Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Vara negocierilor fierbinţi. Cum va ieşi UE din fragmentarea actuală, orgoliile şi interesele grupurilor pro-europene?

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Luni, 24 iunie 2019, 15:18 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala
Puncte cheie:
  • Aşa cum am anticipat înainte de alegerile europarlamentare, summitul din 20-21 iunie nu avea cum să reuşească să dea noua conducere a UE, deşi Merkel şi Macron promiseseră o rezolvare rapidă a formulei majoritare, în primul rând din cauza restructurării masive (dar previzibile) a Parlamentului European, iar în aceste condiţii negocierile se vor prelungi probabil peste vară, după noi eşecuri care se anunţă în această săptămână;
  • Spuneam în analiza precedentă că avem o veste bună şi o vestea readupă alegerile din 22-26 mai. Vestea bună este desigur că majoritatea voturilor şi mandatelor le-au obţinut partidele pro-europene, peste două treimi, iar UE este salvată (teoretic) pentru următorii cinci ani. Vestea rea este fragmentarea opţiunii pro-europene în cel puţin patru grupuri (destul de diferite ideologic şi ca interese politice), considerând aici popularii, socialiştii, liberalii redenumiţi „Renew Europe” (fostul ALDE european, nu caricatura de la noi) şi verzii;
  • Grupurile PPE şi S&D nu mai pot forma singure majoritatea pro-europeană (au pierdut, împreună, 62 de mandate faţă de legislatura 2014-2019), aşa cum s-a întâmplat în ultimii 40 de ani, deşi au rămas în continuare pe locurile unu şi doi, deci guvernarea UE va trebui să se bazeze pe trei, dacă nu chiar patru grupuri parlamentare,pentru a nu sta într-o majoritate instabilă, care poate claca la anumite subiecte sensibile pentru un grup sau altul (imigraţia, mediul, energia, extinderea, bugetul şi Zona Euro, relaţia cu SUA, China şi Rusia etc.);
  • Am vorbit în analiza din 31 mai despre „iepurii din pălărie” (1) ,vechea boală a UE de a scoate peste noapte, din negocieri cu uşile închise, lideri pe care nimeni nu i-a votat, în special la şefia Comisiei Europene, unde principiul Spitzenkandidaten (care promitea europenilor că cel care a condus lista partidului câştigător din Parlamentul European şi a fost anunţat în prealabil candidat este desemnat preşedinte al Comisiei), principiu anunţat solemn în campania electorală, nu a rezistat după alegeri. Pe Manfred Weber înţelegem că „l-a ucis” Macron la summitul din 20-21 iunie, scoţându-l din cursă prin blocarea oricărei forme de majoritate în jurul germanului. Nu sunt neapărat un fan al lui Weber, care poate nu are anvergura politică a unui Hallstein, Delors sau chiar Prodi din deceniile trecute (dar nici nu îmi displace Weber, a fost corect şi a susţinut intens cauza României Europene în lunile din urmă şi oricum este peste nivelul lui Barroso, de exemplu), însă trebuie să recunoaştem că CDU a câştigat totuşi alegerile în Germania cu 29% iar PPE a câştigat la nivel european, în timp ce partidul lui Macron (LREM, Republica în marş) a pierdut alegerile la el acasă, în Franţa. Haideţi să fim oameni serioşi, domnule preşedinte Macron, ne plac conceptele d-voastră spumoase cu refondarea ş.a.m.d., dar cum să dai în aceste condiţii preşedintele Comisiei Europene, când pierzi alegerile la tine acasă?;
  • În fine, se cuvine menţionată performanţa în premieră a politicii româneşti de a da un lider de partid european, practic alegerea domnului Cioloş în fruntea Renew Europe(106 mandate, al treilea partid european) deschizând calea pentru intrarea României în politica mare a Europei, aşa cum este normal pentru a şasea ţară a UE27, ca mărime a populaţiei. De asemenea, poziţionarea tot mai solidă a preşedintelui Iohannis în Consiliul European este o onoare şi o şansă pentru România.

*

Cu un ochi râdem şi cu altul plângem. Opţiunea pro-europeană a câştigat clar alegerile dar tabăra partidelor pro-europene este deocamdată dezbinată şi duce lupte grele pentru formarea unei majorităţi stabile, care să dea o conducere puternică şi eficientă a noii UE post-Brexit. Ceea ce ştim cu certitudine este că vor fi minim trei partide europene în noua majoritate, posibil chiar patru, iar bunul simţ ne spune că PPE nu poate lipsi din această majoritate, ca partid câştigător al alegerilor europarlamentare.

În rest, socialiştii (social-democraţii), liberalii şi verzii pot participa la combinaţia câştigătoare, în funcţie de evoluţia negocierilor şi de pachetul integral de funcţii care se va agrea, incluzând cel puţin preşedintele Comisiei Europene, preşedintele Consiliului European, cei doi preşedinţi ai Parlamentului European (pe câte doi ani şi jumătate), funcţia de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate al UE (vicepreşedinte al Comisiei Europene), preşedintele Băncii Centrale Europene şi foarte probabil alte poziţii influente din sistemul instituţiilor UE.

