste. Nu mai era utilizată în scopuri fiscale sau pentru a favoriza anumite grupuri în detrimentul altora. -26 -

Dar, continuă el:

Pe de altă parte, [indivizii-SC] aveau dreptul să meargă cu un lingou la monetărie pentru a-l transorma în monede standard fie gratuit, fie în schimbul unei taxe, taxa de senioraj, care, de regulă, nu depășea cheltuielile curente de batere. -27 -

În aceste condiții, baterea de monedă nu constituie o modalitate de furnizare a justiției distributive, care este singurul serviciu prestat de stat care, conform filozofiei politice utilitariste, justifică monopolul acestuia. -28 – De aceea, Mises nu a recomandat această practică, ci a spus doar că o perioadă, nu prea lungă, guvernele liberale nu au abuzat de dreptul lor exclusiv (regalian) de a bate monedă. După cum am menționat, după Mises, banii nu sunt ceea ce statul declară drept bani, așa cum afirmă teoria nominalistă. -29 – Ei sunt ceea ce schimbul liber consacră drept bani: marfa cea mai vandabilă. Ca urmare, Mises pledează pentru libera batere a monedei și desființarea monopolului statului asupra emisiunii monetare. El respinge nominalismul, deoarece acesta duce la monopolul statului asupra emisiuni de substitute monetare, despre care reprezentanții statului afirmă că sunt bani autentici, deși nu au valoare proprie recunoscută de piață. După Mises, statul nu poate stabili legile economice ale schimbului, ci trebuie să se supună acestor legi:

Concepția că banii sunt creația legii și a statului este în mod eronată. Nu este susținută de nici măcar un singur fenomen al pieței. A-i atribui statului puterea de a stabili legile schimbului înseamnă a ignora principiile fundamentale ale societății care folosește bani. -30 -

Statul face legi și le impune, însă această implicare a statului nu poate modifica legile valorii. Pur și simplu, reglementarea produce rezultate conforme cu legile valorii, deși aceste rezultate pot fi diferite de cele urmărite de autorități. De exemplu, într-un caz istoric cunoscut, bimetalismul, în care schimbul liber a dus la utilizarea a două forme de bani – monezile din aur și din argint –, statul a marcat aceste monezi pentru a indica titlul și greutatea lor. Aceste caracteristici specifice nu erau însă stanțate pe fiecare monedă în parte, ci erau exprimate, la modul general, prin lege, care prevedea erga omnes că monezile trebuie să conțină o anumită cantitate de metal prețios. Mises a numit acest sistem metalic ,,etalon dublu”. În acest sistem, cea care stabilea valoarea pieselor monetare confecționate din cele două metale era piața liberă. Iar după Mises:

Această etapă a fost atinsă fără intervenția statului. -31 -

Însă, în această etapă, statul intervine la un moment dat pentru a stabili raportul de schimb legal între cele două sisteme paralele de monezi, în pofida faptului că de mii de ani sistemele respectve au existat pe piața liberă. Dar, îndată ce prețul de piață al fiecărui metal se abate de la paritatea legală stabilită de stat, începe să se manifeste legea lui Gresham, după care „moneda proastă alungă din circulație moneda bună.” -32 – Mises reformulează legea lui Gresham astfel:

Ar fi mai corect să spunem că banii subevaluați ca urmare a decretului guvernamental dispar de pe piață, iar banii supraevaluați de același decret rămân pe piață. -33 -

Oricum, rezultatul este diferit de cel urmărit de guvern: indivizii păstrează monedele subevaluate prin legea edictată de stat, ori le folosesc pe piața neagră sau le exportă; ei utilizează pentru cumpărări de mărfuri sau pentru stingerea datoriilor moneda „rea”, care rămâne, astfel, singură în circulație. În modul acesta, controlul statului asupra prețurilor aurului și argintului duce la apariția unui sistem bănesc monometalist: monometalism aur sau monometalism argint. Aceasta este reacția pieței libere la controlul de către stat a prețurilor celor două metale și este evident că situația la care se ajunge nu este cea dorită de guvern. În unele cazuri, trecerea la un sistem monometalist a fost deliberată. Însă, legile pieței libere au guvernat și acestă tranziție premeditată. Această implacabilitate a legilor economice a fost evidentă de fiecare dată când statul a încercat să impună un raport de schimb legal între banii de credit și monezile metalice, ori atunci când guvernul a stabilit un curs de schimb fix al monedei naționale față de moneda altui stat. Legea lui Gresham s-a dovedit a fi universal valabilă, în pofida schimbărilor suferite între timp de sistemele bănești istorice.

