Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Elevii de 7 care reuşesc în viaţă şi alte creaturi fantastice

de Doru Valentin Căstăian     Contributors.ro
Duminică, 21 iulie 2019, 12:49 Actualitate | Opinii


Doru Valentin Castaian
Foto: Arhiva personala

Mărturisesc că, pe măsură ce trec anii, îmi pierd tot mai mult răbdarea şi tactul în faţa luărilor de poziţie tranşante, sigure pe ele şi inevitabil superficiale care apar periodic în presă, cu mare succes şi pe reţelele sociale, care ne spun exact care sunt problemele sistemului de educaţie din România şi care sunt soluţiile lor. Trăim vremuri neprielnice pentru oamenii cu dubii. Spus pe scurt, trăim vremuri sofistice şi asta ne ocupă tot timpul, mai exact timpul în care am putea găsi ceva soluţii reale la problemele noastre. Înclinaţia sofistică, definită mai degrabă de preocuparea de a obţine victorii retorice şi strategice decât de a înţelege complexitatea lucrurilor, este prezentă în mai toate discuţiile publice de la noi, pe orice temă, dar poate că nicăieri nu este mai evidentă intoleranţa la nuanţe şi voinţa de (supra)simplificare decât în cazul discuţiilor despre educaţie. Polemicile publice tot mai dese şi mai intense pe această temă (şi e salutar că ele există) sunt, în acest moment, un tărâm ambiguu şi predilect al falselor dileme: avem oare generaţii geniale, care ne depăşesc în toate privinţele, sau mai degrabă cohorte de snowflakes incapabili să treacă strada nesupravegheaţi? Învăţământul românesc a fost în deceniile de dinainte de Revoluţie un pisc sau o catastrofă? Sunt profesorii actuali nişte eroi neînţeleşi şi nerespectaţi de societate sau nişte impostori care mănâncă nemeritat salarii de la stat? Mai dăm „laptele şi cornul” sau anulăm programul? Şcoli profesionale sau nu? Învăţământ privat sau public? Învăţarea se face „cu bucurie” sau cu admonestări? Teorie sau practică? Cooperare sau competiţie? Memorare sau gândire? Aş putea continua foarte mult timp. Dar ar fi timp pierdut. Din aceste (false) dileme nu putem ieşi. Nimănui nu-i trece prin cap că ar putea exista câte un dram de adevăr în fiecare alternativă, nimănui nu-i trece prin cap să îşi întemeieze diagnosticele pe analiză şi observaţie atentă, nimănui să gândească aşezat soluţii, cu gândul la consecinţele pe termen lung şi la obective (cât mai) clar definite. Îmi veţi spune, poate, că toate acestea sunt doar înfoieri de Facebook şi că nuanţele ar trebui să existe în discuţiile dintre experţi, că ei sunt cei care ar trebui să ia hotărâri informate şi limpezi. Ar fi însă o iluzie, mă îndoiesc că lucrurile mai pot fi separate atât de net: cea mai mare parte a populaţiei României deţine conturi de Facebook şi pune presiune pe politicile educaţionale şi luările de poziţie ale oficialilor, cele mai importante spaţii publice deliberative sunt platformele on line, experţii (mai mult sau mai puţin autodeclaraţi) se exprimă cu predilecţie în mediul virtual, iar cei care decid (printre care miniştri ai educaţiei) au arătat deseori în ultimii ani că nu sunt deloc insensibili la reacţiile şi umorile „virtualului”. Textul de mai jos este o încercare de exemplificare a acestor tendinţe prin analiza unoi articol care a făcut vâlvă în ultimele zile, fiind masiv distribuit, inclusiv de mulţi colegi profesori, mai exact articolul Cel mai mare succes în viaţă îl au tinerii cu 7 sau 8, scris de domnul Ovidiu Atanasiu, antreprenor cu iniţative în educaţie, psiholog şi trainer, articol apărut acum câteva zile pe platforma Contributors. (1) Voi încerca să preiau critic şi să analizez fiecare dintre ideile domnului Ovidiu Atanasiu, asigurându-mi cititorii că am citit cu bună credinţă şi cu onestitate fiecare rând.

Articolul se vrea o trecere în revistă a hibelor sistemului românesc de educaţie, este scris pe un ton intransigent şi exasperat şi pretinde a spune cu claritate lucrurilor pe nume. Astfel, autorul ne spune că, „deşi bussines-ul are nevoie de”tigri”, noi producem „iepuraşi” pe bandă rulantă”. Elevii îşi privesc profesorii „ca pe nişte zei” şi sunt descurajaţi să exprime ideile şi părerile. Ei învaţă supunerea şi umilinţa şi vor trăi toată viaţa cu handicapul major al neîncrederii în sine. După părerea mea, o schemă prea simplă, în care autorul crede însă cu toată tăria şi, prin urmare, de aici încolo, se va strădui să înghesuie întreaga realitate, oricât de bogată ar fi, în acest tipar. Desigur, există aici ceva adevărat şi care trebuie luat în seamă. Sistemul românesc chiar e prea teoretic, uneori profesorii sunt slab pregătiţi şi îşi dau aere autoritariste, deşi înclin să cred că aceşti profesori sunt tot mai puţini. Adeseori, conformismul chiar este încurajat fie şi pentru simplul motiv că e strategia cea mai utilă într-o clasă cu peste 30 de elevi. (În treacăt fie spus, mi se pare foarte iritantă această continuă cruciadă împotriva conformismului, dublată, de regulă, de o apologie foarte necritică a creativităţii. Conformismul nu e nici pe departe exclusiv un pericol, conformismul este, la speciile sociale cel puţin, o excelentă strategie de supravieţuire. La primate (la absolut toate, adică şi la om) conformismul este o puternică înclinaţie înnăscută, adânc întipărită în ADN. Conformismul cultural asigură trecerea unor tipare validate de la o generaţie la alta şi, alături de scris, este una dintre cele mai de succes „invenţii” din istorie. Studiile arată că adolescenţii nu au o înţelegere inferioară a riscului în raport cu adulţii- cum se crede îndeobşte-, ci marea majoritate a problemelor grave pe care le au (excese de toate felurile, de la fumat la tendinţa de a întreţine prematur relaţii sexuale) vine în bună măsură din gradul uriaş de conformism pe care-l manifestă în grupurile de peers. (2) Profesorul bun nu respinge dogmatic o tendinţă atât de adâncă, ci o foloseşte ca pe o resursă preţioasă. Atunci când creăm în clasă o microcultură (tehnică foarte utilă, zic cercetările), personalizăm sălile, ne facem propriile ritualuri etc, folosim tendinţa înnăscută spre conformism. Atunci când grupăm în help-groups elevii mai avansaţi cu cei rămaşi în