Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Orașul și trenul. Stranie poveste cu romani, progres și ministere de resort

de Mihaela Simion     Contributors.ro
Miercuri, 3 iulie 2019, 9:44 Actualitate | Opinii


Mihaela Simion
Foto: Arhiva personala
E iunie. Un iunie fierbinte și umed. E iunie 2019. S-a sfârșit și cu rotativa, adică ea, Președinția României la Consiliul UE. Steagurile cu lupul dacic se strâng, se împachetează frumos, se pun în cutii, unii le mai iau și acasă, că e păcat de ele. Material bun, culori trainice, merge la țară ca să acopere șopronul. Dă bine.

Între două coduri colorate de vreme rea sau de caniculă, țara peste care a fluturat coada lupului dacic își vede de propria neputință. O neputință în care cultura a devenit un “HAMAC CU GRENADE”, licență sugestivă și profetică, aruncată în lume de un fost ministru al culturii. Neputința se strigă în stradă, urechile ce ar trebui să audă sunt acoperite de fesurile groase ale interesului și profitului.

Se caută vinovații de serviciu, întotdeauna alții decât propria impostură și se consolidează complicitățile, se încurajează mediocritatea și docilitatea supraviețuitorilor de profesie, se țese pânza trainică a mâinii ce spală altă mână. Acestea au devenit principii oficiale ale politicii culturale asumate azi dincolo de vorbele, sforăitoare și absolut goale, cu Patrimoniul – componentă a securității naționale. Totul sub ochii unei societăți obosite și sătule de spitale căzute, drumuri proaste și puține, trenuri ce se târăsc 30 de ore de la un capăt al țării la altul, școli și grădinițe cu fose septice în care mor copiii scufundați în scârnă. O societate ce stă încă și așteaptă, îngrămădită pe primele două trepte ale piramidei lui Maslow. Cultura și patrimoniul cultural, valorizarea și înțelegerea lui, sunt etaje superioare ale aceleiași piramide. Iar scările ce duc către ele, în România, sunt rupte sau lipsă. Sau, mai degrabă, sunt furate și ascunse voit de către cei ce ar trebui să le cioplească. Povestea de azi este despre o astfel de treaptă.

Pe la 1867 austriecii au construit o cale ferată în Ardeal. Au construit ei mai multe, dar asta, despre care este povestea, e mai specială pentru că a tăiat în două un oraș antic. Micia, astăzi între Vețel și Mintia, județul Hunedoara, era în vremea romanilor o puternică garnizoană romană (castru) pe lângă care a crescut, în mod firesc, un oraș. Un oraș așezat, mare, cu băi publice, străzi frumos pavate, clădiri de tot felul, temple și un amfiteatru. O parte dintre se arată încă, spre Mureș, turistului temerar, sufocate de bălării, nepăsare, rea voință și incompetență. La vremea aceea, în 1867 – 1868, din zona afectată de construcția căii ferate, s-au recuperat nenumărate obiecte valoroase și inscripții, ce au luat calea colecțiilor publice și particulare și mulți s-au îmbogățit de pe urma lor. O parte dintre aceastea au migrat în desagii celor ce au trecut oceanul, in căutarea visului, luate ca lucru alb pentru zile negre. Despre ce a fost și cum a fost, au supraviețuit doar mici însemnări ale inginerilor cu școală și dragoste de istorie din firma „Erste Siebenbürger Eisenbahn“ ce a executat lucrarea. A da…și au executat-o, cu tot cu poduri și gări în 2-3 ani!

