Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Votul europenilor, coaliţiile liderilor şi soluţia Ursula. Ce e bine, ce e rău

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Vineri, 5 iulie 2019, 12:22 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala
Puncte cheie:
  • „Pachetul de înţelegeri” rezultat din negocierile politice dure şi prelungite de la Bruxelles aduce o veste foarte bună dar şi câteva concluzii îngrijorătoare pentru perspective Uniunii Europene;
  • Vestea bună este, desigur, însăşi formarea coaliţiei tripartite proeuropene (popularii, socialiştii şi liberalii) care, reprezentând primele trei partide la nivel european şi cumulând aproximativ 60% din fotoliile Parlamentului European, este perfect îndreptăţită să guverneze Uniunea Europeană în următorii cinci ani. Dacă ar fi fost cooptaţi la vârful formulei şi Verzii, procentul de reprezentare în Parlamentul European al coaliţiei ar fi fost de 69%, deci oricum o majoritate clară, masivă, pe axa de discuţie ideologică proeuropeni-antieuropeni. Populismul naţionalist şi iliberal a fost clar înfrânt la aceste alegeri, rezultatele adversarilor valorilor europene fiind mult sub propriile aşteptări;
  • Dincolo însă de vestea bună şi de încheierea perioadei de incertitudine, tensiune şi lupte pentru funcţii şi supremaţie din spatele uşilor închise, apar inevitabil o serie de întrebări, observaţii, nuanţări şi chiar evaluări critice ale modului în care liderii europeni au soluţionat criza, în raport cu principiile enunţate public înainte de alegeri;
  • Pentru clarificarea mecanismului decizional real din UE, trebuie să înţelegem că există trei niveluri de coaliţii concentrice care trebuie realizate succesiv pentru a se putea adopta orice decizie politică importantă în cadrul Uniunii – prima este coaliţia (înţelegerea) franco-germană, aflată în centrul sau nucleul dur al oricărui proces decizional european, fără de care nimic nu se poate decide în UE şi nimic nu poate avansa spre cercurile mai largi, a doua este formarea unei mase critice în Consiliul European care reprezintă interesele statelor membre, dar bineînţeles bazată pe nucleul franco-german, iar a treia este coaliţia majoritară din Parlamentul European,formată de facţiunile politice cunoscute dar înglobând acordul masei critice coagulate în Consiliul European, legislativul de la Bruxelles fiind reprezentantul direct al intereselor cetăţenilor europeni însă profilându-se abia ca al treilea cerc decizional;
  • Ca s-o spunem direct, „soluţia Weber” nu a trecut de primul cerc(acordul franco-german), „soluţia Timmermans” a trecut de primul cerc dar nu a trecut de al doilea (nu s-a format masă critică în Consiliul European, pentru că s-au opus Italia şi ţările Grupului de la Vişegrad) iar „soluţia Ursula” a trecut de primele două cercuri şi se speră că va trece şi de al treilea, adică de votul unei majorităţi în Parlamentul European;
  • Înainte de a trece la dezvoltarea subiectului, să vedem mai întâi de la ce am pornit, care au fost/sunt ingredientele dar şi produsele secundare din care este „plămădit” pachetul de înţelegeri: 1. PPE a câştigat alegerile europarlamentare şi avea dreptul să dea preşedintele Comisiei Europene, cu condiţia să facă parte din coaliţia majoritară 2. Partidele europene semnificative au propus înainte de alegeri şapte „candidaţi de frunte” (Spitzenkandidaten), care au condus propriile liste la scrutinul din 22-26 mai, ideea fiind ca preşedinte al Comisiei Europene să fie ulterior desemnat candidatul partidului câştigător, pentru asigurarea transparenţei şi a responsabilităţii politice a partidelor europene faţă de alegători, aşa cum în alegerile naţionale din marile democraţii se ştie dinainte cine va fi premier, în funcţie de partidul câştigător 3. Preşedintele Macron nu l-a acceptat pe candidatul de frunte al PPE, Manfred Weber, drept preşedinte al Comisiei Europene, raliindu-se indirect poziţiei lui Viktor Orbán, care fusese suspendat din PPE la iniţiativa lui Weber, în ideea de a apăra valorile europene în practica politică 4. Pentru că nici „soluţia Timmermans” nu a funcţionat (deşi fusese convenită la Osaka de Macron şi Merkel, cu susţinerea Spaniei) s-a revenit la ideea ca PPE să primească totuşi preşedinţia Comisiei Europene iar Macron a propus-o în cele din urmă pe Ursula von der Leyen, ministrul german al Apărării. 5. Întâmplarea face ca „soluţia Ursula”, care a deblocat apoi toate negocierile, să se bazeze strict pe considerente de imagine (o doamnă onorabilă de 60 de ani, medic de formaţie profesională, europeană prin datele ei personale, trilingvă, născută la Bruxelles, fiica unui politician german, Ernst Albrecht, care a fost şeful de cabinet şi apoi director general în prima Comisie Europeană, Comisia Hallstein din 1958, prima şi singura condusă de germani până în prezent), dar, culmea, nu şi pe considerente de meritocraţie politică, Ursula von der Leyen neavând performanţe strălucite la Ministerul Apărării, pe care îl conduce de şase ani, iar presa germană considerând în repetate rânduri că „Apărarea este cel mai slab minister al guvernării Merkel”;
  • Dacă soluţia Ursula nu va da roade, Macron poate fi uşor făcut responsabil pentru un eventual eşec al acestei Comisii, fiindcă a dinamitat prin jocuri de culise ceea ce în mod normal ar fi trebuit să rezulte din principiul Spitzenkandidaten şi din votul oamenilor;
  • Lipsa de reprezentare a ţărilor din estul Uniunii Europene pare să vină pe fondul unei falii Est-Vest creată în principal de populismul naţionalist greţos din ultimii cinci ani al Grupului de la Vişegrad, în special din Ungaria şi Polonia, şi de derapajul grav al guvernului României, după ianuarie 2017, pe tema independenţei justiţiei şi statului de drept. Un PSD-ist ar fi putut prelua teoretic preşedinţia Parlamentului European, dacă PSD ar fi avut pe cine propune la acest nivel şi dacă ar fi avut credibilitate europeană, fiindcă poziţia era atribuită grupului socialist iar bulgarii au fost la un pas să o obţină. Totuşi, în orice rău este şi un bine, apărând oportunitatea ca doamna Laura Codruţa Kovesi să fie numită acum prim procuror european, odată ce blocajul din timpul preşedinţiei române a Consiliului UE s-a încheiat.

