Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Experimentul mandatarilor, „micii capitalişti” din comerţul României şi spaima de îmbogăţire (1967-1969)

de Petre Opris     Contributors.ro
Marţi, 18 iunie 2019, 9:53 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala
Recent am redescoperit un document din arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român privind experimentul mandatarilor. Studiile iniţiate în primăvara anului 1967 au fost analizate de autorităţile comuniste de la Bucureşti la 28 iunie 1967, într-o şedinţă a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Apoi, Ilie Verdeţ a semnat la 4 august 1967 „Hotărârea nr. 1827 a Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România privind aplicarea în mod experimental a unor măsuri de îmbunătăţire a activităţii de restaurante şi hoteluri”.

Foarte interesant de remarcat este faptul că Ilie Verdeţ a semnat documentul respectiv în calitate de adjunct al lui Ion Gheorghe Maurer şi înlocuitor legal al acestuia. Nu cunoaştem până în prezent motivele pentru care prim-ministrul Maurer l-a lăsat pe Verdeţ să îşi asume răspunderea pentru o măsură atât de radicală în comerţul interior al României, care punea sub semnul întrebării chiar ideologia comunistă privind modul de administrare a bunurilor statului şi rolul negativ pe care îl puteau avea persoanele particulare într-o asemenea acţiune (expresia utilizată în epocă de miniştrii comunişti fiind „contravine principiilor de echitate socială”).

Începând din anul 1948, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat prin măsuri administrative şi confiscări arbitrare şi abuzive să blocheze orice fel de activitate particulară care putea genera o acumulare primitivă de capital şi, implicit, invidia membrilor clasei muncitoare care, teoretic, se aflau la putere în România. Dictatura proletariatului – aşa cum le plăcea politicienilor de la Bucureşti să clameze de la tribuna partidului unic – reprezenta singura opţiune capabilă să aducă progresul în România şi orice fel de abatere de la dogmele comuniste trebuia pedepsită aspru. În acest sens, principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate la 11 iunie 1948 (întreprinderi industriale, bănci, societăţi de asigurări, mine şi societăţi de transport). Administraţia statului s-a extins apoi în domeniul cinematografelor şi al caselor de sănătate (noiembrie 1948), în unităţile spitaliceşti, farmacii şi la depozitele de medicamente (2 aprilie 1949) şi asupra întreprinderilor chimice şi a unităţilor sociale şi de cultură particulare din întreaga ţară.

Naţionalizările efectuate în etape de liderii comunişti din România şi confiscările abuzive de bunuri particulare nu au condus la miracolul îmbogăţirii, aşteptat de clasa muncitoare şi de cei care au ieşit din puşcării după 23 august 1944 şi au fost năimiţi de sovietici pentru a conduce România. Eşecul economic era previzibil şi, în mod deloc surprinzător, politicienii de la Bucureşti au ajuns şi ei la aceeaşi concluzie după circa 20 de ani: capitaliştii se aflau în continuare pe marginea prăpastiei, în timp ce comuniştii păşeau victorios înaintea capitaliştilor, în hăul din care clamau victoria lor ideologică.

Pentru a redresa situaţia gravă care exista în domeniul comerţului interior, autorităţile comuniste de la Bucureşti au renunţat la ideea de a deţine controlul asupra tuturor mijloacelor de producţie din ţară şi au permis, începând din august 1967, ca diferite persoane particulare să se ocupe direct de administrarea unor restaurante, bodegi, bufete, cofetării şi a altor unităţi similare pe care Ministerul Comerţului Interior şi Oficiul Naţional de Turism nu reuşeau să le facă rentabile. Acele persoane erau numite angajaţi-mandatari şi trebuiau să provină din rândurile salariaţilor care aveau încheiat un contract de muncă pe o perioadă nedeterminată la întreprinderea de stat care deţinea unitatea oferită pentru administrare cu mandat.