Vremea curge peste orașul antic adormit și fiecare vreme, cu nevoile ei, mai mușcă câte puțin din el. Între timp, învățații epocii descoperă valoarea și importanța locului și se încep săpături arheologice sistematice. Ies la iveală temple, un amfiteatru, se delimitează castrul, se identifică băile și se sapă câteva morminte. Ba….gurile rele spun că Academia Romană ar fi cumpărat chiar o parte din terenurile de la Micia, documentele fiind azi ratăcite sau dispărute în vârtejul vremurilor, de vreme ce, pănă mai în anii din urmă, în dreptul castrului se mai vedea o construcție ce fusese “casa arheologului”. În anii 70 – 80 ai secolului trecut, în plină Epocă de Aur, fix acolo se construiește o termocentrală – cea de la Mintia. Se păstrează aparențele, oarecum, îmbinându-se într-o manieră originală lozinca “Țării cât mai mult cărbune” cu viziunea naționalismului comunist de subliniere a continuității daco-romane. Clasa muncitoare și socialismul multilateral dezvoltat au nevoie de termocentrală, Mureșul trebuie regularizat, țara vrea independență energetică iar cărbunele din Valea Jiului trebuie mestecat cu eficiență. Țara vrea însă și mândrie, o mândrie care să acopere zgomotul burților sleite și a frigului din blocurile scorojite. Se construiește termocentrala, se regularizează pentru ea și cursul Mureșului, se sapă în contrapartidă prin orașul adormit. Tot în anii 70-80 se construiește și drumul, pe actuala lui cale. Azi îl știm sub numele DN 7. Leagă Deva de Arad și străbate, paralel cu calea ferată, mijlocul orașului antic pe aproape 2 km lungime. În arhive și publicații științifice din epocă stau mărturie rapoartele de săpătură, ce fac vorbire despre urme ale unor clădiri cu fundații de piatră, unele cu tencuială pictată. În muzee, restaurate și grijuliu păstrate, au rămas obiectele scoase atunci, adăugând valoarea lor la ceea ce se numește proprietatea statului, dându-i greutate atunci când își socotește, el statul ăsta, valoarea lui contabilă reală. Orașul antic tace, doarme și își linge rănile printre turnuri de răcire, căi ferate secundare, poduri și drumuri de exploatație agricolă. Statul comunist continuă finanțarea săpăturilor, în partea rămasă, încearcă ceva restaurări și consolidări la monumentele vizibile.

Apoi vine Revoluția. După ea, retrocedarea terenurilor. Cum pe mare parte din terenurile solicitate de moștenitori pufăia acum falnica termocentrală și cum documentele ce demonstrau cumpărarea terenurilor de pe castru și nu numai, s-au scufundat în pierdere, localnicii sunt împroprietăriți care cu un amfiteatru roman, care cu o bucată de baie romană, care cu o fâșie din castru. Peste oraș se așterne foșnetul porumbului, piatra veche scrâșnește ascuțit sub fierul plugului și e cărată la capătul ogorului. În iarbă se tolănesc leneșe și năpădite de mușchi, fragmente de arhitravă, blocuri din piatră fasonată…iar în porumbul înalt cât calul și călărețul maur de la Micia, greblează la adăpost iubitorul de istorie cu detector, pentru buzunarul propriu.

Ministerul Culturii, în vremea aceea de început democratic, își bate capul. Finanțează, an de an, insuficient dar finanțează, săpături arheologice. Poliția de patrimoniu, nou înființată, își face treaba și dispar oarecum gropile făcute de “entuziaști” ai istoriei. Încearcă chiar, minune mare, să își exercite dreptul de preempțiune în cazul monumentelor și siturilor istorice, astfel încât achiziționează și scoate din circuitul agricol câteva mici fâșii de pământ de peste oraș. Uită însă să le și intabuleze și să le dea în administrație. Viitorul suna bine.

Apoi țara evoluează. Devine România europeană, se căznește declarativ să armonizeze legislația, semnează convenții, își ia angajamente, vrea și ea în lumea “ca afară”. În vremea aceasta trenul se scurge lent, pe calea lui veche, austriacă, prin mijlocul orașului uitat. Termocentrala, pentru care fusese plătit prețul istoriei, intră în disoluție. Drumul către situl arheologic, ce a mai rămas din el, trece prin vestigiile epocii de aur, năruite de vechime, năpădite de uitare, ca o răzbunare peste timp a zidurilor scoase cu excavatorul pentru progres și lumină. A meritat? Cui ii pasă?