urmă (iarăşi, o abordare de succes), ne folosim de înclinaţia spre conformism. De altfel, în mediul antreprenorial se cunosc foarte bine şi se folosesc substanţial beneficiile conformismului.) Revenind, aş spune că nu ştiu exact unde a văzut în ultima vreme autorul elevi care să fie paralizaţi de admiraţia pentru profesori. Eu nu. Am văzut în schimb destui care, departe de a-şi privi profesorii ca pe nişte zei, îi privesc cu indiferenţă, condescendenţă sau mai rău (e adevărat că mai rar în şcoala mea). Întâmplător sau nu, mai degrabă nu, aceşti elevi sunt de regulă cei care au pierdut sau n-au avut niciodată vreun respect pentru învăţare şi munca serioasă. Trebuie spus în schimb că profesorii sunt adeseori cei la care copiii merg cu încredere atunci când au o problemă (vezi cazul elevei care a devenit mamă în clasa a-12-a (3)) şi, uneori, chiar aceşti profesori îi învaţă să fie demni şi verticali. Nu, umilinţa şi conformismul nu se învaţă doar în şcoli, se învaţă şi pe străzi, se învaţă la locul de muncă (sunt convins că, în mediul de bussines sunt apreciaţi exclusiv creativii, nimeni nu suportă conformiştii şi umilii), se învaţă la fiecare concurs pe un post unde nepotul cuiva sus pus va lua întotdeauna o notă mai mare ca tine. Mai am o veste. Absolvenţii sunt arareori nişte mieluşei lipsiţi de încredere în capacităţile proprii. În lipsa unor statistici clare, mă voi raporta la elevii mei care, aproape fără excepţie, s-au descurcat destul de bine în viaţă. Cei mai mulţi au făcut facultăţi în străinătate, lucrează şi, acolo unde şi-au dorit, au întemeiat familii solide. Ar fi poate util să ne întrebăm de ce aceşti copii aleg de cele mai multe ori să părăsească ţara decât să rămână aici, cum de aceşti „mieluşei” reuşesc să se descurce foarte bine în străinătate şi nu în ţară. Acesta nu este profilul unor timizi complexaţi. În treacăt fie spus, tânărul care abandonează şcoala ca să meargă pentru mici furtişaguri şi escrocherii în stăinătate nu de spirit antreprenorial duce lipsă, ci de valori morale solide. Iar de lipsa acestor valori morale nu poate fi făcută niciodată responsabilă exclusiv şcoala. Ni se spune, de asemenea, că „distanţa dintre teorie şi practică este aproape sinucigaşă”, lucru cu care aş putea fi de acord dacă nu ar apărea imediat şi o falsă dilemă care să deturneze sensul argumentului. Astfel, aflăm că„bussines-urile vor oameni cu abilităţi clare, în timp ce sistemul de educaţie din România investeşte în cultura lor generală”. O dată pentru totdeauna: cultura generală nu se află în opoziţie şi nici nu s-a aflat vreodată cu abilităţile clare şi specializate. E greu de crezut că oamenii capabili să-şi argumenteze părerile şi plini de încredere în ei înşişi sunt cei care fug de cultura generală ca dracul de tămâie. Nu cumva elevul dezinvolt, autocritic, creativ şi calificat pe care-l doreşte autorul este exact elevul cultivat? Sunt de acord că există prea multă teorie şi prea puţină practică şi că trebuie gândite politici care să configureze sistemul spre acordarea unor şanse de calificare (mai) specializată elevilor. Dar există studii care arată că specializarea timpurie nu este indicată şi că, mai mult, elevii care dobândesc temeinic competenţe de ordin general sunt cei care vor avea mai târziu cele mai mari şanse de reuşită. (4) Chestiunea este, din câte ştiu, disputată, dar este limpede că mult mai mulţi factori trebuie luaţi în considerare în proiectarea unei sistem de specializare decât strict nevoile mediului antreprenorial. Până una-alta, elevul căruia i se spune că şcoala nu-i oferă decât teorie inutilă este elevul care are mari şanse s-o dispreţuiască şi să rateze competenţe esenţiale pentru lumea de mâine.

Aflăm apoi că şcoala îi transmite elevului că „dacă nu ești de 10, nu ai nicio șansă în viață”.

Realitatea este că toți tinerii determinați, curajoși și cu inițiativă reușesc să-și trăiască mai bine viața”, ni se spune asigurator. Realitatea e că relaţia dintre iniţiativă, curaj, determinare şi reuşită este mult mai problematică şi că hazardul joacă un rol deranjant de mare. (5) Dar, chiar admiţând că lucrurile stau aşa şi că există în genere o presiune competiţională prea mare pusă pe elevul român, mă văd iarăşi nevoit să subliniez că lucrurile sunt infinit mai complexe. Îmi amintesc, de pildă, cum, acum vreo zece ani, aflându-mă, în calitate de corector, la o olimpiadă judeţeană, am asistat la reacţiile a două profesoare în momentul în care au văzut ce note luaseră elevii pe care îi pregătiseră. Una dintre ele, profesoară la un colegiu naţional, multiplu premiată la olimpiade, văzând că eleva ei luase locul 2 pe judeţ, nu şi-a ascuns dezamăgirea. „Dar e o notă excelentă”, am încercat eu. „Nu contează ce notă e atât timp cât nu e prima notă.” În acelaşi timp, o a doua colegă, profesoară de o viaţă la un liceu industrial, mi-a şoptit, cu ochii înotând în lacrimi, referindu-se la elevul ei. „Copilul ăsta nu ştia să scrie corect acum doi ani. Şi a luat peste 7.” Acest mic episod este un epitom al complexităţii despre care vorbim când vorbim despre sistemul de educaţie. Din nou, nu ştiu exact unde a văzut/auzit autorul textului profesori care să le spună copiilor că numai cei cu 10 vor reuşi. Poate că se întâmplă asta în şcolile de elită, mă îndoiesc că poate fi o regulă. Eu am întâlnit mult mai des profesori care laudă progresul şi profesori care se bucură mult mai mult de oaia rătăcită decât de vâfuri. Dar, dacă e să admit că se propagă prea des mesajul ăsta, nu cumva îl găsim mult mai frecvent în presă decât în cancelarii? (A numărat cineva câte articole despre şcolile unde se intră şi se iese doar cu 10 s-au scris şi anul ăsta după examenele naţionale? Câte topuri s-au făcut? Cât de des s-au echivalat şcolile „bune” pur şi simplu cu şcolile multipremiate? Nu cumva elevul de 10 e mult mai des visul părintelui decât al profesorului?) De curiozitate, mi-ar plăcea să ştiu dacă în mediul de bussines sunt recompensaţi mai degrabă angajaţii de 7 sau cei de 10. În fine, un sistem care-şi notează cu 7 sau 8 elevii de succes nu evaluează chiar dezastruos.

