Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA Mediterana, istorii concurente și complementare

de Cristian Felea     Contributors.ro
Luni, 5 august 2019, 13:11 Actualitate | Opinii


Cristian Felea
Foto: Arhiva personala

Inima mea este în stare să îmbrace toate formele,/ Este o pășune pentru gazele și o mănăstire pentru călugării creștini,/ Un templu pentru idoli și Ka’ba hagiului./ Tablele Torei și cartea Coranului./ Eu cred în Religia Iubirii/ Oriunde cămilele sale mă poartă,/ Căci Iubirea este religia și credința mea.

Ibn Arabi, Cartea Înțelepciunii

La apogeu, Imperiul Roman constituise provincii romane de jur împrejurul Mării Mediterane, care a devenit astfel Mare Nostrum. Civilizația romană radia în toate aceste provincii prin întemeierea de orașe, construcția de cetăți, o infrastructură elaborată, utilă atât deplasării rapide a legiunilor, cât și comerțului și asigurării cu apă a orașelor, noi rute de comerț pe mare sau fluviale, universități și facilități urbane nemaiîntâlnite până atunci în istorie.

Mare Nostrum (Wikiwand)

Nu mai puțin de douăzeci și două de provincii înconjurau Mediterana, așa cum se poate vedea în tabelul 1. Din tabelul respectiv, 12 din fostele provincii sunt astăzi teritorii aparținând unor state membre ale Uniunii Europene, 9 sunt teritorii aparținând unor state islamice, din care 5 sunt state africane și, în fine un teritoriu, respectiv cel care corespunde Israelului de astăzi, fără să aparțină Uniunii Europene este practic o democrație europeană, din filonul comun al civilizației iudeo-creștine, evident aparte religios față de celelalte state din Orientul Mijlociu.

Tabelul 1 – Provincii romane

Europa este creștină, Israelul este predominant de religie iudaică și leagăn al religiilor monoteiste avramice; celelalte state menționate în tabel sunt state islamice care au în comun cu Europa și Israelul izvorul religios, același părinte Avraam din Ur-ul Caldeeei(astăzi în sudul Irakului).

Puternicul Imperiu Roman era politeist, dar construcția sa s-a dovedit accidentul istoric ideal pentru a universaliza experiența transcedentală a păstorului din Ur, propovăduitorul credinței în unicul YHWH – Dumnezeu, devenit apoi primul patriarh al poporului lui Israel.

În perioada imperiului evreii aveau o diaspora numeroasă în întreg bazinul mediteraneean, dar religia pe care o practicau a fost mereu pentru cvasi-majoritatea cetățenilor romani, ca și pentru locuitorii teritoriilor stăpânite de Roma, un fel de enigmă de neînțeles. Totuși, această diaspora a pregătit în mod excepțional calea viitoarei expansiuni a mesajului înnoitor adus de apostolii ce propovăduiau Evanghelia lui Iisus Mesia și de ucenicii acestora.

În egală măsură, atunci când Arhanghelul Gavriil i-a revelat textele sfinte (Quran-ul) lui Muhammad (Mahomed), poporul credincios al islamului a primit și vestea că Dumnezeu este același cu cel al evreilor și creștinilor și este unic, că sunt cu toții poporul care moștenește tradiția patriarhului Avraam și a lui Moise, împreună cu Tora (sau primele cinci cărți ale Vechiul Testament al creștinilor), Psalmii (cei mai mulți ai lui David) și Evangheliile.

Cu o mare putere de difuzare, acest ultim mesaj transmis credincioșilor de Dumnezeu, prin, așa cum cred musulmanii, ultimul să profet, care este Mohamed, a pornit-o pe urmele evreilor și creștinilor în bazinul mediteraneean, cuprinzând nordul Africii, apoi tot mai multe teritorii din sud-vestul și sud-estul Europei, bazat pe puterea militară a arabilor și turcilor și reclamând dreptul la universalizare, la fel ca și creștinii.

La fel cum odinioară și-au disputat moștenirea Imperiului Roman, creștinii și musulmanii se consideră astăzi a fi de părți diferite ale baricadei, mai cu seamă atunci când vine vorba de locurile sfinte revendicate de poporul israelian, oferite ca moștenire de YHWH poporului lui Israel, așa cum îi promisese lui Avraam, cerere susținută de marile puteri creștine, adică America și Europa, dar respinsă în forme diferite, dar fără echivoc de statele islamice.

