Nu mi-a plăcut niciodată populismul iresponsabil al Syriza iar miştocăreala la adresa lui Tsipras mi s-a părut justificată de când cu halucinantul referendum OXI: vreţi popor să fie bine ca să nu fie rău şi să plouă cu bani din cer? Însă de dragul Greciei lucrurile trebuie re-evaluate la schimbarea de gardă din acest weekend. Limba de lemn a politicienilor români, care se informează despre Atena cam tot atât cât şi despre Chişinău, adică 1 minut pe săptămână, cât să regurgiteze un clişeu ideologic, e deprimantă.
Tsipras s-a dovedit la guvernare mai responsabil decât ne aşteptam toţi, în special după ce a scăpat de playboyul exhibiţionist Varoufakis, care se juca saturnian de-a catastrofa (ieşirea din Euro) înainte să se îmbufneze artistic, să se suie pe motocicletă şi să retragă glorios în circuitul VIP-urilor academice de stânga, dar milionare din conferinţe. Mai puţin vizibil, dar la fel de practic, a marginalizat treptat tot felul de lunatici şi smuciţi cu idei bizare, de “depăşire a capitalismului” prin colectivizare post-modernă. Le-a dat să mestece referendum anti-UE (adica anti-german) idelogilor şi activiştilor de stânga-dreapta, apoi l-a ignorat şi a luat-o încet pe singura cale posibilă, a cooperării pragmatice cu Bruxellesul.
Post-Varoufakis şi post-revoluţia gălăgioasă a utopicilor, premierul a rămas să ducă la cap programul de austeritate, deşi cu bâlbâieli. S-a luptat cu deficitele bugetare, deşi a tot mizat pe calul mort al întreprinderilor de stat, de la care aştepta nu-ş-ce miracol, ca nea Nicu Văcăroiu odinioară. Evident, miracolul n-a venit iar economia doar s-a târât lent înainte, la remorca Europei – dar măcar n-a dat îndărăt. Pentru un fost marxist anarhist cu retorică occupy, nu-i rău.
Tsipras nu ne-a făcut nici vreo nefăcută cu Rusia, ci dimpotrivă, în premieră pentru un comunist grec, a devenit pe tăcute atlantist: atât în sectorul energie cât şi în apărare a cooperat bine cu americanii. N-a făcut, ca turcii, vreo schemă de împrumut financiar dubios ori cumpărare de armament doar ca să dea Occidentului peste nas, deşi ar fi avut galerie masivă pentru genul ăsta de sfidări simbolice, ci a stat pe acorduri cu FMI şi UE, înghiţind destule broaşte pe parcurs. A extins bazele militare navale şi aeriene ale NATO din Creta. N-am văzut pe mandatul lui gesticulaţii populiste şi anti-atlantiste prin aripa lui de guvern, cum s-a mai întâmplat în perioada asta prin regiune. Cu asta a fost responsabilă mai mult jumătatea fascistă a guvernării.
A plătit un capital politic serios făcând ceea ce trebuia în chestiunea Macedonia, adică a negociat cu vecinii slavi chestiunea numelui noului stat ex-iugoslav şi a făcut să treacă decizia prin parlament, în concertul de fluierături al extremei drepte şi populiştilor de toate culorile (de exemplu, mulţi din partidul noului premier Mitsotakis). Asta a întărit NATO în regiune şi a dus la disperare Rusia, care tot în premieră a lansat propagandă şi “măsuri active” contra unui guvern elen condus de stânga. Majoritatea analiştilor spun că asta l-a costat pe Tsipras la vot destul de mult, fiind una din cauzele reale pentru care a pierdut alegerile.
În fine, mai ales dacă eşti român, nu poţi să nu observi că Tsipras a convocat alegeri naţionale anticipate imediat ce a pierdut votul european din mai, deşi ştia că e probabil să iasă prost din ele, considerând că nu poţi să guvernezi ţara dacă electoratul ţi-a dat un vot de blam. Contrastul cu Bucureştiul nu poate fi mai limpede, cred.
Citeste sintreg articolul si comenteaza pe Contribuotrs.ro