Orice copil are un talent, şcoala îi scoate rapid din cap orice talent. Desigur, aflăm apoi că„toți copii au talent la ceva. Nu există copil care să nu aibă preferințe, care să nu simtă plăcerea de a face ceva anume. Unii la muzică, unii la desen, alții la vorbit, alții la a scoate esențialul din orice sau în a observa lucruri. Nu contează în ce domeniu ai talent, contează doar să-l hranești, să-l antrenezi. Școala din România deturnează iremediabil tinerii de la dezvoltarea talentelor lor și îi aliniază egal într-un sistem cu cerințe specifice, clare, uniforme.” Iarăşi, ar fi multe de spus. În primul rând că nici cu talentele (termen sub umbrela căruia autorul adună indistinct abilităţi complexe, deprinderi, capacităţi cognitive etc) lucrurile nu sunt chiar aşa simple. (6) Pe de altă parte, ideea că un sistem poate să rămână sistemic (adică să opereze după nişte tipare cu mulţimi foarte mari de indivizi), reperând, hrănind şi dezvoltând talentele fiecăruia este, evident, o utopie care n-a fost efectiv realizată vreodată nici în democraţiile liberale – sisteme politice care îşi propun idealuri de acest tip – nici în cadrul veunui business real. Merită remarcat că nici bussines-urile, în special cele masive, corporate, care aduc mai mult cu sistemele publice, nu folosesc şi nu dezvoltă calităţile concurente ale oricărui angajat, ci exact pe acelea care sunt utile afacerii, inhibându-le cu grijă pe celelalte, ceea ce nu este rău, este doar realist. Desigur, este loc de dereglementare în sistemul românesc, de mai multă flexibilitate, de o mai atentă cultivare şi orientare a copiilor în funcţie de abilităţile detectate, dar de aici până la utopia atât de candid prezentată e cale lungă. Aş adăuga şi că o problemă a cerinţelor educaţionale din sistemul românesc e tocmai faptul că nu sunt prea specifice şi clare, nu invers Sunt, însă, total de acord cu ideea că ele trebuie să fie adaptate particularităţilor educabililor.

Poate cel mai exasperant dintre poncifurile repetate ad infinitumeste cel despre copiii care „trebuie” să memoreze, fiind descurajaţi să gândească. Iarăşi vin şi spun că nu am întâlnit (efectiv nu am întâlnit în toţi anii în care am fost profesor şi metodist) vreun profesor care să inhibe gândirea atunci când a întâlnit-o sau care să ceară explicit elevilor să memoreze în loc să gândească. Poate că există, nu spun nu, în fond nu am chiar atât de mulţi ani în sistem şi mai am şi dezvantajul că am predat toată cariera mea într-un singur loc. Însă aş vrea să adaug că memorarea nu este în sine o abominaţie, chiar dacă, de-a lungul epocilor, presiunea mnezică asupra speciei a scăzut constant (mi-aş dori mult să fi cunoscut un papuaş bătrân capabil să memoreze mii de specii de plante). Memorarea exersează de facto mintea, iar neuroştiinţele (pe care e atât de trendy să le invocăm mereu) spun că un hipocamp activ stimulează şi activităţile cerebrale conexe. De altminteri, am putut observa frecvent faptul că elevii cei mai profunzi şi mai creativi sunt, de regulă, şi cei care ştiu cele mai multe lucruri, chiar dacă utilitatea lor nu este întotdeauna evidentă (după părerea mea nu există întrebare mai insinuant stupidă decât „şi la ce-mi va folosi în viaţă?”) Nu este deloc greşit ca, în anumite contexte de învăţare, elevului să i se ceară să memoreze. Greşit ar fi ca memorarea să fie recompensată maximal în sine, dar mă îndoiesc că asta se întâmplă de regulă. De asemenea, ideea că memorarea e inutilă atât timp cât informaţia există undeva pe net, este o altă idee falsă, fals evidentă care se bazează pe neînţelegerea elementară a felului în care funcţionează mintea umană. Creierul nu este un computer, iar memoria nu este un hard care poate fi înlocuit cu succes cu un hard-ul extern. Fiecare informaţie memorată este procesată şi integrată, chiar şi minimal, dat fiind că memoria umană (şi cea biologică, în general) este activă şi nu pasivă, cum este cea digitală. Fiecare informaţie memorată este evaluată, integrată şi reorganizează de facto corpul organic al informaţiilor stocate, iar atunci când ea este suficient de atipică, poate mobiliza procesul de evaluare prin gândire a corpului informaţional. De aceea, vederea unei oi care paşte nu ne-ar face niciodată să gândim la fel de mult ca gândirea unei oi care zboară. Oricât ar părea de straniu pentru unii, memorarea poate stimula efectiv gândirea într-o manieră cum puţine alte lucuri o pot face. Dacă lipseşte ceva, dacă există ceva ce dăunează realmente gândirii, acel ceva e mai degrabă lipsa obişnuinţei şi disponibilităţii de a reflecta. Obişnuinţa de a opri ori de câte ori este nevoie fluxul minţii pentru a ne gândi la ceea ce am învăţat, la ceea ce ni s-a întâmplat, la experienţele pe care le-am avut. Nu e o deprindere care lipseşte strict elevului român, ea este rară în sine într-o lume care premiază viteza şi reacţia rapidă, în care tehnologiile îşi reduc în permanenţă vitezele de operare (3G, 4G, 5G…) şi generează cascade tot mai complexe de evenimente. Propun ciititorilor o temă de gândire: se presupune în general că a te adapta lumii tot mai rapide în care trăim presupune să găseşti soluţii tot mai repede, de aici şi preţul mare pus pe creativitate. Dar dacă soluţia, mai contraintuitivă şi mai filosofică, ar fi mai degrabă să încetinim, să ne acordăm răgaz, să gândim? Regret s-o spun, dar elevul stupid şi incapabil să gândească, dar care are 10 pe linie în baza memorării, este o creatură mai degrabă imaginară. Nu voi nega însă că există o supralicitare a memorării în raport cu alte operaţii psihice în şcoala românescă. Motivele nu sunt, însă, legate întotdeauna de obtuzitatea prezumtivă a profesorului, chiar dacă unele ţin de „sistem”, mai exact de cerinţele lui nerealiste. De exemplu, dacă va trebui ca elevul să scrie un eseu filosofic sau literar în contextul în care există un mare număr de autori care trebuie parcurşi, iar profesorului nu i se dă timp să crească corect abilităţile acestea, el are de ales pur şi simplu între a-şi lăsa elevul să pice la examene sau a-i oferi această cale, desigur, profund reprobabilă şi neonestă intelectual, de a-i da o şansă să treacă. Ar merita să ne întrebăm cum schimbă lucrurile faptul că acest ipotetic elev nu are probabil obişnuinţa lecturii, a reflecţiei, a muncii susţinute şi a efortului de durată, atitudini care, orice s-ar spune, nu sunt nicăieri în lume formate numai de şcoală. Înainte de a indica în sistemul de învăţământ un singur vinovat, ar trebui poate să ne întrebăm dacă societatea în ansamblu încurajează gândirea, dacă familile sunt medii stabile şi fertile care să încurajeze reflecţia, dacă principiile sociale după care funcţionăm sunt cele corecte. Şi, spre liniştea tuturor, nu, elevii nu memorează tot mai mult. Dimpotrivă. Anul acesta am întâlnit primele clase de gimnaziu în care unii elevii nu ştiau data revoluţiei române.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.














6577 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...