PRIMĂVARA ȘI IARNA ARABĂ

Am să-mi îngădui un intermezzo înainte de atacarea propriu zisă a temei referindu-mă la Primăvara Arabă, care mai apoi s-a transformat în Iarna Arabă, episod care a pus între paranteze avântul Uniunii Europene în planificarea unor progrese rapide de asociere a MENA. Cazul este pilduitor pentru apetitul utopic al unui anumit tip de viziune al Bruxellesului, care a pus de multe ori căruța înaintea cailor.

Totuși, modelul de integrare europeană pentru prosperitate și pace pe continent reprezintă o viziune pe care statele africane o prețuiesc și încearcă, cu mijloacele pe care le au la dispoziție, în condiții dificile, să o valorizeze și să o transpună la realitățile continentului. Acordul pentru o zonă de comerț liber pan-africană, intrat în vigoare la sfârșitul lunii trecute, permite formarea Zonei Continentale Africane de Comerț Liber (AfCFTA), care va cuprinde 55 de state, devenind o piață cu 1,2 miliarde de consumatori și cu un PIB cumulat de peste 2.500 de miliarde de dolari. (1)

MENA (The Middle East and North Africa)

De asemenea, statele din estul Africii, membre ale Comunității Est-Africane, au anunțat în momentul debutului crizei economice (în 2011) intenția de a se transforma într-o uniune monetară (2) și sunt urmate de Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest(ECOWAS), care în iunie 2019 au anunțat adoptarea graduală a monedei unice Eco. (3)

În 6 ianuarie curent (2011, n.m.) – la doar două zile după moartea vânzătorului de fructe tunisian Mohamed Bouazizi – Marc Lynch de la F(oreign) P(olicy) a postat articolul ′Primăvara arabă a lui Obama′, în care remarca amploarea crescândă ′a ciocnirilor din diverse zone ale statelor arabe – Tunisia, Iordania, Kuweit, Egipt′ ”, scria publicistul Joshua Keating în noiembrie 2011, într-un articol din aceeași publicație, despre cel care inventase practic termenul atât de folosit astăzi: Primăvara Arabă. (4)

Despre revoluțiile din lumea islamică, ce au fost ulterior desemnate generic ca Primăvara Arabă, se acreditează în general că au fost o reacție la regimurile corupte și autoritare din regiune, fiind pornite de tineri și sindicate, pe fondul șomajului extins și a polarizării extreme din aceste societăți, și potențate de criza economică a cărei undă de șoc nu a ocolit nici Orientul Mijlociu, și nici nordul Africii.

Momentul de debut a fost marcat de revolta tunisiană pornită din orașul Sidi Bouzid, din centrul Tunisiei, acolo unde o parte a populației s-a revoltat după ce vânzătorul de fructe Mohamed Bouaziz, căruia un funcționar municipal i-a confiscat marfa, și-a dat foc în decembrie 2010 și a decedat în ianuarie 2011. Revoltele tunisiene au adus împreună categorii diferite de populație: sindicaliști, șomeri, activiști pentru drepturile omului, muncitori, studenți și profesori etc.

Decontând revoltele, președintele Tunisiei de la acel moment, Zine El Abidine Ben Ali, aflat în funcție de circa 25 de ani, a fost nevoit să părăsească țara și s-a refugiat în Arabia Saudită, unde a primit azil politic. Partidul său, Adunarea Constituțională Democratică, aflat la putere la momentul declanșării revoltelor, s-a dizolvat și în 23 octombrie 2011 s-au organizat alegeri pentru o nouă Constituantă.

Dar protestele au cuprins întreaga lume arabă, din Maroc și până în Oman. În Algeria protestele masive au determinat guvernul să pună capăt celor 19 ani de stare de urgență, în Iordania s-au făcut schimbări în componența guvernului și a fost revizuită Constituția. În Oman s-au făcut schimbări în guvern și s-au dat puteri mai mari legislativului.

În Egipt președintele Hosni Mubarak a fost răsturnat de la putere și partidul său, Partidul Național Democrat, a fost dizolvat. S-au organizat alegeri în anul 2012 și la putere a venit Mohamed Morsi (decedat recent, în 2019), afiliat la Frăția Musulmană și conducător al Partidului Libertății și Justiției. În Yemen guvernul a fost răsturnat de la putere în anul 2012 și au avut loc alegeri care l-au adus la putere pe Abd Rabbuh Mansur Al-Hadi.