În sinteza economică justificativă pe care au primit-o membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., pentru a fi discutată la şedinţa din 28 iunie 1967, s-a precizat astfel: „În oraşe sunt circa 2500 unităţi mici şi mijlocii, unele dintre acestea fiind situate în altă localitate decât cea în care se află sediul întreprinderii sau cooperativei tutelare. Buna funcţionare a unor astfel de unităţi depinde în mare măsură de gradul de iniţiativă de care dispun, precum şi de cointeresarea conducătorilor în funcţie de rezultatele economico-financiare ce se obţin.

Într-adevăr, administrarea în sistemul actual al acestor unităţi îl pune pe şeful de unitate în situaţia de a primi de la organizaţie alimentele, băuturile, listele preparatelor, preţurile de desfacere etc. şi de a respecta numeroase reglementări. Ca urmare, în toate unităţile se servesc cam aceleaşi mâncăruri şi băuturi, iar lucrătorii au o comportare care lasă de dorit.

În scopul înlăturării neajunsurilor de mai sus, se propune trecerea treptată a unităţilor din categoria celor arătate, în administrarea unui angajat mandatar sau unui colectiv de comandatari. [...]

Drepturile principale ale mandatarului vor fi următoarele:

a) are calitatea de angajat cu toate drepturile conferite de legile în vigoare angajaţilor (la asigurări sociale, pensie, ajutoare de boală, de maternitate etc.). Aceste drepturi vor fi stabilite pe baza unui salariu de calcul prevăzut în contract, chiar dacă câştigul efectiv va fi mai mare sau mai mic. Cotele de asigurări sociale, de pensii etc. se percep la salariul de calcul;

b) retribuirea muncii se va face din câştigul net realizat, după ce au fost plătite toate obligaţiile băneşti către organizaţia socialistă, contractantă sau către alte persoane fizice sau juridice.

În cazul comandatarilor, câştigul net se împarte între ei după înţelegerea convenită, sau proporţional cu salariul de calcul;

c) mandatarul sau comandatarii pot fi ajutaţi în muncă de membrii de familie şi rude apropiate; împărţirea câştigurilor se face potrivit înţelegerii dintre ei. Rudele şi membrii de familie care muncesc ocazional în unitate nu au calitatea de angajat şi nici drepturile care decurg din aceasta. [...]

d) mandatarul se poate aproviziona prin organizaţia comercială contractantă la preţul cu amănuntul minus rabatul comercial. Mărfurile se pot livra cu plata imediată sau pe credit, stabilită în cadrul unui plafon, urmând a fi plătite în termenele prevăzute în contract;

- mandatarul poate folosi produse din gospodăria proprie;

- de asemenea se poate aproviziona şi din alte surse, la preţuri de învoială, de la ferme de stat sau cooperative agricole de producţie, de la membrii cooperatori, producători individuali şi de pe piaţa ţărănească, cu excepţia băuturilor alcoolice;

- mandatarul poate desface şi unele produse nealimentare specificate în contract, cum sunt: produse de artizanat, cosmetice, ţigări etc.;

d) preţurile de desfacere la preparatele de bucătărie şi celelalte mărfuri comercializate prin unitate vor fi formate astfel:

- la un număr restrâns de preparate culinare şi produse de bufet de consum obişnuit, se vor practica preţurile stabilite de către organizaţia socialistă contractantă, prin corelare cu preţurile din unităţile similare ca tip şi categorie; aceste preţuri sunt considerate plafon, mandatarul putând vinde şi cu preţuri mai mici;

- la celelalte preparate şi produse de bufet şi la băuturile nealcoolice, în scopul stimulării iniţiativei pentru diversificarea sortimentului şi asigurarea operativităţii în formarea preţurilor, mandatarul va stabili singur preţurile;

- pentru băuturile alcoolice se vor practica preţurile stabilite de Ministerul Comerţului Interior pentru categoria de localuri în care a fost încadrată unitatea respectivă;

- la produsele nealimentare, aprovizionate din fond centralizat, se vor practica preţurile de stat cu amănuntul, iar la cele provenite din cumpărări directe, acestea vor fi stabilite de mandatar” (i).