Contributors
Jos empatia! Jos Salvați-ul! Jos salvarea planetei! Jos etica! Jos morala! Am în fața mea Solenoidul lui Cărtărescu, Cugetările lui Pascal, Phaidon-ul lui Platon, Antichistul lui Nietzsche, o pagină de wikipedia despre transformational leadership, niște citate din postările unor influenceri sau comentatori de pe Facebook (așa, și?) și încerc să scriu un text despre morală. Vorba vine… Incerc, de fapt, să îmi pun în cuvinte impasul și exasperarea scriind un text despre Alții. Convenabil, nu?  E prea multă etică în lume, îți vine să exclami exasperat! JOS ETICA! Nu decurge cu necesitate această scandare? Daca e prea multă etică, nu înseamnă că ne trebuie mai puțină? Mi se pare o lozincă logică. Toate lucrurile, toate chestiunile implică morală! Suntem în al 12-lea ceas! Totul arde! (pun intended).  “Vreau să intrați in panică” e motto-ul adolescentei ecologiste Greta Thunberg. Minunat, exclamă clinicianul! Intratul în panică și apoi mersul la terapie pentru ieșitul din panică. În panică nu ai contact cu realitatea și cu constrîngerile legitime ale realității. În panică realitatea e distorsionată.  Vorba unei comentatoare de pe Facebook, în marginea întreprinderii copilei-ecologist de a traversa ecologic oceanul Atlantic: “Din punct de vedere al climei, al poluării, am ajuns în ceasul al doișpelea ceas. Mi se pare că este cel puțin nepotrivit ca orice demers pozitiv să fie criticat. Fata asta se face auzită.” Ehe! Despre asta e vorba. Certitudinea demersului pozitiv. S-a umplut lumea de demersuri pozitive. Iar dacă demersul e (cum altfel?) pozitiv, are (cum altfel?) totală legitimare. Poate să fie vîrît pe gît și are dreptul la (ce altceva decît?) notorietate. Același bine absolut (lipsit de îndoieli) băgat pe gît cu forța. Activiști, înălțați boxele la maxim ca să intre adevărul. Trebuie să fii atent la ce mănînci, la ce gîndești, la ce bei ca să nu rănești planeta. Nu. Dacă ar fi astfel, ar fi chiar rezonabil, ar fi aproape excelent. Dacă demersul e pozitiv, trebuie să fii atent la ce mănîncă, la ce gîndește, la ce bea, la ce postează și în ce crede aproapele tău. Dacă planeta nu este noul nostru Domn și activiștii noi apostoli ai mîntuirii, atunci nu știu…  “Ard plămînii planetei”. Drept e, nu spun nu. Dar în zilele noastre, indignarea etică se viralizează (dînd într-o veșnică catastrofă) și, pe lîngă plămînii planetei, ard și creierii noștri – iar ăștia pot să ardă mult și bine. Trăim în plină catastrofă. Trăim intr-un nesfîrsit al doișpelea ceas. Presedintele Franței, Macron a declarat că “Arde Amazonul, casa noastră. Este o criză internațională”. “Scientist warn of cascading system colapse”. Dar se pare că Amazonul arde în fiecare an. Din cauza sezonului uscat și din cauza defrișărilor și incendiilor declanșate voit (localnicii au nevoie de pășuni pentru animalele lor). Cu ce e diferit acest foc de alți ani? Se pare că anul acesta focul s-a declanșat mai repede și în locuri noi. La mijloc ar putea fi și interese (meschine), nu numai încălzire globală. Citesc undeva că “In ultimii 60 de ani jungla amazoniană s-a redus cu aproximativ 17% dar si populația Braziliei s-a triplat”. Cu alte cuvinte, situația există de-adevăratelea, jungla nu arde în Photoshop, însă nu e chiar așa catastrofală cum apare la prima vedere. Dar dacă situația în general nu e complet catastrofală, cui mai ținem noi morală? Cu ce (și cu cine?) ne mai consumăm noi judecățile de valoare? Murim de foame etică dacă situația nu e catastrofală si dacă cineva anume (altcineva decît NOI) nu e de vină. Vorba lui Remi Brague in “Rechizitoriu împotriva culpabilității”: “O societate infectată de culpabilitate, obsedată de ea, nu este în mod necesar aceea unde fiecare se știe și se simte vinovat.”  “Întrebarea – A cui e vina? – cumpără nevinovăția celui care o pune”. Excelentă observație. E suficient să judeci și să arăți cu degetul ca să îți asiguri nevinovăția (virtutea, umanitatea, responsabilitatea, implicarea).  Deci Nietzsche s-a stropșit degeaba cu terapeutica lui dincolo de bine și rău, cu condamnarea moralei ca anti-viață, ca NU spus sentimentului vieții? Morala de fapt e bună și ne salvează de la catastrofă? În Antichistrul (unul din multiplele sale rant-uri impotriva moralei, care alta?, decît cea creștină) vorbește despre “autoiluzia conceptelor morale”, despre cei slabi care se numesc pe ei cei buni, despre “ficțiunea dualistă a unui Dumnezeu bun și a unuia rău”, despre catrastofalul concept de bine absolut, una peste alta, despre anti-naturalețea (anti-firescul) moralei creștine, o morală înfăptuită impotriva simțurilor.    “In creștinism timpul este disprețuit și igiena respinsă ca senzualitate. A fi creștin înseamnă, într-un anumit sens, cruzimea față de tine insuți și fața de alții; ura față de cei care gindesc altfel decît tine; voința de a persecuta. In avanscenă pășesc reprezentări mai posomorîte si mai tulburătoare: stările cele mai rîvnite, cele denumite cu numele cele mai înalte, sunt cele epilepsoide; regimul de dietă este astfel ales încît să poată favoriza fenomene morbide și să suprasolicite nervii. Creștinismul înseamnă ura de moarte contra celor ce stăpînesc pămîntul, contra celor nobili și, totodată, o concurență ascunsă și secretă (le lăsăm trupul, vrem numai sufletul…). Creștină este ura contra simțurilor, contra prietenilor simțurilor, contra prietenilor în general…” Iată impasul! Păi, etica ecologistă, nu e una profund creștină? Starea cea mai înaltă nu e cea epileptoidă? “Vreau să intrați în panică”, vorba activistei de 16 ani. Azi, noul senzualism nu înseamnă să trăiești bine mersi pe Terra fără să intri în panică (isterie)? Nu avem tot dreptul să îi condamnăm pe cei care fac mișto pe seama vrednicei isterii? Nu e păcătos negaționistul climatic și vrednic de a fi pedepsit? Ai luat numele Planetei în deșert, ești proscris. Afară! Afară unde? Afara din spațiul sacru al consensului virtuos. E așa o goană după salvați, după să facem, să dregem, să conștientizăm, să fim mai buni, să schimbăm din temelii mentalitatea, sistemul, să luăm atitudine, că primul lucru care îți vine e să intorci spatele acestei urgențe (acestui MISIONARISM) și să măninci un corn cu ciocolată Seven days MAX. Nu mai poți, domle, să asiști pasiv (nepertubat?) la nimic. Nu! Trebuie să te implici! Implică-te acum! Trebuie să lași cinismul în urma ta și să pornești în călătoria activistă transfiguratoare.  Colaps, criză, ceasul cel din urmă.  