… si-atunci, cu tot riscul de a va dezamagi, acesta nu este un alt comentariu despre cazul de la Caracal. Ce-i prea mult nu-i sanatos. Oricat de tragic si de sufleteste devastator, cazul de la Caracal a luat-o, mediatic vorbind, razna. Acesta e un comentariu despre un fenomen de masa catusi de putin violent (desi, uneori, se mai ajunge si acolo), deloc spectaculos, in aparenta chiar benign, dar, in realitate, indraznesc s-o spun, mult mai periculos pentru societate decat orice crima, oricat de scandaloasa, mai periculos decat orice accident cu zeci sau sute de morti.
Un fenomen de masa despre care nu vorbeste nimeni. Atentia e in alta parte. In magie, asta se numeste sleigh of hand: Iti distrag atentia cu baloane colorate, ca sa pot scoate iepurele din palarie.
In lume se petrec zilnic lucruri oribile: fetite violate, criminali in serie, atacuri cu acid sulfuric, psihopati care deschid focul la un liceu sau la un film doar pentru placerea de a deveni vedete de cateva zile, oameni care sechestreaza alti oameni pentru zeci de ani in cartiere altminteri cat se poate de linistite si de onorabile, fara ca vecinii sa suspecteze nimic, poduri care se prabusesc din senin, cu masini pe ele, pentru ca nu mai fusesera renovate, autobuze pline de copii nevinovati care cad in vreo prapastie din vina soferului sau a unei revizii tehnice gresite, cluburi de noapte care iau foc, iar oamenii mor calcandu-se, unii pe altii in picioare, din cauza unor false certificate de inspectie, si cate si mai cate. Oribil. Socant. Terifiant. Devastator. Si, va rog sa retineti, aici nu vorbim despre dezastrele naturale – cutremure, tornade, tsunami, s.a.m.d.. Acele evenimente, la fel de dramatice, intra intr-o alta categorie. Aici, controlul oamenilor e mai putin posibil, desi si aici se vorbeste despre noi masuri de alarma, de evacuare, etc. E de inteles: ca oameni, incercam sa controlam totul. Si-atunci, in situatii dramatice in care vina e limpede una omeneasca – o birocratie stupida, incompetenta, o lege idoata, sa zicem, ne revoltam. Si e normal. E normal sa folosesti o asemenea tragedie pentru a schimba ce se poate schimba – legislatia, o administratie corupta, deci incompetenta, sau chiar un guvern. Cu putin noroc, poate chiar educatia.
Pentru ca societatea e ca un peste – de la cap se impute. Iar capul oricarei societati, o stim de la greci incoace, e educatia. De la educatie se impute societatea. Cand vorbea despre Iluminism, Kant se intreba “cine educa educatorii ?” Pai, in Romania, oameni cu doctorate plagiate. Impostori. Lichele, Incompetenti. Oamenii astia pregatesc, la randul lor, oameni aidoma, care vor educa aidoma student si elevi. Pana aici, sa incerci sa aduci in centrul atentiei subiectul, e normal.
Ceea ce nu e normal, insa, e isteria publica, alimentata dincolo de orice limite, de catre mass media. Ceea ce nu e normal e ca fiecare se simte indrituit sa-si dea cu parerea, sa injure, sa arate cu degetul, sa faca spume la gura de indignare. Nu e normal ca toata lumea sa incerce sa “profite”, constient sau nu, pentru a iesi in evidenta sau pentru a trage spuza pe turta lui/ei. Isteriile colective nu sunt niciodata sanatoase pentru societate, din cel putin trei motive.
Primul pericol: O isterie colectiva e un foc care se alimenteaza din sine insusi (cum se intampla la marile incendii – focul devine un soi de Ouroboros, sarpele care-si inghite coada; focul se hraneste pre sine, din sine). Nu mai are importanta cat de de bun simt e parerea pe care o ai. Opinia ta, buna sau rea, interesata sau nu, va alimenta isteria colectiva. Daca esti responsabil si-ti pasa, tine-ti gura! La o corrida, taurul e excitat de fluturarea capei rosii (pare-se ca, de fapt, culoarea nu conteaza, dar asta nu e important aici; aici e importanta metafora). Ataca din reflex si, de cele mai multe ori, sfarseste ucis. Dar nu intotdeauna. La corrida traditionala, taurul mai are o sansa: poate rani sau poate ucide el toreadorul. Pentru ca exista un toreador! In corrida noilor mass media, ne construim singuri capa rosie, si singuri ne-o fluturam prin fata ochilor. Singuri ne atacam. Suntem deopotriva taur si toreador. Nu avem cum castiga. De fapt, nu mai suntem nici macar taur. Suntem lup. O corrida cu lup, in care lupul e deopotriva atacatorul si toreadorul. Iar cu asta ajungem la pericolul numarul doi.
Al doilea pericol: Poate fi sintetizat simplu – Petrica si lupul. Totul a devenit in ziua de astazi breaking news. Totul ne isterizeaza. La fiecare tragedie fiecare se simte obligat sa isi dea cu parerea. Nu c-ar vrea, Doamne fereste!, dar e invitat, intr-un fel sau altul, si-atunci cum sa refuze? Daca nu esti invitat de o televiziune, esti invitat de vreun ziar sau de catre un site de stiri. Daca nu, te invita interesele personale sau de partid. Daca nu, atunci prietenii pe Facebook sau alte social media la care esti membru. Nu prea mai ai cum sa rezisti tuturor acestor invitatii, venite din toate partile. Or, in aceasta cacofonie a datului cu parerea, nu mai are importanta cum, tragedia cu pricina trece in planul doi. Nu are cum sa n-o faca. Mesajul, oricare ar fi acela, se dilueaza pana la disparitie. Nu poti asculta Sonata Lunii concomitent cu Michael Jackson, Wagner, Ghita manelistul (scuze, nu-mi vine niciun nume in minte) si Loredana Groza. Cand vorbea despre presa americana, pe la 1835 toamna, Alexis de Tocqueville spunea ca numarul mare de ziare reprezinta deopotriva o slabiciune si o putere formindabila. O slabiciune, pentru ca in aceasta cacofonie de opinii, niciuna in particular nu mai conteaza. Dar si o putere, pentru ca luate impreuna, toate aceste voci manipuleaza sau controleaza intreaga opinie publica. Si-atunci, cand toata lumea striga “lupul! lupul! lupul!” si totul devine breaking news, nimic nu mai este breaking news. Suntem deopotriva Petrica si lupul si taranii din sat. Iar cu asta ajungem si la pericolul numarul trei.
Al treilea pericol: Daca tot l-am folosit pe Tocqueville, sa-l mai folosim inca o data. Tot el spunea ca una dintre problemele majore ale democratiilor e inabilitatea lor de a se concentra pe termen lung pe orice proiect. Se inflameaza usor, se indigneaza lesne, pornesc proiecte de schimbare, dar le abandoneaza la fel de usor, atentia fiindu-le (dis)trasa de catre o noua criza. (Tocqueville dadea exemplu reforma penitenciarelor in SUA, dar le avem si noi pe ale noastre.) Democratia traieste in mjlocul lupilor. Omoara un lup, apare un nou lup, am putea spune. Lupii nu se mai termina. Traim intr-o corrida fara de sfarsit.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