Specialiştii români care au conceput acel model economic şi au lucrat pentru elaborarea documentului respectiv estimau că „sistemul preconizat ar urma să se introducă în anul 1967 în aproximativ 200 de unităţi în comerţul de stat şi circa 100 în reţeaua cooperaţiei de consum” (ii).

Acel experiment economic a început în august 1967 şi rezultatele înregistrate au determinat guvernul de la Bucureşti să aprobe la sfârşitul acelui an extinderea sistemului de conducere cu mandat la alte 700 unităţi din comerţul interior şi 400 unităţi din reţeaua cooperaţiei de consum. (iii)

În aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste de la Bucureşti constau că „în R.D. Germană, în anul 1966 existau 9600 unităţi comerciale în comision (inclusiv cele cu participarea statului) şi 5800 unităţi comerciale particulare. În semestrul I/1968, ponderea desfacerilor unităţilor particulare în R.D. Germană a reprezentat 21% din totalul desfacerilor prin comerţul cu amănuntul, inclusiv alimentaţia publică; în R.P. Polonă ponderea comerţului particular a reprezentat, în aceeaşi perioadă, 1,2%, iar în R.P. Ungară 0,8%. În anul 1966 în R.P. Polonă funcţionau 920 unităţi comerciale particulare, iar în R.P. Ungară numărul acestora era de 310 unităţi” (iv). Toate aceste date statistice au fost găsite de economiştii români în „Anuarul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc – 1967”, „Buletinul informativ al C.A.E.R.” (semestrul I/1968) şi în anuarele statistice ale R.D.G., R.P. Polone şi R.P. Ungare din anul 1967.

Pentru cititorii de astăzi, asemenea detalii ar putea fi considerate nesemnificative, însă pentru un cetăţean polonez care a început să fabrice şi să vândă chit pentru geamuri în acei ani, având în acelaşi timp grijă de cei doi angajaţi ai săi, lucrurile stau cu totul altfel. Afacerea respectivă a luat avânt în ultima parte a Războiului Rece şi a încetat la sfârşitul anilor ’90 deoarece pe piaţa poloneză a apărut siliconul, iar numărul de sere de legume deţinute de cetăţenii polonezi a început să scadă semnificativ – în final fiind afectată cererea de chit pentru geamuri.

În aceeaşi ordine de idei, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri János Fazekaş a afirmat la reuniunea din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. că „în R.D.G. 30% din comerţ este comerţ particular, iar în Ungaria 80% din bufetele alimentare de la sate sunt cu mandatari. Faţă de ce avem noi alţii au mult mai mult” (v).

Revenind la cazul României, autorităţile comuniste de la Bucureşti au recunoscut în luna ianuarie 1969 că vânzările realizate de mandatarii români în anul 1968 au reprezentat „14,4% din totalul desfacerilor în sectorul de alimentaţie publică şi 1,9% din totalul desfacerilor prin comerţul socialist” (vi). În acelaşi timp, Ion Păţan (ministrul Comerţului Interior) şi Virgil Pîrvu (ministrul Finanţelor) au subliniat la 23 ianuarie 1969, într-un document comun pe care l-au semnat şi l-au trimis lui Ion Gheorghe Maurer, faptul că „unii mandatari depăşesc cu mult volumul desfacerii prevăzute în contract – în funcţie de care plătesc suma globală datorată întreprinderii – şi, ca urmare, acumulările aferente plusului de desfacere rămân mandatarului ca venit, care nu se impozitează sub nici o formă. Exemple de acest fel s-au constatat la unităţile: „Vârful cu Dor”, „Aluniş”, „Dealul Zorilor”, „Hipodrom”, „Bucov” şi „Parc Bucov” din oraşul Ploieşti, unde mărfurile ridicate de mandatari în lunile martie şi aprilie 1968 din depozitele organizaţiei depăşesc cu peste 100% desfacerile ce le-au fost stabilite.