De 2000 de ani o ținem așa. Îi avem, deci, pe noii apostoli (ai încălzirii globale) și pe vechii apostoli (creștinii). Apocalipsa ecologică nu îi tulbură pe aceștia din urmă. Ea intră la capitol “sfirșitul lumii” cu care creștinii se îndeletnicesc de ceva mii de ani. Împărăția nu-i de aici. Cu cit se sfîrșesc lucrurile mai repede aici, cu atît mai repede demarează viața dincolo. Pe creștini îi preocupă apocalipsa sotereologică. Vorba unui jurnalist creștin (din zona mai autohtonistă a conservatorismului românesc): “O serie de articole apocaliptice ne anunță că schimbările climatice vor aduce un nou Apartheid, și că vor intensifica naționalismul, xenofobia, rasismul, și alte răspunsuri. Dar nici unul dintre aceste articole și nici unul dintre acești experți care ne amenință (din nou) cu apocalipsa nu se gândesc o secundă să ne spună că totul ar putea să plece de la… corupție. Da, de la corupția morală. (…) Mai este omul modern dispus să discute despre corupția morală?” Nu, nu mai este dispus, îți vine să spui cu toată inima! JOS MORALA!  Zilele trecute, filologul creștin Adrian Papahagi anunța că va conferenția in cadrul întîlnirii tinerilor ortodocși din Moldova.  Primul comentariu? Care altul? “Invață-i d-le profesor pe tineri ce inseamna Viata. E folositor ca ei sa stie cum si ptr. ce sa traiasca dar e tot atat de bine sa stie cum so de ce sa nu se ( mai ) teamă de moarte … !!!”. Imediat, altcineva: “Multi sunt pe contrasens. Dar pretind ca au gasit sensul.”  Dacă nu priveghiem la moralitatea Celuilalt, nu suntem sănătoși. Boala demersului pozitiv.  Apăruse prin social media un filmuleț (de conștientizare, cum altfel?) despre avorturile făcute (comise?) de Florin Iaru în perioada comunistă. Daca dați căutare pe Facebook după “Florin Iaru avorturi”, găsiți. “Florin Iaru povestește despre intervențiile pe care le-a făcut prietenelor sale, despre cum frica dispare atunci când ești sigur de ceea ce faci, de oamenii care știu și care împărtășesc refuzul față de o comandă socială absurdă, despre punerea în balanță și răul cel mai mic.”  Florin Iaru: “Istoria mea personala cunoaște vreo șase, șapte intervenții pe care le-am făcut atît prietenelor mele, cît și asupra altor prietene. Nu prietene-iubite, ci prietene-prietene. Din punctul meu de vedere, eu am salvat cîteva destine de la o mare nenorocire și de la o înfundătură. După care, viețile lor au continuat normal și probabil au fost capabile să iși ducă viața așa cum au vrut, atit cit era posibil în vremea aceea. Uneori mă întreabă prieteni, cei cu care discut, dacă îmi era frică sau dacă mi-a fost frică, vreodată, pentru ce am făcut? Ce am să vă spun sună groaznic: nu mi-a fost niciodată frică pentru că eram absolut sigur de ceea ce fac. Niciodată nu am mers la întîmplare sau la improvizație. Știam cum funcționează corpul, știam ce trebuie să fac și mă bazam pe colaborarea și complicitatea celor cu care lucram. Nu numai asupra persoanelor asupra cărora interveneam, dar a întregului grup de prieteni care avea aceeași atitudine față în față cu doctrina oficială și cu comandamentul social. Toți refuzau să accepte această obligativitate de a transforma sexul din plăcere, din naturalețe in comandă socială. Nu m-am gîndit niciodată că aș vrea sau aș intenționa vreo clipă să fac rău. Dimpotrivă, m-am gîndit că ajut un prieten sau o prietenă într-o situație limită. E ca și cum te-ai arunca în apă să salvezi pe cineva. Pentru că, din punctul meu de vedere, chiar dacă persoana respectivă nu ar fi avut acea intervenție, viața acelei persoane urma să fie modificată fundamental. Ori nu era asta dorința ei. Cred că oamenii se pot ajuta între ei și trebuie să pună în balanță ce e mai rău. Alegeam întotdeauna, ca și astăzi, răul cel mai mic.” O autoare de cărți motivaționale intervine cu o confesiune personală:  “Din păcate, sunt una dintre femeile care a fost nevoită sa recurgă la avort. Și pentru ca ori nu aveam bani sa platesc o femeie, ori nu găseam una dispusă sa-și riște libertatea, am făcut rost de o sonda și mi-am făcut singura. Am avut hemoragie, dar mi-era teama sa chem salvarea, însă după ce pierdusem litri de sânge iubitul meu a chemat o ambulantă și am ajuns la spital, la Polizu. Eram mai mult moarta decât vie, nu-mi amintesc totul… continuarea alta data.” O alta doamnă: Felicitări pentru curaj și pentru ajutorul neprețuit dat doamnelor, domnule Iaru!” O doamnă mărturisește: “Daca ati sti prin ce trauma am trecut in toata viata mea de femeie tânara , maritata ! Câte avorturi provocate , am la activ ! Prolifica , mai mult de cât o epuroaica , sexul pentru mine era o frica absoluta. Calendar , fereala , otet , nimic nu se potrivea. Am facut doi copii in primii doi ani , dupa care am luptat continuu.” O comentatoare moralizează: “Florin Iaru ar trebui sa si faca o introspectie sa vorbeasca in tacere cu el insusi si cu Dumnezeu E pacat ca si a incarcat karma cu atitea vieti nevinovate.” Incheie, tot crestineste, dar cu altă față a monedei crestinismului, o altă comentatoare: “Are cine sa ne judece pe fiecare, nu mai judecați voi ca nu sunteți curați ca lacrima!” Vedem convingerea demersului pozitiv? Vedem terapeutica nietzscheană a naturaleții dincolo de bine și rău? Avem naturalețe și avem comanda socială (in definitiv o variantă de standard moral) care falsifică/deturnează firescul simțurilor si, vorba filosofului, zdruncină nervii, impunînd la o dietă depresivă/obligatorie.  Pe o alte pagini (mai asumat conservatoare, mai asumat dinspre corupția morală), e sanctionat cinismul domnului Iaru:  “Într-o postare de pe 6 august de pe pagina „Jurnalul decretului”, scriitorul Florin Iaru povestește cum le făcea avorturi prietenelor, în tinerețe. Cinismul cu care povestește este șocant. Din spusele sale pare să primeze ideea că „sexul este naturalețe” și că „sexul e plăcere” – în fapt, vechea mantră a Revoluției sexuale neomarxiste. Scriitorul compară avorturile pe care le-a făcut cu salvarea unor persoane – „ca și cum s-ar fi aruncat în apă să le salveze de la înec”. Nici o secundă nu își pune problema că acolo era o viață, un om, deși ne asigură că „știam cum funcționează corpul omenesc”. Or, dacă ești așa un mare specialist și știi așa de bine cum funcționează corpul omenesc, știi și că în corpul acelor femei încolțise o viață, un om; sau mai corect spus multe vieți, și mulți oameni. Postarea îl eroizează pe Florin Iaru – „am salvat câteva destine”; salvarea echivalează cu faptul că femeile „și-au dus viața așa cum au vrut”. Însă nici Iaru, nici reporterii nu își pun problema: oare chiar le-a salvat? Marea majoritate a femeilor care comit avort regretă mai târziu acest lucru. Unele statistici arată că șansele de sinucidere sunt de șase ori mai mari în cazul femeilor care comit avort. Și dacă tot se laudă scriitorul într-un mod așa