Povestea este însă departe de a se sfârși. Căci “o stafie bântuie” prin milenarul “spațiu carpato-danubiano-pontic”. Este statuia noului zeu, Zeul Fondurilor Europene. Are preoți mulți, ignoranți, lacomi și hotărâți să nu se împiedice de lucruri mărunte, cum ar fi istoria, cunoașterea, moștenirea culturală. Îi recunoști după costumele ce se ițesc de după birourile ministeriale, au interesul național în gură și ușile deschise pentru oricine dorește să slujească noua religie, așa cum a fost ea deslușită de ei, cei ce au pâinea și cuțitul. Ereziile sunt înăbușite din fașă, apostaziile aspru pedepsite, “vinovații” sunt demascați în piața publică și dați pe mâna mulțimii avide de progres cu orice preț. Patrimoniul cultural este scos la mezat, vândut la licitații pe prețul cel mai mic, arheologia se măsoară la metru pătrat, este precum gresia și faianța. În plus, cunoașterea este un lux anacronic, nu își are loc în noua religie. Din când în când, pe Facebook, distribuiți frenetic și agresiv, apar uriași din subterane, orașe mai vechi ca piramidele, daci răspândiți în spațiul cosmic și istorici ce ascund poporului adevarata adevărata istorie. Romanii cuceritori și mediocri sunt demascați că au învățat limbajul articulat de la daci. În tot acest timp Mama Omida face fumigații.

Nu contează nici faptul că de acolo de unde vine zeul Fondurilor Europene, lucrurile sunt foarte bine așezate, că dezvoltarea nu este împiedicată de istorie ci dimpotrivă, se potențează și se valorizează reciproc. Că există un principiu, în toată legislația europeană, cel cunoscut ca “dezvoltatorul plătește”, astfel încât marile proiecte de infrastructură sunt inclusiv o oportunitate pentru cercetarea, păstrarea și valorizarea patrimoniului cultural. Că statele sunt puternice, au instrumente, instituții și proceduri prin care dezvoltarea este abordată responsabil. Și culmea, la termen!

E vremea așadar ca și orașul nostru să plătească din nou prețul. Alt preț, al câtelea? Calea ferată trebuie reabilitată. Sunt fonduri europene, trenul trebuie să circule cu viteză. Se depune proiectul, se fac studii de fezabilitate, se respectă procedurile, se câștigă fondurile. Se fac documentații, se aprobă avizele. Pe hârtie lucrurile se desfășoară legal și promițator. Pentru Micia, conform uzanțelor și procedurilor europene, trebuie bugetată cercetarea, trebuiau luate toate măsurile conținute în acte asumate, legi votate și convenții ratificate. Și culmea, paradoxul perpetuu al arheologiei, noua fața a căii ferate, chiar ar putea să-i mai aducă un pic de noroc, căci poate, dacă tot se mai mușcă puțin din ea, poate se alege și ea cu un drum de acces, cu un mic proiect de punere în valoare sau măcar cu un panotaj pe marginea căii ferate, acolo unde trenul încetinește, în care călătorul să știe peste ce trece în graba lui de azi.

Între timp, de vreo trei ani, un grup de specialiști, ce au în grijă orașul de la Micia, denumiți oficial “colectiv de cercetare” tot strigă: “Haideți să îi dăm drumul, să facem din timp tot ceea se cere, pentru partea de patrimoniu, pentru ca să avem și calea ferată la timp dar și situl să fie respectat și pus în valoare pentru comunitate. Câștigăm două lucruri, ambele de interes și trebuință. Haideți să facem ce se cere și se face Acolo, Acolo unde solicitați fondurile. Haideți!” Niciun răspuns, Ministerul Culturii e tăcut ca o lebădă iar cel al Transporturilor la fel. Lebede bălăcindu-se într-un lighean mare, cel al complicităților, lăcomiei, imposturii și ignoranței.