La acestea se mai adaugă şi desfacerile realizate din aprovizionarea făcută direct de pe piaţă sau din gospodăria proprie, al căror volum nu se poate determina din lipsă de evidenţă.

Prin depăşirea desfacerii în aceste două luni, mandatarii respectivi au realizat, în acest timp, un venit peste cel datorat întreprinderii de circa 60 mii lei care n-a fost impus sub nici o formă.

În plus, există tendinţa din partea mandatarilor de a-şi spori veniturile şi pe alte căi, cum ar fi:

- vânzarea cu precădere a unor produse şi preparate cu preţuri mari;

- fabricarea de sortimente în ateliere proprii (prăjituri, îngheţată, citronadă etc.), situaţie neluată în calcul la stabilirea obligaţiilor contractuale, ceea ce duce la micşorarea acumulărilor realizate de întreprindere şi la obţinerea de venituri suplimentare din partea mandatarilor, care pe lângă realizarea rabatului nu plătesc impozitul aferent pe circulaţia mărfurilor.

De exemplu, în urma unui control efectuat de trusturile de cofetării şi răcoritoare 1 şi 2 din Bucureşti, la sesizarea organelor Ministerului Finanţelor, 70 mandatari au fost obligaţi să plătească impozitul pe circulaţia mărfurilor în sumă de 230 mii lei.

Mandatarul cofetăriei din cadrul Cooperativei de consum din comuna Ghiroda, judeţul Timiş, şi-a procurat utilajul necesar fabricării îngheţatei pe care l-a instalat în afara sediului unităţii, desfăcând zilnic circa 100 kg îngheţată atât prin unitate cât şi prin tonete cu angajaţii săi. Precizăm că impozitul pe circulaţia mărfurilor la îngheţată este de 10%, iar la băuturi răcoritoare de 15%. În aceste condiţii mandatarul respectiv într-o singură lună, numai la îngheţată, s-a sustras de la plata unui impozit de circa 6 mii lei.

În aceste condiţii impozitarea veniturilor mandatarilor numai la nivelul salariului tarifar de încadrare – ca urmare a calităţii de angajat aşa cum se prevede în reglementarea actuală – nu are în vedere veniturile efectiv realizate şi contravine principiilor de echitate socială(subl.n.)” (vii).

Se cuvine să facem trei precizări pentru a înţelege mai uşor detaliile menţionate de Ion Păţan (ministrul Comerţului Interior) şi Virgil Pîrvu (ministrul Finanţelor) în documentul pe care l-au semnat. Un autoturism sovietic „GAZ M21 Volga” putea fi cumpărat în anii ’60 şi de persoane particulare române, prin Casa de Economii şi Consemnaţiuni – unde trebuiau depuşi 70.000 lei (circa 6000 dolari), o sumă foarte mare la acea vreme. În anul 1968 autoturismul „Dacia 1100” („Renault 8”, asamblat din părţi componente şi piese franţuzeşti la uzina de la Colibaşi) se vindea cu 55.000 lei, iar un automobil cehoslovac „Skoda 1000 MB” nou putea fi cumpărat cu 50.000 lei.