de cinic că „am salvat câteva destine” – nu ar fi onest să ne spună și câte destine a curmat? E vorba de zeci? De sute de copii pe care i-a ucis, de destine pe care le-a curmat? Pentru că din filmare se înțelege că a efectuat multe avorturi. Postarea îmi amintește de o altă campanie a unor feministe americane, intitulată „Shout your abortion”. În această campanie, unele feministe și-au filmat avorturile și le-au pus pe Youtube; iar o altă feministă s-a filmat în timp ce vorbea cu doi copii și le povestea în detaliu cum a avortat; spunându-le că avortul e „normal”, e „ca și cum ai merge la dentist” (cuvintele „natural”, „plăcere” și „normal” par să revină obsesiv, în aceste campanii). Despre ce sunt astfel de campanii? Sunt despre „dreptul” la avort? Ele sunt mai mult decât atât – ele sunt despre eroizarea avortului. De fapt, despre eroizarea barbariei. Deoarece Forin Iaru și compania fac bravură din niște acte scelerate și barbare. Altă pagină: “Adoratorii avortului îi ridică statuie de erou lui Florin Iaru că „performa” avorturi pe cont propriu pe timpul „decretului”. Activiștii pro-viață sau antiavort se arată indignați de același lucru. Dar văd că nimeni nu se șochează de faptul că cineva fără niciun fel de cunoștințe medicale, cu mijloace absolut precare, făcea astfel de „intervenții” care puteau duce ușor și la moartea femeii, nu doar a copilului. Gândiți-vă puțin: ce fel de minte trebuie să ai să te apuci să tai sau să extragi cu clestele bucăți dintr-un om tu nefiind medic? Și ce fel de minte trebuie să ai să te dai pe mâna unui asemenea om? Pentru mine, doar cineva care frizează psihopatia…” Intervin doamnele lor:  “Oribil și criminal! Se mai și laudă, idiotul! Câte femei au rămas mutilate pe viață povestește? Nu-și dă seama nici acum ce făcea?” “Ba da! Eu sigur m-am socat fix in ordinea asta: (1) ca un individ fara cunostinte medicale a intreprins repetate acte medicale invazive – ceea ce il fac infractor si cf standardelor de drept penal de la ora asta, cu atat mai mult atunci; (2) ca niste proaste s-au dat pe mana astui infractor; (3) tipul de act medical.” În toată această desfasurare de virtuți relative (Iaru) și standarde morale absolute (conservatorii), intervine destul de ingenuu o doamnă (nu am cerut acordul acestor comentarii, am socotit că, publice fiind, le pot folosi ca sa imi ilustrez argumentul):  “Eu una ma simt condamnata pe viata, desi am toate conditiile si mi-am dorit copilul. Pot sa inteleg disperarea unei fete care nu le are si pot sa inteleg cum e sa nu iti doresti o sarcina. (…) anticii care filosofau erau barbati care nu stiau ce e aia sa cresti copii. Si eu vreau sa stau sa filosofez si sa citesc si sa mi-o creasca altii. Aia ar fi viata buna, dupa mine! (…) Noi doi, adica eu si sotul, suntem implicati in mod egal inca din prima zi, si totusi viata mea s-a schimbat radical. Nu imi place ca cineva este atat de dependent de mine. Nu imi place ca nu mai am timp sa citesc si sa scriu cat as dori, nu imi place ca am pus cariera pe locul 2. Este o corvoada. La inceput crezi ca se termina la un moment dat. Doar ca nu se termina. Decat atunci cand pleaca la casa lor. Doar ca atunci esti prea mos/baba ca sa mai ai chef sa traiesti. Viata ti-a mancat-o altul. Din momentul in care ai devenit parinte s-a terminat cu viata ta. De aceea nu pot fi impotriva avortului. Este mai bine ca unii oameni sa nu devina parinti. maternitatea e mult prea idealizata si barbatii inteleg in general prea putin despre sentimentele amestecate ale femeilor legate de ea, asta si pt ca ele nu vorbesc, pt ca acesta e un soi de tabu social. Va garantez insa ca exista mame care isi urasc profund copiii si care ii nenorocesc mai grav si mai profund decat ar fi facut-o un avort. Pt ca cei nenorociti astfel fac propriile lor victime mai tarziu si ura doar se perpetueaza.” În sfîrșit cineva care 1) nu se dă mare și 2) nu ține morală, îmi zic în sinea mea. În sfirșit un om neinchipuit (rezonabil) care vorbeste de corvoadă acolo unde alții văd numai virtute și nu îndreaptă (creștineste) pe nimeni. Cineva care se limitează la sine cînd vorbește. Cineva care nu își cîștigă notorietate in baza demersului pozitiv invocat la începutul textului. Cineva care nu se raportează la standardul moral ORI la absența lui. Il avem pe scriitorul Iaru care salvează in stînga și dreapta (anulînd orice raportare la etică – “Felicitări, domnule Iaru, pentru curaj!”) si ii avem pe ostașii standardului moral: “Proaste care s-au dat pe mîna unui infractor”, “Trist că o mamă gîndește așa”. Pentru ambele tabere, lucrurile sunt lipsite de orice indoială. Sigur, între acei doi poli surzi unul la celălalt ii avem pe falsii mediatori: “Departe de mine să judec, dar…”. Inevitabil, in cadrul interventie de tipul “Departe-de-mine-să-judec” se va face apel la constiință. Ce să mai. Omul nu rezistă fără apă, fără oxigen și fără morală.  Apropo de Phaidon al lui Platon pe care l-am pomenit la început. Știți ce scrie pe prima pagină: Phaidon (sau Despre suflet: dialog etic). Totul e dialog etic. Ai sentimentul că aproape toate interacțiunile interpersonale de pe lume sunt dialoguri etice. Cineva trebuie să convertească pe altcineva la Bine. Vedem pe Facebook. Cei care știu să îi convertească pe cei care nu știu. Văzătorii pe orbi. Specialistii pe ignoranți. Exaltații pe mocofani. Astfel că indivizii care nu caută să convertească sunt ca o gură de aer proaspăt.  Vorba unui concețătean (in vremea epileptoidului referendum pentru familie): “Cred că există o întrebare probă și pentru cei care sunt iubitori de oameni și iubitori de Dumnezeu. Credeți că homosexualitatea e un păcat?” Ehe! Iată șpilul-tandem. Întrebarea probă & demersul pozitiv.  Credeți că homosexualitatea e un păcat?  Credeți că suntem în al doișpelea ceas din punct de vedere ecologic? Credeți că avortul e rău? Credeți că avortul e bun? Credeți că Florin Iaru a procedat corect? Credeți că Iisus Hristos este Mîntuitorul nostru?  Toate sunt intrebări-probă în baza unui demers pozitiv. Cel care întreabă întreabă nu fiindcă e disperat, ci fiindcă vrea să te prindă cu mîța-n sac. Vrea să iți deconspire impostura. Sorry, Nietzsche. Încă n-am atins pragul terapeuticii dincolo de bine și rău. Suntem tot acolo. Buni vs răi. Succes! Dacă nu răspundeți corect, vă paște excluderea.    