Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Sfârșitul lumii „post-Război Rece”. Înapoi la politica Marilor Puteri

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Marţi, 6 august 2019, 12:52 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala
Puncte cheie:
  • Prefigurată încă de acum câțiva ani, încheierea perioadei politico-strategice numite convențional „post-Război Rece” s-a concretizat juridic și simbolic prin „decesul” oficial al Tratatului Forțelor Nucleare Intermediare (INF, 8 decembrie 1987 – 2 august 2019). Am intrat de facto și de jure într-o nouă etapă a sistemului relațiilor internaționale, căreia nu i-a fost încă atribuit un nume dar care observăm că marchează revenirea la primordialitatea politicii bazate pe interesele Marilor Puteri, în dauna tratatelor, a multilateralismului și a politicii bazate pe norme și valori universale. Abordările liberale și constructiviste, care dominaseră cu optimismul lor scena globală după 1989, se înclină în fața revenirii în forță a realismului ca principală lentilă de interpretare a politicii internaționale;
  • Timp de 30 de ani, autorii din știintele sociale s-au mulțumit cu sintagma comodă, deși puțin expresivă și aproape clișeizată, „post-Război Rece”, pentru a numi tot ce a fost legat de etapa istorică, sistemul internațional hegemonic și apoi multipolar, procesele și evoluțiile strategice, politice, militare, economice și chiar socio-culturale care au urmat anului de grație 1989;
  • Lumea post-Război Rece a fost în principiu o lume a tratatelor și valorilor, o ordine liberală universalistă (nu lipsită, desigur, de tensiuni regionale, războaie locale și confruntări sporadice, dar totuși o lume a păcii și globalizării, a deschiderii politice, libertăților în creștere și dezvoltării economice), o etapă care a avut pretenția de a pune între paranteze realismul în relațiile internaționale și de a-l înlocui cu teoria liberală și/sau constructivismul social, care au izvorât în 1989 din frumoasa utopie liberală a sfârșitului istoriei;
  • Etapa post-Război Rece (cel puțin în perioada ei de început, anii 90) iese așadar din studiul relațiilor internaționale și intră în domeniul de cercetare al istoricilor, o constatare care poate interesa mai puțin marele public dar cu importante consecințe în plan academic și științific, al conferințelor, metodelor de cercetare (trecerea de la metodele RI la arhive) și chiar, să nu zâmbiți, la revendicarea peste câțiva ani de catedre universitare de „istorie post-Război Rece”, adică mutații semnificative pentru cei care înțeleg liniile de demarcație și interesele care unesc dar și separă în același timp istoria de domeniul relațiilor internaționale, pentru care 1989 reprezenta clar frontiera între o disciplină și cealaltă;
  • Nu știm cum se va numi dar mai ales ce ne va aduce noua lume „post – post-Război Rece”. În volumul Criza Uniunii Europene și ordinea globală în Era Trump (coord. Valentin Naumescu, Editura Trei, București, 2017) vorbeam deja de sfârșitul etapei post-Război Rece și de intrarea lumii într-o epocă pe care o numeam provizoriu Era Trump, un sistem al instabilității și tranzacționalismului, al incertitudinilor și realismului cinic, al dinamicii imprevizibile a relațiilor dintre Marile Puteri, în care confruntarea SUA-China pentru supremație globală va modifica multe din caracteristicile sistemului internațional actual dar și ale politicilor interne. Altele vor fi cu siguranță reperele și referințele politice, istorice, strategice, poate chiar bornele intelectuale și culturale, altele valorile și atitudinile, alta starea de spirit a națiunilor și cetățenilor, altele tendințele și perspectivele, altele mizele și poate chiar alianțele. Personal, mă voi simți întotdeauna atașat de valorile și ordinea liberală post-Război Rece, în care m-am format intelectual, academic și profesional, și în care România a devenit țară membră a UE și NATO, deci a spațiului politic, instituțional și strategic al Occidentului tradițional. Voi considera așadar etapa post-Război Rece, fără a ști ce urmează, drept cea mai fericită etapă de până acum din istoria României;
  • Uniunea Europeană rămâne, prin esența Tratatului de la Maastricht (fondator) și prin valorile ei liberale, ultima supraviețuitoare a lumii post-Război Rece, a ordinii liberale globale. SUA, China și Rusia joacă deja în alt film. Paradoxal, NATO este acum mai bine echipat conceptual pentru noua lume (exceptând răcirea relațiilor SUA-UE), pentru că vine din negura istorică a Războiului Rece și este pregătit pentru condiții de ostilitate politică, militară și strategică, pentru confruntare și luptă directă, pentru influență și marcare de teritorii. Nu știe Trump ce instrument eficace i-au lăsat moștenire președinții americani din the Great Generation! Rămâne de văzut dacă și cum se va descurca Uniunea Europeană în lumea post – post-Război Rece, în încercarea ei ușor naivă, alimentată de nucleul franco-german, de a se desprinde de SUA și de a promova ESA (European Strategic Autonomy) și Uniunea Apărării;
  • Oamenii politici, strategii, experții și analiștii, jurnaliștii și peste câțiva ani istoricii se vor strădui să delimiteze și să definească prin instrumentele lor specifice caracteristicile acestei treceri. Întrebarea fundamentală este, fără îndoială, dacă lumea post – post-Război Rece, sau cum se va chema aceasta la un moment dat, ne va aduce și un mare război convențional, altul decât războiul comercial declanșat deja între SUA și China, și care este în fapt un război pentru supremație mondială?
  • Să fie aceasta liniștea dinaintea furtunii?