A doua precizare se referă la rezultatele economice obţinute de mandatari, în general. Ambii miniştri au recunoscut în documentul pe care l-au trimis prim-ministrului Ion Gheorghe Maurer că „se observă în general o îmbunătăţire a serviciului prin creşterea atenţiei şi solicitudinii faţă de consumatori şi stăruinţa de a produce preparate culinare şi de cofetărie mai variate, în vederea satisfacerii cât mai depline a cerinţelor. De exemplu: unitatea „Parc” din Cluj asigură un meniu pensiune de 7,25 lei în local (faţă de 9,5 lei practicat în restaurantele pensiune) şi de 9,25 lei livrat la domiciliu; braseria „Horia” din aceeaşi localitate serveşte zilnic clienţilor săi, în cea mai mare parte studenţi, circa 15-20 sortimente preparate calde. În multe unităţi ca: birturile „Macedoneanul” şi „Plosca Plină”, bodega „Calul Bălan” din Timişoara; bufetele „Tîrnave” şi „Brădet” din oraşul Sibiu; restaurantul „Filiaşi” – gară (judeţul Dolj); bufetul „Gugeşti” (judeţul Vrancea) etc., s-a intensificat desfacerea preparatelor din producţia proprie atât la mâncăruri cât şi la minuturi spre deosebire de perioada anterioară când aceste unităţi desfăceau astfel de produse în cantităţi mici, pondere mare având băuturile;

- s-a realizat o creştere substanţială a acumulărilor, obţinându-se în aceste unităţi o rentabilitate medie anuală mai mare faţă de cea realizată pe total sector în alimentaţia publică. În sistemul Ministerului Comerţului Interior, rentabilitatea medie a unităţilor date în mandat este de 7,7% faţă de 4,5% pe total sector, iar în cooperaţia de consum rentabilitatea este de 8,55% faţă de 5,99%.

La unităţile de alimentaţie publică, ce iniţial lucrau cu pierderi sau cu beneficii reduse, s-a prevăzut realizarea unor beneficii însemnate, stabilite prin contractele încheiate la darea în mandat, ca de exemplu [...]

Din cele arătate, rezultă că măsura de administrare a unor unităţi prin angajaţi-mandatari a permis, pe lângă adaptarea mai elastică la cerinţele consumatorilor, să se obţină rezultate mai bune atât în diversificarea profilului reţelei cât şi în creşterea rentabilităţii unităţilor.

Aceste rezultate se datoresc îndeosebi cointeresării sporite a angajaţilor-mandatari şi creşterii operativităţii în aprovizionarea unităţilor” (viii).

Am redat un fragment mai mare din documentul respectiv deoarece acei miniştri nu s-au gândit probabil niciodată că va fi publicat la un moment dat în România sau într-o altă ţară. Asemenea detalii nu pot fi puse la îndoială întrucât nu era nimeni interesat să mintă într-un raport oficial şi să fie, ulterior, arestat de organele de represiune pentru inducere în eroare a autorităţilor statului. Frica exista în continuare, aşa cum se manifesta din plin şi invidia faţă de capra vecinului, care ar fi fost mai grasă. Şi aici ajungem la problema principală a sistemului mandatarilor: capacitatea acestora de a face profitabile nişte unităţi economice care produceau pierderi sau aveau profituri reduse atunci când se aflau în administrarea statului a generat o problemă majoră la vârful piramidei statului.

Invidia era prezentă la nivelul înalt al nomenclaturii şi, de exemplu, Ştefan Voitec a întrebat la reuniunea din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. cum este posibil ca un mandatar care avea 27 de ani să deţină un autoturism vest-german „Ford Taunus” în valoare de 140.000 de lei. (ix) La rândul său, Dumitru Popescu a afirmat că „astă vară roşiile care costau 5 lei la piaţă la ei se vindeau cu 20 lei kg. Aici nu era vorba de prelucrarea materiei prime, de activitate proprie, ci pur şi simplu de transportul de la piaţă la magazin şi au luat de 4 ori preţul. Fenomenul acesta este mai larg şi se aplică şi la alte categorii de alimente” (x).

Simion Bughici, preşedinte al CENTROCOOP, a fost mai ponderat în aprecierile la adresa mandatarilor şi a declarat la şedinţa din 4 februarie 1969 astfel: „Eu vreau să vedem cum s-a discutat această problemă. Ea a fost foarte mult frământată, s-a tot spus: ce facem cu deservirea populaţiei că în unele unităţi deservirea este proastă, că nu există interes ş.a.m.d.