***

Concluzia care se desprinde din analiza misesiană a apariției banilor este că nu este necesară impunerea folosirii banilor prin forța statului. Utilizarea banilor nu prejudiciază indivizii, ci, dimpotrivă, le satisface interesele mai repede și mai ieftin. Nefiind vorba despre vreun „sacrificiu” din partea unor indivizi, pretins de alți indivizi în numele ”interesului public”, nu este necesar ca oamenii să fie constrânși să recurgă la bani, așa cum trebuie forțați, de exemplu, să plătească impozite. Participanții la viața economică beneficiază în fiecare etapă a procesului de apariție a banilor: și atunci când recurg la schimbul indirect; și atunci când utilizează „mijlocul comun de schimb”; și atunci când acceptă o anumită sumă de bani în schimbul bunurilor lor.

Explicarea apariției banilor prin dezvoltarea procesului de schimb constituie un element important al teoriei ordinii spontane a pieței (catalactică). Această demonstrație infirmă ideea de „ordine deliberată” din teoria etatistă a banilor, după care banii sunt creația statului, expresia suveranității și prestigiului său. Ea relevă că fiecare etapă a procesului de apariție a banilor este, la fel ca toate fenomenele economice, rezultatul unor acțiuni deliberate, întreprinse de diverși indivizi pentru a-și îmbunătăți situația materială.

Din punct de vedere metodologic, teoria originii banilor elaborată de Mises constituie o strălucită aplicație a principiului numit de el „individualism metodologic”. Conform acestui principiu, cercetarea proceselor economice trebuie să pornească de la studierea acțiunii individuale și doar în fazele ulterioare ale cercetării să se ajungă la cunoașterea cooperării umane și la tratarea acțiunii sociale ca un caz special al categoriei mai cuprinzătoare de acțiune umană ca atare. În cuvintele lui Mises:

Viața umană este o succesiune neâncetată de acțiuni individuale. Dar o acțiune individuală nu este niciodată izolată. Ea este o verigă dintr-un lanț de acțiuni care împreună formează o acțiune de nivel superior ce vizează un scop mai îndepărtat. Orice acțiune are două aspecte. Ea este, pe de o parte, o acțiune parțială în cadrul unei acțiuni mai cuprinzătoare, efectuarea unei fracțiuni din scopurile vizate de o acțiune cu o bătaie mai lungă. Pe de altă parte, este un întreg din perspectiva acțiunilor vizate prin efectuarea propriilor părți. Depinde de amploarea proiectului urmărit momentan de agent dacă va fi scoasă în relief acțiunea mai cuprinzătoare sau o acțiune parțială îndreptată spre un scop mai imediat. -34 -

Acest principiu metodologic este aplicat de Mises în analiza relațiilor între timp și acțiune, a semnificației noțiunilor de „scopuri posibile” și „mijloace disponibile”, a conceptelor de costuri (definite ca oportunități abandonate) și beneficii (definite ca anticipații ale ameliorărilor fizice) etc. Abordarea metodologică subiectivistă la respingerea a ceea ce el numește „imperialismul pozitivist”, adică obligația de a transpune în domeniul științelor sociale metodele considerate a fi adecvate pentru științele naturii. Recursul la regulile pozitiviste ale „științei obiective” ar implica abandonarea a ceea ce constituie caracterul unic al actelor umane: semnificația lor subiectivă din mintea protagoniștilor. Astfel, după Mises, deplasarea obiectelor fizice de la un individ la altul nu poate fi calificată drept „schimb” decât în măsura în care particpanții atribuie acest sens propriilor lor acțiuni.