În Irak premierul Nuri Al-Maliki a decis să nu mai candideze și a fost desemnat premier Haider Al-Abadi, pe fondul ofensivei Daesh/ISIL în zonele sunite. În Siria guvernul a demisionat și s-a pus capăt stării de urgență. Au fost demiși anumiți guvernatori de provincii, a fost dizolvat Parlamentul iar din armata guvernamentală o mare parte a soldaților au dezertat. S-a format Armata Siriană de Eliberare după care situația a degenerat în război civil, deschizând calea Daesh/ISIL în estul și nordul țării. Bashar Al-Assad nu a renunțat însă la putere.

În Arabia Saudită regele Abdullah a decis să ia măsuri în plan economic și a aprobat câteva modificări legale care să permită accesul femeilor în Consiliul (consultativ) Shura si de a participa la alegerile locale în poziție de candidați. De asemenea, Abdullah i-a permis prințului moștenitor Mohamed (Mohammad) bin Salman să preia o mare parte din atribuțiile de conducere a regatului.

În Libia protestele s-au declanșat în februarie 2011, iar oponenții regimului au reușit în doar trei zile să preia controlul asupra celui de-al doilea oraș al țării, Benghazi. Regimul colonelului Gaddafi a reușit însă să recapete pas cu pas controlul zonei de coastă, moment în care Consiliul de Securitate al ONU a intervenit cu rezoluția 1973, care autoriza măsurile necesare pentru protejarea civililor.

O coaliție de 27 de state europene și din Orientul Mijlociu, condusă de Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii a început operațiuni militare care au vizat sprijinul rebelilor și lovituri aeriene împotriva regimului totalitar al lui Gaddafi și au permis cucerirea capitalei Tripoli la finele lunii august 2011. Muammar Gaddafi a mai rezistat încă două luni, dar a fost ucis odată cu succesul rebelilor în bătălia pentru Sirte.

În Maroc, regele Mohamed al VI-lea a făcut anumite concesii politice și a organizat un referendum în chestiuni constituționale, care au pus capăt protestelor. Proteste au existat și în Liban, respectiv în teritoriile palestiniene. În teritoriile palestiniene premierul de atunci, Salam Fayyad, s-a arătat dispus să demisioneze, dar a făcut-o abia în anul 2013 și din cu totul alte motive, ce țineau de relația sa cu Mahmoud Abbas.

Speranța că mișcările de protest care au străbătut regiunea vor impune regimurilor autoritare să țină seama de voința populară, elaborând și implementând eventual reforme liberale care să confere semnificația nădăjduită cu care se încărcase logoul mediatic Primăvara Arabă s-a dovedit în majoritatea statelor MENA nu doar deșartă, ci și de rău augur în cele din urmă.

Așa că s-a inventat, tot mediatic, un termen nou: Iarna Arabă, ce a descris recrudescența mișcărilor islamiste care, profitând de instabilitatea din regiune, au încercat în special prin mijloace violente, dar și politice, să ia puterea. Așa a apărut Daesh/ISIL, care și-a propus nici mai mult, nici mai puțin decât să creeze un Califat sunit al Levantului și să provoace revoluții islamice oriunde era posibil: Libia, Egipt, Tunisia etc.

În Tunisia și Egipt, armata a ținut sub control mișcările islamiste, dar în Siria și în Libia conflictele au degenerat în război civil, provocând dislocarea de refugiați pe scară largă, fenomen care a surprins Europa pe picior greșit. Într-un fel, criza migrației din anii 2015 – 2016 a confirmat premisele corecte ale Bruxellesului în legătură cu politica de asociere economică a economiilor MENA la piața comună europeană.

Totuși, integrarea economică nu poate avea succes atunci când negocierile se poartă cu regimuri autoritare și corupte, o lecție bine cunoscută occidentalilor, dar dificil de internalizat atunci când se pun în balanță interesele economice și comerciale ale statelor membre. Beneficiile asocierii, în grade diferite, ale unora dintre statele MENA la politicile Uniunii Europene nu au ajuns să producă bunăstare pentru marea masă a popoarelor respective, polarizarea socială accentuându-se de fapt.