*

Când președinții Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov semnau, pe 8 decembrie 1987, Tratatul Forțelor Nucleare Intermediare (INF), oprind cursa înarmării nucleare care fusese stindardul Războiului Rece, în lumea mare se întrezăreau zorii epocii post-Război Rece. Asta chiar dacă noi aici, în lumea noastră mică și închisă, trăiam încă în întunericul epocii ceaușiste, un jalnic retard chiar și față de evoluțiile timide din spațiul sovietic învecinat, ca să nu mai vorbim de ceea ce se întâmpla deja în Europa Centrală.

Nu este o întâmplare că, doar cu câteva luni mai devreme, Ronald Reagan rostise la Berlin, în fața Porții Brandenburg, pe 12 iunie 1987, faimosul discurs Mr. Gorbachev, tear down this wall! Semnalul premergător căderii Zidului Berlinului fusese așadar dat iar liderii celor două superputeri lucrau deja, mai mult sau mai puțin discret, la încheierea etapei istorice a Războiului Rece. O epocă se încheia, la sfârșitul anilor 80, și alta se năștea. Se năștea capitolul istoriei pe care recent, pe 2 august a.c., Donald Trump și Vladimir Putin tocmai l-au sfârșit, readucând interesele strategice proprii ale Statelor Unite și Rusiei înaintea ideii de securitate globală și de cooperare internațională.

Nu voi comenta prea mult semnificațiile expirării la 1 februarie 2019 și a neprelungirii Tratatului INF, la capătul celor șase luni de tranziție. Aș putea fi însă de acord cu președintele Trump că evenimentul are legătură în special cu intrarea Chinei ca Mare Putere pe scena globală. Beijingul era (practic și teoretic) liber de orice constrângere în acest sens iar influența sa globală era/este în plină expansiune, în timp ce SUA și Rusia aveau mâinile legate de un tratat care venea dintr-o altă epocă. Nu exclud ca ieșirea simultană din INF a Washingtonului și Moscovei să fi fost până la urmă un act convenabil primelor două puteri nucleare și chiar o înțelegere reciprocă, de ieșire la ofensivă strategică și de atragere a Chinei în negocieri, dincolo de criticile formaliste pe care și le adresează reciproc diplomațiile americană și rusă, pentru marele public.