În Solenoid, iubita Irina îl întreabă pe profesorul de la școala 86: - “Ce-ai face dacă ai putea salva un singur lucru dintr-o casă în flăcări și ai avea de ales între o pictură faimoasă si-un nou născut? - Aș salva copilul… - Și dacă ai ști că va fi un copil autist care nu o să privească niciodată pe nimeni în ochi? Dac-ai ști că pentru el oamenii vor fi mereu obiecte sau peisaje? - Copilul. - Și dac-ai ști că pruncul care plînge-acum în mijlocul flăcărilor va deveni Adolf Hitler? Sau Pol Pot? Sau Stalin? Dac-ai ști că va fi un monstru, un ucigaș în serie ce va aduce semenilor o nesfîrșită, imbecilă, absurdă suferință? Ce-ai salva din casa în flăcări, daca n-ai putea scoate din iadul ăla decît un lucru? Mona Lisa sau pe Hitler? Adorația magilor sau pe Pol Pot? Ce-ai face? Spune-mi acum! Nu ezita, primul gînd e el mai sincer in povești de felul ăsta. - Irina, i-am spus, uitîndu-ma mai departe pe fereastră, dacă mi s-ar spune că acel copilaș are să fie cîndva Hitler, aș ști-n aceeași clipă că sunt înșelat și pus la încercare. Că sunt ispitit de cel ce a spus cîndva: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de pe cornișa templului, și îngerii te vor salva”. Cu atît mai mult aș alege copilul, Irina. Căci un copil nu are doar un viitor, ci bilioane de creode în fața lui. Nici un prunc nu este destinat să ordoneze uciderea pruncilor. În alt viitor, el chiar poate să îi salveze. E-o încrengătură de lumi în fața noastră, dar fără copilul de la început nu există nici una.” Iată ispita din intrebările probă. Poate că nici în dragoste nu avem voie să ne ispitim de felul acesta: “Dacă mă iubești, atunci…”. Sau poate trebuie să îl iubești pe omul din fața ta ca să îl poți ispiti. În relație sunteți doi la mijloc și proba lui și e proba ta și atunci se iese din ispită și se intră în legătura vie. În dragoste, intrebările sunt disperate si il privesc pe cel care pune întrebarea. In relație, cel care întreabă nu își poate asigura nevinovăția sau nu își poate asigura neutralitatea. În relație avem certitudinea că și cel care întreabă e afectat, și el are skin in the game. Numai în discursurile rostite de la amvon, în retorica demagogilor și în autopromovarea deșănțată intrebarile probă nu costă, ci doar aduc profit (notorietate) celui care le rostește. Pe Facebook, în presă, la televizor ești liber să ștergi pe jos cu toți, să legi în draci la stîlpul infamiei, să bați obrazul, să raportezi, să faci virtue signalling. Amice, dacă vrei să afli ceva esențial, ceva ce ține de esența mea, trebuie să te găsești într-o relație cu mine, să suferim unul influența și realitatea celuilalt. Altfel, ești doar un guraliv, un demagog, un narcisic, un impostor.  Cînd îl citești pe Nietzsche, vociferînd împotriva născocirilor numite virtuți – binele în sine, conștiință, imperativ kantian, sfințenie, datorie, suferință – nu poți să nu citezi (cu milă sau cu sadism?) din Introducere la Cugetările lui Pascal, acolo unde sora acestuia face elogiul supliciului pascalian, înghițitul acela picătură cu picătură a remediului și virtutea care se perfecționează doar prin suferință: “Fratele meu avea pe atunci douăzeci şi patru de ani, durerile sporeau continuu şi ajunsese că nu mai putea înghiţi nici un fel de lichid dacă nu era încălzit, şi pe acesta picătură cu picătură; dar cum avea pe deasupra şi îngrozitoare dureri de cap, o fierbinţeală a măruntaielor şi multe alte dureri, doctorii îl sfătuiră să-şi golească de tot stomacul, o dată la două zile, timp de trei luni, încât fu obligat să ia toate medicamentele, aşa cum putea el, adică să le încălzească şi să le înghită picătură cu picătură. Era un adevărat supliciu, iar cei din preajma lui se îngrozeau numai privindu-l; fratele meu nu se plângea însă, pe toate le privea ca pe un câştig pentru el. Necunoscând altă ştiinţă decât pe aceea a virtuţii, ştiind că aceasta nu se perfecţionează decât prin suferinţă, aducea cu bucurie toate chinurile sale jertfa căinţei sale; remarcând în toate lucrurile avantajele creştinismului, zicea că altădată durerile îl îndepărtau de studiile sale şi că îi era foarte greu să le îndure; dar un creştin găseşte un rost în toate şi mai ales în suferinţă.” Virtutea nu e o chestiune nouă. Însă pentru verosimilitatea ei, pare esențial ca ea să să rămînă o chestiune profund subiectivă. Cînd începi să te preocupi de virtuțile altora, cînd vrei să îi aduci pe ceilalți pe calea (ta) cea bună, lucrurile devin puțin suspecte. Vorbeam mai sus de încălcarea unor reguli și expulzarea din spațiul sacru al consensului virtuos. Trăim vremuri în care în mediul universitar, profesorilor li se interzice să țină prelegeri care afectează starea de pace a unor studenții. Mai mult, li se cere să părăsească campusul. Dar nici chestiunea asta nu e recentă. Citesc – tot în “Viața domnului Pascal, scrisă de sora lui, doamna Perier”: “Şi cu toate că n-a făcut studii speciale de scolastică, ştia hotărârile Bisericii împotriva ereziilor inventate de rafinamentele spiritului şi împotriva acestor căutări a luptat el cel mai mult; Dumnezeu i-a oferit încă din vremea aceea prilejul de a-şi arăta zelul pe care-l avea pentru religie. El locuia pe atunci la Rouen, unde tatăl meu se afla în serviciul regelui şi unde a întâlnit un om care preda un fel de nouă filosofie care-i atrăgea pe curioşi. Fratele meu, fiind îndemnat de doi prieteni tineri să-i însoţească, se duse cu ei, dar fură foarte surprinşi de conversaţia pe care o întreţinură cu acel om care le debită principiile lui de filosofie, din care trăgea concluzii asupra credinţei contrare hotărârilor Bisericii. El voia să dovedească prin raţionamentele lui că trupul lui Iisus Christos nu se crease din sângele Sfintei Fecioare, ci dintr-o materie creată într-adins. Şi multe alte lucruri de acest gen. Ei încercară să-l contrazică, dar acesta nu cedă deloc în ideile sale. În aşa fel încât, judecând între ei pericolul de a fi lăsat unui asemenea om libertatea de a-i instrui pe tineri cu astfel de idei eronate, se hotărâră mai întâi să-l avertizeze şi, dacă se împotrivea, să-l denunţe. Se întâmplă aşa că acest om nu ţinu cont de părerea lor şi atunci ei crezură că e de datoria lor să-l denunţe domnului du Bellay, care îndeplinea pe atuncfuncţia episcopală din dioceza Rouen din însărcinarea arhiepiscopului. Domnul du Bellay trimise să se facă cercetări cu privire la acest om şi să fie interogat arhiepiscopul de Rouen care, examinând toate aceste lucruri, le consideră foarte importante şi scrise o patentă consiliului său prin care ordona domnului du Bellay să-l oblige pe acest domn să retracteze asupra tuturor punctelor de care era acuzat şi să nu primească nimic de la el decât prin intermediul celor care-l denunţaseră. Şi lucrurile se desfășurară întocmai: acesta apăru în faţa consiliului arhiepiscopului şi se lepădă de toate ideile sale şi am putea spune că a făcut-o sincer, căci nu s-a arătat niciodată supărat pe cei care provocaseră