*

Dacă Macron nu s-ar fi opus numirii lui Manfred Weber şi nu ar fi discreditat „principiul candidaţilor de frunte” dintre care urma să se aleagă preşedintele Comisiei Europene pe baza votului europenilor, probabil că negocierile postelectorale ar fi decurs uşor şi s-ar fi terminat repede, fără sentimentul că liderii UE au scos în ultimul moment „iepurele din joben”, pe care nu l-a votat nimeni dar care este impus ca soluţie de compromis.

Personal, nu văd nicio diferenţă de performanţe politice concrete între Ursula von der Leyen şi Manfred Weber. A câştigat doar Macron o apropiată la conducerea Comisiei, în timp ce relaţiile cu Weber erau reci? Prima este un ministru slab al Germaniei (cel mai slab ca rezultate, conform presei germane), în timp ce lui Weber Macron i-a reproşat lipsa de experienţă politică. Era evident de la început că PPE are dreptul să dea viitorul preşedinte al Comisiei, fiind primul partid al coaliţiei proeuropene. Bun, nici o critică, nici cealaltă, nu excludea ca von der Leyen sau Weber să se dovedească performanţi la conducerea executivului european. Nimeni nu poate şti dinainte acest lucru, şi nici contrariul, anume că nu ar fi potriviţi. Cu alte cuvinte, atât susţinerea, cât şi refuzul strict din perspectiva rezultatelor anterioare, s-ar fi bazat şi s-au bazat exclusiv pe considerente subiective şi relative. Principiul „candidatului de frunte” (spitzenkandidat) era însă singurul care putea elimina subiectivismul liderilor europeni, limitându-se la a accepta votul democratic al europenilor, pe baza unei oferte politice anunţate transparent, în prealabil.

Am explicat în punctajul de mai sus mecanismul decizional în trei trepte succesive, mecanismul celor trei cercuri concentrice din UE (trei tipuri de coaliţii esenţiale), pornind de la prima coaliţie care trebuie să îşi dea acordul pentru orice decizie politică a Uniunii (coaliţia franco-germană), urmând coaliţia masei critice de state din Consiliul European, bazată însă întotdeauna pe primordialitatea acordului franco-german, şi în fine al treilea cerc, majoritatea din Parlamentul European, care înglobează atât înţelegerea franco-germană iniţială cât şi ceea ce a convenit masa critică a şefilor de state şi de guverne din Consiliul European.

Trebuie înţeles că toate cele trei cercuri decizionale sunt la fel de importante şi niciunul nu poate reuşi fără celelalte. Totul pleacă de la înţelegerea din nucleul franco-german dar nu se poate finaliza cu succes până nu trece de cercurile al doilea şi al treilea. A se vedea eşecul „soluţiei Timmermans”, agreată în primul cerc („pachetul de la Osaka”) dar care nu a trecut de cercul al doilea, Consiliul European. La rândul său, Parlamentul European este important, fiind al treilea şi ultimul cerc decizional, având deci ultimul cuvânt de spus la numirea preşedintelui Comisiei Europene, dar neputând aproba decât ceea ce primeşte dinspre cercurile decizionale mai mici iar în final pronunţându-se doar asupra propunerii înaintate de preşedintele Consiliului European. Cu alte cuvinte, PE nu poate alege pe cine doreşte, fiind condiţionat de propunerea primită.