2. Cantitatea optimă de bani și modul de realizare a acesteia

2.1. Cantitatea de bani și avuția socială

O problemă importantă tratată de Mises în lucrările sale este cea a cantității de bani necesare economiei. Deoarece banii nu sunt capital, creșterea cantității de bani nu sporește bunăstarea societății. Această idee conferă un caracter original teoriei misesiane a banilor și creditului, deoarece nu este împărtășită de alte școli de gândire economică moderne. Mises o exprimă însă foarte clar:

Ceea ce ne împiedică totuși să includem banii în rândul bunurilor de consum și bunurilor de capital sunt următoarele considerațiuni. Scăderea cantității de bunuri de consum sau de bunuri de capital determină diminuarea satisfacției oamenilor; ea face omenirea mai săracă. Creșterea cantității de asemenea bunuri determină îmbunătățirea situației economice a oamenilor; ea face omenirea mai bogată. Nu se poate spune însă același lucru despre creșterea sau scăderea cantității de bani. Atât modificarea cantității disponibile de bunuri de capital sau de bunuri de consum, cât și modificarea cantității de bani determină modificarea valorii acestora; dar, pentru că modificarea valorii bunurilor de capital și a bunurilor de consum nu duce la scăderea sau creșterea satisfacției determinate de variația cantității acestora, modificarea valorii banilor se ajustează în modul acesta la cererea de bani în pofida creșterii sau scăderii cantității acestora, iar situația economică a omenirii rămâne aceiași. Creșterea cantității de bani nu poate spori bunăstarea membrilor unei comunități, deși reducerea acesteia poate diminua bunăstarea lor. Privite din acest punct de vedere, bunurile folosite drept bani sunt, într-adevăr, după cum a spus A. Smith, un „stoc mort, care…nu produce nimic”. -35 -

Faptul că creșterea cantității de bani nu poate spori bunăstarea societății, însă reducerea cantității de bani o poate diminua, este explicat de Mises astfel:

Bunurile de capital își dobândesc valoarea din valoarea bunurilor produse cu ajutorul lor. Nu la fel stau lucrurile în cazul banilor: nici o creștere a bunăstării membrilor unei societăți nu poate proveni din creșterea cantității de bani. Legile care guvernează valoarea banilor sunt diferite de cele care guvernează valoarea bunurilor de capital și a bunurilor de consum. -36 -

Această concluzie cu privire la impactul pe care modificarea ofertei de bani o are asupra bunăstării sociale se bazează pe analiza originală pe care Mises o face cererii de bani. Astfel, el arată că cererea individuală față de bunurile de consum sau față de bunurile de capital determină creșterea producției și, deci, sporirea bunăstării societății. Atât consumatorul, cât și producătorul câștigă în urma schimbului. Societatea câștigă și ea, deoarece cel puțin doi membri ai săi își îmbunătățesc situația economică. Însă, dacă o persoană dorește să aibă mai mulți bani, iar producătorul de aur obține un profit mai mare prin faptul că îi oferă o cantitate mai mare de bani (aur), societatea în ansamblul său nu câștigă nimic în urma acestei tranzacții. De aceea, în teoria economică a lui Mises, banii sunt o categorie analitică distinctă.

Această analiză are două implicații conceptuale: 1) banii sunt o categorie analitică distinctă: nici bunuri de consum și nici bunuri de capital; 2) modificările ofertei de bani nu determină creșterea sau descreșterea bunăstării societății.

2.2. Utilitatea subiectivă și valoarea socială

Mises își începe analiza economică pornind de la premisa că valorile economice sunt subiective. În această privință, el se situează pe poziția magistrului său, Carl Menger. Or, dacă valorile economice sunt subiective, acestea nu pot fi măsurate cu ajutorul unui etalon obiectiv. Mises este foarte ferm în această privință: nu există o măsură a valorii economice.

Însă, dacă nu există o măsură obiectivă a valorii subiective, înseamnă că utilitățile subiective ale diverșilor indivizi nu pot fi comparate. De asemenea, nu există nici o modalitate de a spori sau diminua utilitatea subiectivă. Un individ poate compara și ordona utilitățile sale subiective pe o scară a valorilor economice – prima, a doua, a treia etc. –, însă nu le poate măsura. Și este încă și mai neverosimil ca un terț să măsoare utilitățile subiective ale altora.