Mișcările islamiste, rețele de criminalitate organizată specializate în traficul de persoane și, mai nou, Federația Rusă au profitat de întreg lanțul de erori care a erodat politicile Unionale față de MENA, dar și de ezitările guvernelor europene la momentul debutului Iernii Arabe.

Această realitate aruncă peste bord zeci de ani de politică partenerială, dar, și mai grav, a ajuns să divizeze statele membre în chestiuni fundamentale, astfel încât nu mai poate fi posibilă astăzi o discuție cu cărțile pe masă privind integrarea economică și politică statelor din jurul Mării Mediterane într-un viitor previzibil, fără ca aceasta să alunece spre teme periferice, dar cu mare impact emoțional și, deci, electoral. Se mai poate face ceva?

COOPERAREA UE – MENA, POLITICI ȘI PERSPECTIVE

Parteneriatul Euro- Mediteraneean este un instrument de politică externă având ca scop crearea și adâncirea Zonei de Comerț Liber Euro-Mediteraneean (EuroMed). Acordurile de Asociere la Zona de Comerț Liber comună cu MENA sunt în general în vigoare, mai puțin în cazul Siriei și Libiei, statele în care, de altfel, conflictele civile continuă și astăzi să producă victime (vezi tabelul 2).

Tabelul 2 – State MENA asociate

Respectivele acorduri acoperă comerțul cu bunuri, dar sunt în curs de desfășurare negocieri ale Uniunii cu statele MENA pentru a deschide și alte direcții de cooperare, respectiv:

▪ noi perspective de comerț cu produse agricole;

▪ liberalizarea comerțului din sfera serviciilor și a investițiilor;

▪ acorduri și proceduri de acreditare și acceptare a produselor industriale (mai ales în spațiul UE);

▪ stabilirea de zone de liber schimb cuprinzătoare și solide.

Adâncirea integrării economice Sud-Sud, a identificat Uniunea, pare să fie de fapt unul din punctele nodale ale parteneriatului EuroMed, elementul esențial în constituirea unei veritabile zone comune de liber schimb între UE și MENA.

Ori, la acest moment, cooperarea este puternic limitată de foarte slaba integrare a economiilor în interiorul MENA: 5,3% în exporturi și 5,1% în importuri (5) , printre cele mai slabe integrări comerciale dintre regiunile lumii.

Uniunea Europeană a încercat să impulsioneze procesul de integrare între statele regiunii sud-mediteraneene, efort care până în prezent s-a materializat prin:

▪ Acordul Agadir dintre Tunisia, Maroc, Iordania și Egipt, care a intrat în vigoare în anul 2007 și care a rămas deschis și altor state MENA (și nu numai);

▪ Acordul de Comerț Liber dintre Israel și Iordania;

▪ Acordurile bilaterale semnate de Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria și Tunisia cu Turcia.

Lărgind puțin cadrul, se poate aminti și un alt instrument de politică externă al Bruxellesului, materializat în Strategia de asociere UE – Africa (JAES), care a fost adoptată în anul 2007 la summit-ul de la Lisabona. Scopul JAES a fost acela de a întări dialogul politic și a îmbunătăți cooperarea la toate nivelurile între țările de pe cele două continente. La acel moment s-a considerat că JAES va oferi cadrul pentru:

(i) o abordare comună a anumitor provocări globale cum ar fi schimbările climatice, protecția mediului, pacea și securitatea;

(ii) extinderea cooperării UE – Africa în noi zone de interes comun, cum ar fi: guvernarea și drepturile omului, integrarea regională și comerțul, energia, schimbările climatice, migrația și mobilitatea forței de muncă, domeniul cercetării științifice și IT&C etc.;

(iii) participarea societății civile și a sectorului privat pentru a disemina bunăstarea spre cetățenii statelor africane și europene.

La summit-ul UE – Africa din noiembrie 2017, desfășurat în Coasta de Fildeș, s-a adoptat o declarație comună numită ”Investind în tineri pentru a accelera creșterea economică și dezvoltarea durabilă”. Astfel, de comun acord, s-au fixat începând cu anul 2018 o serie de priorități:

(i) prioritizarea investițiilor în educație, cercetare științifică, tehnologii și dezvoltarea competențelor;

(ii) întărirea guvernării, sustenabilității instituțiilor, păcii și securității;

(iii) migrația și mobilitatea;

(iv) direcționarea investițiilor în transformarea structurală sustenabilă pe continentul african.