acest scandal, ceea ce ne face să credem că era posibil ca el însuşi să-şi fi dat seama că s-a înşelat în falsele concluzii pe care le trăgea din falsele sale principii. Fireşte, tinerii nu doriseră să-i facă prin aceasta nici un rău şi nici alt scop n-au avut decât să-l aducă să-şi dea singur seama şi să-l împiedice să mai seducă alţi tineri care n-ar fi fost capabili să discearnă adevărul de fals în nişte probleme atât de subtile.” Îl vedem deci pe omul nou încă de pe la 1600: “un om care preda un fel de nouă filosofie care-i atrăgea pe curioşi… foarte surprinşi de conversaţia pe care o întreţinură cu acel om care le debită principiile lui de filosofie, din care trăgea concluzii asupra credinţei contrare hotărârilor Bisericii… Ei încercară să-l contrazică, dar acesta nu cedă deloc în ideile sale… judecând între ei pericolul de a fi lăsat unui asemenea om libertatea de a-i instrui pe tineri cu astfel de idei eronate, se hotărâră mai întâi să-l avertizeze şi, dacă se împotrivea, să-l denunţe. Şi lucrurile se desfășurară întocmai: acesta apăru în faţa consiliului arhiepiscopului şi se lepădă de toate ideile sale.” Și acum, în 2011, cum e? Nu e la fel? Cînd cineva stabilește că “există o întrebare probă și pentru cei care sunt iubitori de oameni și iubitori de Dumnezeu. Credeți că homosexualitatea e un păcat?”, “Credeți că masculinitatea e toxică?, “Credeți că Planeta moare?, nu ne aflăm în interiorul unei anchete în desfășurare (erezii)? Care e diferența dintre arhiepiscopul de Rouen de la 1640 și concetățeanul de pe Facebok din 2011? Ce vreau sa sugerez: apucătura (de a-l supune pe celălalt unei judecăți morale și de a te considera în posesia credințelor bune și pe el în posesia credințelor eronate?) nu e aceeași? Azi, poți s-o mierlești destul de rău dacă spui – ca Tim Hunt o glumă despre colegele de laborator sau ca Bret Weintein de la Evergreen sau ca Jordan Peterson cu cele 76 de genuri – chestii împotriva adevărului consacrat public. Vorba surorii Perier, rafinamentul spiritului inventează multe chestii năstrușnice. Atunci erezia era să spui că “trupul lui Iisus Christos nu se crease din sângele Sfintei Fecioare”, azi, erezia e să spui că că nu crezi în gay marriage, în xe, xi sau că transsexualitatea e o tulburare. Nu mă amăgesc foarte tare. Textul ăsta, la rîndul lui, ține morală. Dar sper că o face dintr-o pozitie mai bragueniană: din poziția cinică a celui care se știe și se simte vinovat, nu are chef să salveze pe nimeni de la pieire ecologică ori sufletească, nici să formuleze intrebări probă, nici să inducă panică. Mi s-a părut amuzant si am rîs copios cînd, la comentariile din subsolul unei postări a jurnalistului creștin menționat in paragrafele de mai sus, un cititor entuziast exclamase: “Minunată predică, domnule părinte!”. Jurnalistul fusese adus in ipostaza binevoitoare de a explica ca nu este preot, ci doar un simplu jurnalist, că textul nu e predică, ci opinie personală. Oricum, morala (sic!) rămîne și e savuroasă. Morala cea mai mișto, dacă mă întrebați pe mine, e cea din Capra cu trei iezi sau din Ursul păcălit de vulpe. Genul acela de morală care ține de relație (așa cum vorbeam mai sus) și care îi împlică pe amîndoi protagoniști, și pe urs, și vulpe, și pe lup, și pe capră. Nu postarea, textul sau întrebarea de tip predică, fie ea ecologistă (iubitoare de Terra), fie ea creștină (iubitoare de Dumnezeu) sau umanistă (iubitoare de oameni) în care cineva e bun, cineva rău și cel bun îl reformează pe cel rău. Unde e morala fină? Discretă? Morala aceea mișto (mișto ca o femeie frumoasă cu picioare lungi) care te lasă într-o stare de mirare, de perplexitate? Morala veritabilă te lasă mut, nu revoltat, nu plin de sine. Ea produce o adeziune interioară spontană și te face să consimți liber la cele pe care ți le dezvăluie într-o altă lumină. În fine, mă cam lungesc. Scriu la textul ăsta de 10 ore și vreau să se termine odată. Dar nu îl pot încheia fără să explic ideea titlului. Titlul textului meu (metamoralizator) se trage tot din Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. “Ție îți pasă că îmbătrînim și murim? Îți pasă de cancer și de paralizie?, îl întreabă Caty, profa de chimie, pe personajul nostru, anonimul profesor de limba română. Caty ducea o viață dublă. “Ziua era mai departe profa de chimie invidiată de toate colegele pentru țoalele și pantofii și poșetele ei, pentru vila ei cu o sută cincizeci și șase de ochiuri de cristal și soțul de la Externe”, dar serile era pichetistă. “Serile, de două-trei ori pe săptămînă, îmbrăcată în negru și nefardată, și în panfofii femeii de la curățenie, și cu o broboadă în cap, și cu lacrimi jucîndu-i în ochi, și cu o ură neagră pe fața ei de defunctă zeiță a dragostei, și cu o pancartă de carton grosolan, de la vreo cutie de televizor, pe care scria “Jos bătrînețea!”, ieșea din vila ei pe furiș și se îndrepta spre biserica Sf. Elefterie, unde se alătura unui pîlc de siluete-n negru, venite toate din Cotroceni, după care, pe jos, în liniștea orașului ruinat, bîntuit de nostalgie și tramvaie vechi, o luau spre cimitire. Ajunși la porțile cimitirului… își scoteau pancartele (“Jos moartea!”, “Jos bolile!”, “Jos agonia!”, “Jos suferința!”, “Opriți carnagiul!”, “Protestați contra durerii!”, “Pentru viață eternă!”, “Nu pasivității!”, “Nu resemnării!”) și își începeau, tăcuți, mersul în cerc, ore-n șir, prin frigul nopții, cu îndîrjirea celor ce, cum spusese cineva despre ei “mor cu dreptatea în mînă. Noi, pichetiștii, strigăm muți contra incredibilului, incalificabilului, impardonabilului genocid uman. Noi susținem că el trebuie să ia sfîrșit. Și că, în calitate de oameni liberi și demni, trebuie să protestăm contra destinului și fatalității.” Protestul personajelor lui Cărtărescu e un protest sfîșietor de sincer. E mult mai verosimil să protestezi contra durerii, suferinței și morții și să lupți pentru viață eternă. Între așteptări și atitudini ar fi o legătură de o perfect de onestă corespondență. Sigur că niște indivizi care ar protesta impotriva fatalității ar fi niște indivizi care se auto-iluzionează jalnic, dar iluziile lor ar fi niște iluzii transparente, curate, aș spune. Un astfel de protest ar juca cu cărțile (boala, frica, moartea, viața eternă) pe masă. Ăsta e motivul pentru care mi-a venit să întocmesc niște anti-pancarte și să le îngrămădesc în titlu, ca să protestez și eu contra spiritului veacului ăstuia, al întrebărilor-probă și al demersurilor pozitive atotprezente. Jos, doamnelor și domnilor, toate chestiile care ne ajută să dăm bine! Sus chestiile reale!

Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version