Nu ştim încă dacă Manfred Weber este definitiv scos din ecuaţie de opoziţia tenace a lui Macron, dar dacă aşa vor sta lucrurile trebuie regândit mecanismul prin care europenii să aibă în viitor posibilitatea de a-şi alege şeful executivului, adică preşedintele Comisiei Europene („omul cu banii”, ca s-o spunem simplu şi pe înţelesul tuturor, cel care implementează un buget anual de circa 150 de miliarde de Euro), fie şi indirect, aşa cum alegătorii dintr-o ţară înclină balanţa spre un prim ministru sau altul, în funcţie de partidul câştigător. Totuşi, nu cred în „soluţia” listelor transnaţionale, care, deşi ar fi foarte clare din perspectiva semnificaţiei votului european, ar duce probabil la scăderea interesului şi a participării la vot în majoritatea ţărilor membre.

Momentul actual este fără îndoială unul de impas. Macron este mai ambiţios şi mai revendicativ decât ar părea să îi dea dreptate rezultatele partidului său în Franţa (doar 21%, locul al doilea) dar este, totuşi, Preşedintele Republicii Franceze iar de la înălţimea funcţiei sale poate influenţa mult deciziile de la Bruxelles.

Nu sunt excesiv de îngrijorat în privinţa negocierilor prelungite, în fond nu este prima dată în istoria UE când există tensiuni între lideri iar discuţiile sunt blocate. Vor şti însă să găsească în cele din urmă soluţia de a ieşi la capăt şi de a oferi fiecărei facţiuni segmentul de influenţă pe care îl merită. Presupun că primul nivel de deblocare şi cel esenţial va fi acordul franco-german, de la care porneşte totul şi care va deschide imediat calea pentru soluţionarea blocajului între PPE, S&D şi Renew Europe. O bună reprezentare ar trebui să obţină şi Verzii, care au crescut spectaculos de la 52 la 73 de mandate, practic cea mai substanţială creştere a unui partid european, cu un avans de circa 40%, indicând o creştere a interesului cetăţenilor europeni pentru tematicile de mediu şi poate un succes de PR al campaniilor ecologiste susţinute din ultimele două decenii.

Situaţia actuală din negocierile pentru putere în cadrul Uniunii Europene ne arată totodată, dincolo de numele vehiculate, drumul pe care mergem şi pe care ne vom afla câţiva ani buni de acum înainte. Cu bune şi cu rele. Fragmentarea politică, dispariţia monopolurilor şi hegemoniilor politice, o oarecare echilibrare Est-Vest (sau oricum o creştere a ponderii ţărilor postcomuniste în ecuaţia de putere de la Bruxelles), ascuţirea identităţilor ideologice, un anumit sectarism politic pe care personal nu prea îl gust (fiecare crede că partidul lui este fantastic de bun iar ceilalţi sunt toţi nişte tâmpiţi), scufundarea indivizilor în „bule” societale incompatibile, apariţia forţelor emergente care cred, cu ingenuitatea specifică tinerilor, că reinventează lumea din temelii iar pe de altă parte dificultatea incredibilă a celor vechi de a se reforma, creşterea extremelor ideologice, îndepărtarea treptată de Statele Unite, mâna „invizibilă” (nu, nu cea de care vorbea Adam Smith) a Rusiei şi Chinei în politica şi economia Europei, deteriorarea calităţii umane şi intelectuale a clasei politice din democraţiile occidentale, cu câteva excepţii (şi nu trebuie să vă uitaţi doar la Marea Britanie, Italia, Austria, noii lideri ai partidelor germane, Polonia, Ungaria, Cehia, guvernul şi majoritatea parlamentară din România etc.), jalnica traducere a conservatorismului în secolul XXI în abordări politice cu tente naţionaliste, xenofobe şi religioase de slabă calitate, emanciparea societăţii civile şi angajarea tinerilor în cauze publice (care dau speranţe pentru viitor), toate acestea sunt realităţi ale noii Uniuni Europene. Cum spuneam, avem un mix de semne bune şi mai puţin bune, pe care noua UE va trebui să le gestioneze, fructificând oportunităţile de mobilizare care au apărut odată cu noua generaţie a reţelelor sociale şi evitând totodată riscurile deteriorării calităţii democraţiei, pe fondul unor temelii intelectuale tot mai şubrede pe care se aşează politica pretutindeni, de la Trump la Boris Johnson şi la Dăncilă. Scuzaţi comparaţia, dar pe vremuri vorbeam de axa strategică Washington-Londra-Bucureşti, deci nu putem să nu aruncăm o privire asupra şefilor executivelor din acest arc transatlantic.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

















1347 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version