Tratatul INF marca un echilibru controlabil și o limită asiguratoare pentru SUA și Uniunea Sovietică, superputerile lumii de atunci. China nu era, la momentul semnării, un mare jucător militar, politic și strategic. Bineînțeles, INF era o (relativă) garanție și pentru securitatea întregii lumi. Dar sistemul internațional s-a schimbat. INF nu mai era demult actual și nu mai oglindea lumea de astăzi, favorizând indirect China, a cărei putere în lume cunoaște o creștere pe care SUA și Federația Rusă o privesc cu nostalgia lumii bipolare de până în 1989.

Categoric puterea nucleară reprezintă un argument deloc neglijabil al Statelor Unite și Rusiei. Prin încetarea valabilității Tratatului INF, SUA și Rusia își vor juca și mai mult atuul strategic, încercând să compenseze creșterea influenței economice a Chinei pe plan global și să-și regenereze pârghiile de negociere și influențare a agendei globale.

Deocamdată, China pare să râdă de acest gest americano-rusesc și spune că nici nu se gândește să intre la negocieri de limitare a arsenalului nuclear, atâta timp cât SUA și Rusia au fiecare aproximativ 1300 de arme nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune (500-5500 km) iar China doar 300, deci de peste patru ori mai puține. Nu avem de unde ști cum vor decurge în viitor discuțiile între marile capitale, dar pot să presupun că la un moment dat se va negocia din nou și se va încheia un alt Tratat, dar de pe alte aliniamente. Dacă cineva mai credea că Trump este liderul lumii libere și globalizate și că ar fi indirect un lider și pentru noi, pentru restul non-american al lumii, s-a dovedit acum că se înșală amarnic iar Trump este un lider dezastruos pentru evoluțiile de pe planetă. Dacă îl privim însă strict ca Președinte al Statelor Unite (așa cum și pretinde tranșant că vrea să fie privit), vom înțelege că administrația Trump acționează pe o linie a realismului clasic, aproape de manual, readucând în prim plan argumentele forte ale Americii – puterea militară și economia.

Ieșind din INF, ca și din alte tratate, Trump mobilizează într-un mod cinic și egoist energiile dormante ale Americii (industriale, militare, nucleare etc.), restricționate de tot felul de tratate semnate în ultimele decenii, chiar dacă pare că se izolează de restul lumii. Ironia acestei situații este că Trump neagă exact fundamentele lumii și ordinii liberale pe care predecesorii săi la Casa Albă au creat-o. Lumea din care vrea să iasă Trump pentru a întări America este, de fapt, lumea americană bazată pe valorile liberale și multilateralism.

Aș fi vrut să spun ceva și despre România în această mare trecere istorică, de la un capitol la altul, dar nu știu ce să spun. Problemele noastre par acum cu totul altele, de stat discreditat în ochii propriilor cetățeni. Noi nu știm ce să facem cu Poliția incompetentă și sfidătoare și cu operatorii de la 112, cu securitatea internă a cetățenilor, dramele noastre fiind din cu totul alt registru, rudimentar. Nu știu, sincer, dacă suntem sau nu pregătiți politic, analitic, intelectual, militar, instituțional, ca intelligence etc. pentru o lume care se reconfigurează și se restructurează sub ochii noștri. La clișee, stăm încă bine. Doamna de la Externe ne asigură (sau nu pe noi?) că „suntem de partea SUA și a NATO” în această încercare provocată de dispariția Tratatului INF. Răsuflăm ușurați, nu mai eram siguri de nimic. Dar asigurarea este atât de superficială, în esența ei, pentru că nu ne spune nimic despre ce vom face sau ce am putea face în viitor, dacă starea alianței strategice între SUA și UE nu ne va mai da confortul unor declarații atât de ușoare iar vremea alegerii unei mari opțiuni s-ar întoarce peste noi, în această regiune de frontieră.













Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.














2713 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version