Apoi, în felul știut, exact ca în cazul construcției de autostrăzi, statul român european se spală pe mâini ca Pilat din Pont. Deși conform întregii legislații el este principalul deținător de interese în problema patrimoniului cultural, deși chestiunea este asimilată problemelor de securitate națională, deși el este, în esența, “dezvoltatorul”, pasează, ca de fiecare dată, responsabilitatea către constructori. Astfel, deși obiectul licitației este construcția unui obiectiv de infrastructură (cale ferată, autostradă, drum, pod), Antreprenorul (firma de construcții câștigătoare a execuției) se trezește că are de gestionat o situație complexă, cea a patrimoniului cultural. Statul român le-a pasat, cu parampon și indiferență, rezolvarea problemei de patrimoniu, fără nicio condiție de standard de cost sau de calitate. Fătă nicio responsabilitate. Cu inconștiență și rea credință. Ori, obiectivul acestor entități, private și cu un alt obiect de activitate, nu este protejarea patrimoniului cultural românesc ci PROFITUL. Este și firesc să fie așa.

Decurion

Încep presiunile mediatice! Dacii și romanii și-au pus siturile pe autostradă! Arheologii sau siturile BLOCHEAZA investițiile! BRUA, conducta de gaz este pusă în pericol de arheologie! Pierdem Fondurile Europene! Să fie răstigniți și dați la câini dușmanii! Important e viitorul nu trecutul. Vi se pare cunoscut? Orice articol pe tema aceasta stârnește un val de comentarii de la poporul indignat! “Niște exotici Dom’le, arheologii aștia! Mănâncă și ei o pâine pe nervii și buzunarele noastre! Huoooo! Vrem progres!”

Toată povestea are însă și o parte bună și, dacă esti isteț, aplicat și mai ales conectat, poți scoate un profit frumos din asta. Cum documentațiile depuse pentru accesarea fondurilor europene au clauze foarte stricte de patrimoniu, căci Uniunea Europeană nu dă bani pentru distrugerea moștenirii comune europene, apar în scenă, repede adaptați, băieții deștepți din și de pe lângă domeniu. Cei pregățiți să dea, în folos propriu, orice situație cu ruj pe buze, să salveze aparențele scriptice. În cazul Miciei, totul a mers uns!

Un responsabil științific și echipa cercetătorilor de la Micia, considerați incomozi pentru că cereau respectarea procedurilor și bugetare adecvată, înlăturați. Un minister cu porțile închise pentru propriii specialiști dar sensibil din cale-afară la cerințele unei firme de construcții subcontractoare, asociate cu un muzeu care nu este cel local. O instituție muzeală centrală ce avea responsabilitatea morală a sitului, cu un reprezentant legal ce agresează efectiv responsabilul științific ce îi este subaltern, îl presează cu avocatul, îl amenință cu detașarea fără ca nimeni să o fi cerut, are întâlniri de taină cu omul cu excavatoarele, merge la minister, cu același avocat din dotare și își declină orice implicare în problemă, demonstrează halucinant, în fața unei Comisii Naționale de Arheologie mute și siderate, că este vorba de fapt, despre două situri. Adică Micia tăiată de calea ferată e una iar restul sitului – alt sit. Rezolvă așadar problema cu arheologul obraznic și pretențios din grădina sa! Ministerul îi va fi recunoscător pentru cum a jucat, omul are evaluări anuale, vrea să promoveze un nou ROF prin care să îi pună cu botul pe labe pe toți nemernicii de arheologi. In plus, nu le vede sincer utilitatea socială, fiind convins că amatorii cu detector sunt mai eficienți la adusul de “comori”. De ce să mai plătim actori profesioniști, când putem face teatru cu brigăzile artistice?

În același timp, fapt fără precedent, apare în fața aceleiași Comisii, omul cu inițiativa și excavatoarele, nechemat de nimeni dintre cei care ar fi avut căderea să o facă, dar cu putința de a intra în Ministerul Culturii ca șoarecele în brânză. Uși deschise, uși trăntite, chemări la ordine, forfotă. Apoi amenințări pe față la adresa Comisiei Naționale de Arheologie, emise către aceeași persoană particulară, investitor privat, introdusă de cei din minister la lucrările unei comisii unde nu ar fi avut ce căuta.