Iarna Arabă și consecințele sale, în special fluxurile incontrolabile de migranți care asaltează plajele Europei din Spania și până în Grecia, creșterea influenței autoritariștilor și a dreptei creștine în Uniunea Europeană, care reclamă îndepărtarea guvernării Unionale de rădăcinile creștine formatoare, au determinat subtile schimbări ale modului în care Serviciul European de Acțiune Externă și Înaltul Reprezentant (pentru afaceri externe și politica de securitate) privesc în viitor cooperarea cu MENA.

Trebuie subliniat că după anul 2020 cadrul în care Bruxellesul va negocia în general cu țările africane va fi cel al Grupului Africa, Caraibe și PacificACP. Grupul cuprinde 78 de state, din care 55 sunt state africane, membre ale Uniunii Africane. Cel puțin teoretic, negocierile cu ACP vor deveni instrumente complementare, de natură să optimizeze atât acordurile bilaterale de asociere, cât și JAES, însă experții în politică externă consideră că Uniunea Europeană va prefera de fapt să acorde un rol central Uniunii Africane în relația bilaterală.

Alfonso Medinila (6) opina pentru EurActiv (7) că statele MENA (în special cele care fac parte din Uniunea Magrebului Arab) ar trebui să înțeleagă că viitoarele politici ale SEAE și IRAEPS nu sunt altceva decât o invitație pentru ca ele să-și sporească integrarea cu celelalte state ale Uniunii Africane, dar și să devină mult mai active în cadrul fixat de Acordurile (bilaterale) de Asociere.

Preocuparea majoră este aceea că, schimbând abordarea, SEAE/IRAEPS poate îndepărta statele nord africane și mediteraneene în general de cadrul de colaborare vizat anterior, prin JAES, chiar dacă acesta din urmă nu s-a dovedit eficient. Dacă Uniunea Africană va reuși să intermedieze și pentru interesele statelor nord africane în relația cu Uniunea Europeană și să o facă mai eficient decât a fost posibil în relația directă este o întrebare la care nimeni acum nu poate să dea acum un răspuns cert.

MENA, ASTĂZI

Președintele Tunisiei, Beji Caid Essebsi a încetat din viață în ultimele zile ale lunii iulie 2019, la vârsta de 92 de ani. ”Tunisia a pierdut unul din liderii săi majori, care a luat parte la toate marile bătălii din istoria noastră contemporană.” – este mesajul partidului prezidențial, Nidaa Tounes, un partid secularist, cu doctrină de stânga, fondat în anul 2012 de Essebsi. (8)

În Tunisia, în 6 octombrie ac. vor avea loc alegeri parlamentare, iar în 10 noiembrie alegerile prezidențiale. Cursa pentru alegerile parlamentare aduce în competiție cele trei importante partide care conduc astăzi împreună țara, două partide seculariste – Tahya Tounes, condus de Youssef Chahed, actualul premier și Nidaa Tounes, condus de Hafedh Caid Essebsi, fiul fostului președinte al statului – și un partid islamist moderat, Mișcarea Ennahdha, condus de Rached Ghannouchi.

În decembrie 2018, Tunisia a fost scena unor tulburări datorate protestelor care au urmat morții foto-jurnalistului Abdel-Razaq Zarqi, care a decis să își dea foc în semn de protest în Kasserine, un oraș din vestul țării, pentru a ”porni o revoluție”, așa cum se întâmplase în decembrie 2010 cu vânzătorul de fructe din Sidi Bouzid.

Evenimentele nu au evoluat totuși la fel de dramatic ca în urmă cu opt ani, dar proteste serioase ale muncitorilor au zguduit guvernul, sindicatele (în special influentul sindicat Uniunea Generală a Muncii) cerând creșterea salariilor. În cele din urmă, în februarie 2019 guvernul a ajuns la o înțelegere cu sindicatele și conflictul s-a stins. Dar disputele și luptele politice interne nu, cele trei partide principale fiind divizate în privința reformelor cerute de Fondul Monetar Internațional.

Și totuși, Tunisia este poate exemplul cel mai de succes de tranziție după tulburările care au marcat debarcarea regimului autoritarist al lui Zine El Abidine Ben Ali, cu toate că bunăstarea așteptată nu a venit odată cu reinstaurarea unui regim democratic. La polul opus regăsim în continuare Libia și Siria.



Citeste intreg articolul si coemnteaza peContributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.














321 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version