ncheiem una dintre cele mai cumplite săptămâni nu doar pentru teatrul din țara noastră, ci pentru tot ceea ce înseamnă cultura și spiritualitatea românească.
Am fost siliți să ne luăm, rând pe rând, adio de la două mari actrițe- Florina Cercel și Monica Ghiuță-, de la dramaturgul și regizorul Puși Dinulescu, și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, ieri a picat ca un trăsnet vestea morții uneia dintre cele mai complexe personalități care a marcat definitiv, profund, inevitabil, teatrul. E vorba despre Cătălina Buzoianu. Care nu a fost doar o mare, o imensă regizoare, în absența căreia istoria teatrului românesc din anii 70-80-nu doar că nu ar fi putut fi imaginată, ci poate chiar că nu ar fi fost posibilă.
Cătălina Buzoianu a fost deopotrivă profesoară, una dintre cele mai temeinice și mai devotate de care a avut parte I.A.T.C.-ul bucureștean, un autentic om de școală printre ai cărei studenți s-au numărat Mihai Măniuțiu și Alexandru Dabija, o mare descoperitoare de talente încă de pe vremea în care acestea se aflau pe băncile școlii- îi amintesc aici doar pe Rodica Negrea în Efectul razelor gamma asupra anemonelor și pe Adrian Pintea înRomeo și Julieta-, o gânditoare. Ale cărei reflecții despre teatru au fost reunite în câteva cărți scumpe mie ca, de pildă, Novele teatrale sau Mnemosina, bunica lui Orfeu.
La început “păpușereasă”, adică actriță de teatru de păpuși la un teatru de undeva, din Nordul țării, ocupație care, bănuiesc, că a ajutat-o să descopere și să înțeleagă rolul și importanta poveștii în teatru, poveste de care nu s-a despărțit niciodată în lupta ei continuă de a face din teatru, viață, Cătălina Buzoianu a devenit regizoare cu acte în regulă într-un moment în care foarte puține femei din România îndrăzneau să se gândească la o astfel de profesie. Nu a cerut pentru aceasta niciodată dispense, indulgențe, înțelegere, premii de încurajare. Chiar a declarat odată că este feminină, dar nu feministă. Câteva dintre primele ei spectacole, Istoria ieroglifică și Iașii în carnaval au adus-o în prim-planul atenției lumii teatrale. Ele i-au deschis calea spre Teatrul Mic, spre Teatrul „Bulandra”, spre cariera universitară.
Nu cred că există cineva din generația mea care să fie ori să fi fost îndrăgostit de teatru și să nu fi făcut coadă la casa de bilete, să nu fi rostit cu voce tremurândă “nu aveți un bilet în plus?” ori să nu se fi bucurat că a primit o invitație la spectacole copleșitoare precum Maestrul și Margareta, Să îmbrăcăm pe cei goi, Niște țărani,Ivona, principesa Burgundiei, Doamna cu camelii, Interviu, Cerul înstelat deasupra noastră, Dimineața pierdută, Pescărușul, Regăsire, Fuga, Chira Chiralina, Mediterana, Levantul, Patul lui Procust, Copilul îngropat, Teatru descompus, Merlin, Petru sau petele în soare, Dibuk. Care să nu fi vrut să vadă cum evoluează în regia ei monștri sacri precum Valeria Seciu și Ștefan Iordache, Olga Tudorache, Rodica Negrea, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Mariana Mihuț, Tamara Buciuceanu, Irina Petrescu, Marcel Iureș, Leopoldina Bălănuță, Victor Rebengiuc. Nu știu ce ar fi fost cariera Valeriei Seciu ori a lui Ștefan Iordache în absența întâlnirii fundamentale cu Cătălina Buzoianu.
Mă leagă de doamna Cătălina două amintiri cu totul aparte. Am rugat-o să aștearnă pe hârtie câteva cuvinte pentru cartea pe care am scris-o despre Gina Patrichi. Doamna Cătălina lucra în vremea aceea la spectacolul Furtuna de la Teatrul Mic și a mărturisit atunci, în cele scrise, că felul în care a spus Gina, la ultima ei apariție pe scenă, în martie 1993, celebrul, genialul monolog al lui Prospero, i-a oferit cheia de înțelegere a piesei shakespeariene, cheie de care se folosea chiar în acele zile.
Câțiva ani mai târziu am invitat-o, împreună cu editorul Florica Ichim, pe doamna Buzoianu să vorbească cu ocazia lansării Cărții cu și despre Mariana Mihuț. A onorat invitația, însă așa cum se întâmplă adesea, cartea a ieșit de sub tipar chiar în ziua lansării. Nu a avut cum să o citească înainte. A rostit un Laudatio și a promis că va citi cartea. Câteva luni după aceea m-a căutat la telefon. Voia să îmi mulțumească fiindcă găsise în dialogul dintre Mariana Mihuț și mine un pasaj în care îi evocam rolul imens jucat în teatru, momentul retragerii și faptul că respectivul moment nu fusese marcat, poate nici măcar observat de breaslă.
Aveam, de la un moment dat încolo, și unul, și altul vocea tremurândă. Eu pentru că știam că marea regizoare Cătălina Buzoianu nu a fost doar o artistă colosală. A fost mai presus de toate o salvatoare. Și aceasta fiindcă pe umerii ei și pe aceia ai lui Alexandru Tocilescu a stat teatrul românesc în anii de după plecarea din țară lui David Esrig, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Andrei Șerban. Ea, Cătălina Buzoianu, împreună cu Toca, cu Valeriu Moisescu i-au fost șansa. Salvarea. Au acoperit la modul excelenței hiatusul care s-ar fi creat până la deplina afirmare a generației, Purcărete, Măniuțiu, Frunză, Dabija, Tompa, Darie,multora dintre acestora fiindu-le mentori. Formali sau informali.
Citește întreg articolul și comentează pe Contributors.ro
