Dacă ești înfricoșat, nu ai unde să te ascunzi de moartea Alexandrei. Dacă ești înfricoșat, azi te cheamă și pe tine Alexandra. Scriu cu gîndul la neajutorarea și lipsa de speranță care nu se pot apăra de moartea Alexandrei. La șireata anxietate care se insinuează, la sentimentul incertitudinii și nesiguranței existențiale. Cu gîndul la cei care nu se pot detașa de sfâșietoarea ei captivitate și sfîșietorul ei sfîrșit. Cu gîndul la cei care sunt siliți să treacă prin toate etapele sechestrării si izolării în no man’s land-ul din Caracal, în maghernița-iad păzită de cîini de lupi. Neajutorarea se urcă și ea cu Alexandra în mașina criminalului, neajutorarea e de față cînd Alexandra înțelege că are de-a face cu un ins dubios și extrem de periculos, neajutorarea nu se dezlipește de Alexandra cînd Alexandra e imobilizată, maltratată, legată (cu sîrmă) și violată. Neajutorării îi zvîcnește și ei inima în piept cînd Alexandra găsește un telefon cu butoane de pe care apeleaza serviciul 112 si cere ajutor. Neajutorarea e acolo cînd Alexandra îl vede pe criminal revenind, Vine! Vine!, și apelul se întrerupe. Neajutorarea și lipsa de speranță se regăsesc taman în acea deconectare dintre suferință și ajutorul (soluția) din afară. Mă gîndesc lavictimele violurilor, la victimele violenței domestice, victimele famililor profund disfuncționale și mă gîndesc la neputința uriașă care le încearcă. Ce-i incearcă pe cei loviți de soartă e sentimentul captivității. “Mi se poate întîmpla orice”, “Nu am nicio putere”, “Sunt pierdut”. Femei și bărbați care au fost inițiați de timpuriu în rană și abandon (lăsați baltă). În umilire și dat cu capul de pereți. Oameni care au metabolizat amenințarea și au experimentat dezastrul interpersonal. Ei au trăit sentimentul abandonarii în interiorul familiei care trebuia să îi păzească de rele. S-au cunoscut cu răul și acum il trăiesc cu o repeziciune și cu o naturalețe pe care omul scutit de mari necazuri sufletesti nu le poate pricepe. Pe ei, moartea Alexandrei, îi cuprinde în totalitate. Nu se pot separa de ea și astfel nu se pot apăra de ea. Ei se fac una cu neajutorarea si disperarea acestei copile curajoase de 15 ani cu cu părul ei lung și castaniu. Pe ei nu i-a ucis de-a binelea nimeni, însă nici intregi nu sunt. Dinăuntrul casei, citind știrea tulburătoare, imbîbîndu-se în valul de emoție și groază colective, se simt lipsiți de apărare. Între ei și moartea stupefiantă a acestei fetițe nu se interpune nicio pază reală. Sunt ei si monstrul. Realitatea amenințătoare și tiranică care te ia captiv, iar tu nu ai nicio putere să lupți. Interioritatea lor nu se incheagă ca a altora. Ei cunosc bine lipsa de unitate interioară, frîngerea. În “Terapia prin Cioran. Puterea gîndirii negative”, autorul Horia Pătrascu ne introduce în terapeutica cioraniană și, printre multe altele, ne indicădouă tipologii umane propuse de Cioran: individul naiv și individul eroic. Pentru Cioran, individul naiv e individul integrat și asimilat vieții, aflat în armonie cu lumea, iar individul eroic e individul dezintegrat de viață, cu alte cuvinte, individul care și-a pierdut naivitatea, individul pentru care “solidaritatea” dintre el si viață (realitate) e demult scindată, iar receptivitatea dezagregării, incapacitatea de a fi fericit uriașe. Acest individ eroic cunoaște ca nimeni altul sentimentul părăsirii, singurătății și haosului. El tînjește ca un nebun să fie întreg dar nu mai are cu ce să fie întreg. De dragul lui e scris acest text, de dragul celui ireversibil vătămat care vrea să trăiască și să fie viu.
Așa cum geologia relevă compoziția internă a Pămîntului si procesele ce au loc in interiorul si suprafața sa, pare că și moartea Alexandrei a relevat compoziția internă a României (naturii umane). Am urmărit cu jale fotografiile copilei, am urmarit stirile la tv, am scrolat îndelung pagina ei de facebook, am privit memele, poantele si fotografiile care îi surprindeau siluata de fetiță-adolescenta, i-am întregistrat devotamentul pentru Ansamblul folcloric “Dor de Romanati”, am derulat comentariile fiecarei postări, am privit pînă și emoticoanele, inimioarele și gif-urile cu care tinerii își ornează în ziua de azi orice dialog virtual. Am citit articolele și declarațiile oficiale, am privit la fotografia individului incriminat și am citit zecile și zecile de reacții ale oamenilor, ale jurnaliștilor, ale procurorilor, ale cetățenilor (fie ei profesori, parinti, asistente medicale, avocați, scriitori, antrepenori, activiști, programatori, influenceri) acestei țări aflate, din nou, într-un mare doliu. Am căutat din răsputeri să văd imaginea de ansamblu și am vrut să văd cel mai specific punct al condamnării la moarte. Unde s-a frînt salvarea Alexandrei? Unde a crăpat realitatea cel mai repede? Ce e a condamnat-o? Ruralul, polițistul, procurorul, sistemul de telecomunicații, guvernul României, mentalitatea colectivă, paternalismul misogin, psihicul colectiv suferind de depresie, firea umană coruptă de prostie, nepăsare și afurisitele alea de pensii speciale? În interiorul marilor disfuncții să localizez focare specifice de disfuncție. Asta e maniera în care procedez și cînd mă uit la pacientul meu. Încerc să depistez blocajul lui la un nivel cît mai concret (operaționabil) de funcționalitate. Așa se luptă cu haosul, cu oferta (mult prea vastă de macro-condiții a) realității. Cînd pacientul îți spune că viața lui e un mare eșec, că lucrurile se prăbușesc sub ochii lui, că simte că pierde controlul, că îi vine să se ducă cît vede cu ochii, că ar vrea să nu mai existe, cînd îți mărturisește disperarea și tu îi pricepi confuzia, angoasa și sentimentul de neajutorare, începi încet și sigur să restrîngi aria haosului, investighezi și localizezi cel mai mic locus de acțiune împotriva deznădejii. Dacă pacientul disperat poate schimba un lucru mic și extrem de concret în existența lui, atunci neputința lui se transformă în putință, abisul în faptă/ajustare la realitate.
“A dispărut! Măceșanu Alexandra, în vârstă de 15 ani, din comuna Dobrosloveni, județul Olt, elevă la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” Caracal, a dispărut astăzi (n.red. – miercuri) în jurul orei 10! Ea a venit în orașul Caracal singură cu ocazie, iar de atunci nimeni nu mai știe nimic de ea. Menționez că era îmbrăcată într-o cămaşă stil ie de culoare albastră, blugi lungi şi teneşii din poza de mai jos (n.red. – foto 2 galerie), părul este de culoare șaten deschis și mărimea se poate observa în fotografie. Cine a văzut-o sau știe ceva despre ea ne poate lăsa mesaj în privat sau ne poate contacta la numarul de telefon 0768/773.156. Cu ajutorul dumneavoastră o putem găsi pe Alexandra. Vă rugăm din inimă distribuiți să afle cât mai multe persoane!”.
Citeste continuarea pe Contributors.ro