În toată povestea nu mai e loc pentru binele sitului, nu mai e loc de patrimoniu. În hârtii cu antet, acceptate senin de ministerul de resort, omul nou de patrimoniu scrie negru pe alb că “are dreptul să facă descărcări”, că a participat la licitație, pe prețul cel mai mic și abia apoi “a aflat că există situl Micia, care e și monument (sic!)”. Că trebuie emisă autorizația de cercetare repede, pentru un alt colectiv, fără a se respecta măcar condiția ca cel ce va conduce lucrările să fie specialist pe subiect. Dacă nu se emite autorizația de cercetare, se pierd fondurile europene, se decalează termenul de execuție și cei vinovați vor plăti bani grei! Ministerul se conformează, repede-repede, fără a întreba amănunte ca: termen de execuție, buget, ce se va întâmpla cu artefactele, ce se va întampla când vor flutura în soare zidurile castrului (daca vor flutura și nu vor fi repede rase cu excavatorul).

Trist Epilog: Toate cele de mai sus s-au întamplat în luna martie. De atunci, nimeni nu a început nicio lucrare la Micia. Nici arheologică nici de cale ferată. Se așteaptă probabil toamna, când lumea va trece mai grăbită căci ziua e scurtă, pentru a intra repede cu excavatoarele. Sau, celălalt scenariu de succes. Se lasă intenționat Micia, cu problemele ei majore, la urmă, pentru a justifica întârzierea constructorului, pentru a justifica sume suplimentare, căci, nu-i așa?, arheologii blochează proiectul. Convenabil și profitabil deopotrivă!

Aceasta a fost mica și trista poveste a orașului uitat de pe Mureș. Este, de fapt, povestea fiecărui sit intersectat de lucrările de infrastructură. Avem vinovații de serviciu, siturile ne acoperă propria incompetență și statul romăn plătește. Plătește dublu sau chiar triplu, când cu minime standarde de cost și calitate, cu intervenția profesionistă a ministerului de resort, tot ceea ce ține de patrimoniu s-ar face înainte, nu în faza de execuție și nu cu riscul împins către cel ce construiește lucrarea. E patrimoniul STATULUI ROMAN! El este responsabil! El este dezvoltatorul! Pe logica actuală tot el, STATUL, a reușit performanța de a nu avea nici infrastructură și cu această ocazie și-a luat în cupele lacome și propria sa moștenire culturală. Între timp, graficele sumelor de afaceri ale băieților deștepți ce “au dreptul să facă descărcări arheologice” cresc. Totul cu complicitatea unui Minister care preferă să-și sacrifice proprii specialiști, fiind mult,mult mai atent la contractele comerciale ale privaților și nu la binele domeniului pe care ar trebui să-l protejeze. Lucrurile se leagă și în legătura asta nu prea mai e loc pentru patrimoniu.

Balul s-a terminat, banii așișderea, mesenii s-au ghiftuit, sala de bal trebuie măturată. Nu e orice fel de sală. E o sală Centenară, bugetată pe măsură. Au curs festivalurile cu berea în același debit alert, micii s-au mistuit mulțumitor, pereții simezelor kulturnice s-au acoperit de hârtii docte, scumpe la print și decolantare, botezate centenar expoziții, panglicile s-au tăiat mulțumitor și într-un ritm ce a respectat planificarea bugetară alocată. Pentru fiecare poster centenar există o procedură.

De 17 ani România se căznește să refacă și să deschidă un Muzeu Național! Pe un ecran, un copil mâzgălește cu markerul un tablou iar mama hăhăie tâmp, anticipând pofticios plăcerea grăsimii scursă pe barbă. Pe alt ecran un ministru al culturii îndeamnă la distrugerea patrimoniului cultural în numele progresului invocând oprobriul public asupra iresponsabililor arheologi retrograzi! Pe alt ecran, un prim ministru vrea un departament propriu care să rezolve problemele mult visatei și prea greu înfăptuitei infrastructuri. Îi dedic această poveste.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.














1460 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version