Acum suntem la trecerea de la cercul al doilea la cercul al treilea, ultimul. Soluţia Ursula, agreată iniţial de Macron şi Merkel (nucleul franco-german), a trecut şi de Consiliul European, urmând probabil să fie încuviinţată de o majoritate confortabilă în Parlamentul European. Ursula von der Leyen va prelua efectiv mandatul la finele lunii octombrie. Inutil să mai spunem că o eventuală respingere a „soluţiei Ursula” (foarte improbabilă însă) ar echivala cu o ruptură gravă, fără precedent, între Parlamentul European şi Consiliul European şi, evident, cu un dezastru pentru credibilitatea instituţiilor europene. Nu se va întâmpla aşa iar procedura se va încheia cu bine.

La finalul acestei epopei a negocierilor, ce ar trebui reţinut? În primul rând, că Uniunea Europeană a fost (teoretic) salvată, cel puţin pentru următorii cinci ani. Pe baza votului masiv al europenilor, s-a format până la urmă o coaliţie tripartită ferm proeuropeană, sperăm destul de solidă.

În al doilea rând, vedem că votul europenilor nu este singurul care contează la desemnarea preşedintelui Comisiei Europene (în al cărui pix stau 1500 de miliarde de Euro anual), iar interesele personale, subiectivismul, simpatiile şi idiosincraziile liderilor politici din Consiliul European îşi au (încă) rolul lor. Principial vorbind, Macron nu fusese neapărat mandatat de alegătorii francezi să îl respingă pe Manfred Weber, şi nu avem nicio garanţie că poporul francez, în numele căruia acţionează Macron, o preferă cu certitudine pe Ursula von der Leyen lui Manfred Weber sau invers. Aşa a vrut Macron. Jocul de culise şi negocierile obscure au prevalat în faţa principiului transparent al candidaţilor de frunte, care au trecut prin votul cetăţenilor europeni.

În al treilea rând, constatăm că s-a făcut pe jumătate dreptate, în sensul că PPE şi-a câştigat cu greu poziţia de preşedinte al Comisiei Europene (deşi, în etapa Osaka, Merkel cedase poziţia, la presiunile lui Macron, şi îl acceptase pe Timmermans, dar s-a lovit de împotrivire în propriul grup politic şi în Consiliul European, la întoarcerea din Japonia), dar nu aşa cum fusese promis europenilor înaintea alegerilor, ci cu un alt nume. Ursula ar putea fi foarte bună sau nu în această funcţie, vom vedea, dar oricum numele ei a apărut din afara procesului democratic direct, fiind din acest punct de vedere „iepurele din joben” de care mă temeam că va apărea, încă înainte de votul din luna mai.

În al patrulea rând, vedem că Estul nu a obţinut nimic (deşi s-a tot vorbit de principiul echilibrului geografic), la capătul unei preşedinţii române dezastruoase din punct de vedere politic (guvernul României a fost cel mai criticat executiv din toate ţările care au deţinut preşedinţia rotativă în ultimele trei decenii, existând numeroase critici publice ale Comisiei Europene, atenţionări, comunicate de presă ale ambasadelor occidentale etc. cu privire la politicile din justiţie ale puterii de la Bucureşti, chiar şi o rezoluţie critică a Parlamentului European la adresa guvernului PSD-ALDE), dar şi în urma politicilor naţionaliste şi sfidătoare ale Budapestei şi Varşoviei. Putem spera că doamna Kovesi ar avea acum şanse reale de a deveni prim procuror european.

Aşadar, cu bune şi cu mai puţin bune, criza negocierilor s-a încheiat. UE merge mai departe, condusă de trei coaliţii concentrice proeuropene, pe care le-am explicat mai sus. În fiecare moment al acestei lupte pentru putere şi supremaţie, părea că totul se poate dărâma, fie coaliţia franco-germană, fie masa critică din Consiliul European, fie majoritatea din Parlamentul European. Până la urmă, structurile de forţă politică ale Uniunii Europene au rezistat, coaliţiile au funcţionat, deciziile s-au adoptat. Ideea Europeană este încă în picioare. Macron a riscat mult anulând principiul Spitzenkandidaten, mai ales în condiţiile în care a pierdut alegerile chiar la el acasă, în Franţa, pentru că de acum înainte orice eventual eşec al „soluţiei Ursula” s-ar putea întoarce dramatic împotriva lui.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.














2499 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version