Primul economist care a discutat pe larg această problemă a fost Lionel Robins, unul dintre discipolii lui Mises, care a scris introducerea la ediția în limba engleză a amintitei lucrări a acestuia, Theory of Money and Credit (1934). În cunoscuta sa lucrare, An Essay on the Nature and Significance of Economic Science (1932), Robins discută pe larg problema imposibilității epistemologice a comparațiilor interpesonale între utilitățile subiective. -37 – În Acțiunea umană, Mises recunoaște implicațiile argumentului lui Robins asupra conceptului de valoare socială. Ca urmare, el își modifică întreaga concepție cu privire la efectele pe care modificarea ofertei de bani le are asupra avuției sociale. Reluând problema acelor modificări ale puterii de cumpărare a banilor care sunt determinate de variațiile ofertei de bani, el ajunge la o nouă concluzie cu privire la valoarea socială:

În aceste condiții, toate modificările în puterea de cumpărare survenite din cauze monetare atrag modificări ale distribuției bogăției între diverși indivizi. Unii devin mai bogați, alții mai săraci; câștigurile unora înseamnă pierderile celorlalți. Totuși ar fi nepermis să interpretăm acest fapt spunând că gradul de satisfacție totală rămâne neschimbat sau că, atunci când nu se produc schimbări în oferta totală, nivelul satisfacției totale sau nivelul fericirii a crescut sau a scăzut prin schimbări în distribuția bogăției. Noțiunile de satisfacție totală sau fericire totală sunt lipsite de conținut. Este imposibil să descoperim un etalon pentru a compara diferitele grade de satisfacție sau de fericire atinse de diferiți indivizi. -38 -

Nu se poate spune, deci, nimic, despre valoarea socială agregată, cu excepția aserțiunii că este incomensurabilă. Această concluzie este logică în cadrul teoriei subiective a valorii economice: aplicarea riguroasă a acestei teorii exclude posibilitatea, chiar și numai teoretică, a existenței unui criteriu științific pentru a face comparații interpersonale ale utilității subiective. În ceea ce privește valoarea socială agregată – „satisfacția totală” sau „fericirea totală” –, această teorie duce la o singură concluzie: nimeni pe lumea aceasta nu o poate măsura.

2.3. Oferta și cererea de bani

În continuare, Mises discută modul în care piața liberă folosește cantitatea de bani existentă în circulație:

Având în vedere că funcționarea pieței tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a banilor la un nivel la care oferta și cererea pentru bani coincid, nu poate exista nici un exces sau deficit de monedă. Fiecare individ și toți indivizii luați laolaltă se bucură întodeauna pe deplin de avantajele pe care le pot obține din schimbul indirect și din utilizarea banilor, indiferent dacă stocul monetar este mare sau mic. -39 -

Concluzia este evidentă, iar Mises o formulează foarte clar:

Cantitatea de bani disponibilă în întregul sistem economic este întotdeauna suficientă pentru ca fiecare să se bucure de serviciile pe care banii le furnizează sau le pot furniza. -40 -

Se observă că Mises este în total dezacord cu numeroși economiști contemporani, care susțin că creșterea ofertei de bani din partea statului sau a sistemului bancar cu rezerve fracționare constituie un mijloc de stimulare a economiei. El este un adept consecvent al pieței libere și, ca atare, se opune oricărei reglementări care împiedică schimbul liber. În consecință, el nu recomandă nici ca statul să interzică extragerea aurului de către mineri. Însă, Mises arată că orice creștere a ofertei de bani prin extragerea de aur provoacă pierderi unor participanți la viața economică, și anume acelora care nu participă la tranzacțiile inițiale prin care aurul nou extras este introdus în economie. În acest sens, modificările ofertei de bani nu pot fi neutre: inevitabil există câștigători și perdanți.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















1141 vizualizari

  • 0 (0 voturi)    
    o sinteza bine venita (Miercuri, 21 august 2019, 17:14)

    ..13 [utilizator]

    Intrebarea pe care mi-o pun este cati vor citi oare articolul si ma mai intreb oare cati dintre noi am citit sau vom citi cartile lui Ludwig von Mises.

    Nu voi sa spun, dar stiu foarte bine, cine a spus ca daca citesti cartea "Actiunea Umana" inti transformi gandirea in cea a unui economist. La inceput mi s-a parut usor exagerata afirmatia dar mi-am dat seama ulterior cata dreptate avea aceea persoana si cum a reusit in cateva cuvinte sa sumarizeze o carte cu multe pagini - cca. 1000 pag - si extrem de densa in idei cuprinse intr-un sistem de gandire.

    recomand citirea cartilor pe care dl. Cernea le invoca in articol - stiu ca este vara, ca este cald dar vine ea si toamna/iarna si atunci decat privitul la un ecran mai bine cu nasul intr-o carte de mare valoare.... Parerea mea - evident!

    Numai bine si spor sa aveti!


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version