S-a găsit această formă. Eu trebuie să spun că la început a fost o rezistenţă la aparatul ministerului că spunea că nu ne băgăm în această chestiune. Pe urmă au fost reţineri şi la cei care trebuie să fie puşi mandatari, şi ei spuneau: nu ne băgăm în această chestiune. Între timp lucrurile s-au lămurit.

Eu trebuie să spun că într-o serie de unităţi, şi îmi pare rău că sunt aici tovarăşi care au constatat şi în presă s-a vorbit despre acest lucru, unde s-a spus «sus cu mandatarii», ca apoi să strige «jos cu mandatarii».

S-au făcut unele lucruri bune într-o serie de unităţi care au fost predate mandatarilor şi pregătirea sortimentelor şi deservirea s-au îmbunătăţit şi oamenii veneau şi consumau la aceste unităţi. Noi nu i-am mobilizat să vină, veneau singuri. Eu am mâncat în luna iulie (1968, probabil – nota P. Opriş), când familia a fost plecată 2 săptămâni, la unitatea unui mandatar, am stat acolo la masă cu fel de fel de oameni. I-am întrebat de ce mănâncă acolo pentru că este mai scump, mi-au spus că chiar dacă dă 1 leu şi jumătate mai mult nu contează, pentru că îi place cum este pregătită mâncarea şi cum este servit acolo. La o unitate din Râşnov am întâlnit foarte mulţi consumatori din Braşov, de ce veneau, pentru că mandatarul se pricepea foarte bine să facă mititei. L-am întrebat cum procedează, mi-a spus că el se scoală la 1 jumătate sau la 2 noaptea şi atunci se apucă să prepare carnea pentru mititei. Ştia cum să-i facă şi erau buni şi avea clienţi mulţi.

Sigur tovarăşi, atunci aşa s-a prevăzut să stabilim un beneficiu serios care să fie vărsat de către mandatari întreprinderii comerciale şi ceea ce rămâne după ce şi-a achitat toate obligaţiile să-i rămână lui. Aşa s-a gândit atunci (în iunie 1967 – nota P. Opriş). A apărut că între timp unii ne-au păcălit pe noi, alţii s-au păcălit pe ei. Au fost unii care au avut sarcini mari de beneficii şi au spus că nu pot să le îndeplinească şi au rugat să li se ia contractul, li s-a luat. [...]

Eu cred că este bine ca tovarăşii să se pronunţe. Sunt o serie întreagă de chestiuni care trebuie puse la punct. De lichidat, dacă e vorba, noi putem să lichidăm această instituţie în 24 de ore (subl.n.)” (xi).

Problema îmbogăţirii – sesizată de politicienii comunişti români la cele 1900 unităţi economice încredinţate mandatarilor şi care funcţionau la sfârşitul anului 1968 în România (xii) – a fost analizată şi criticată de Emil Bodnăraş la aceeaşi şedinţă din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Fiind nemulţumit de faptul că mandatarii nu împărţeau cu statul beneficiile pe care le obţineau peste nivel stabilit în contractele încheiate cu întreprinderile socialiste şi, mai mult decât atât, mandatarii angajau chiar şi 25-30 de lucrători în anumite perioade ale anului, Emil Bodnăraş a răbufnit, reproşându-i ministrului Ion Păţan: „Aţi făcut mici capitalişti!” (xiii).

Foarte atent la aspectele ideologice, fostul ofiţer român şi spion al U.R.S.S. a insistat pentru menţinerea purităţii comuniste a statului român, astfel: „Comitetul Executiv [al C.C. al P.C.R.] nu vorbeşte de lucrători, ci de membrii familiei şi de rude apropiate. Dv. (ministrul Ion Păţan – nota P. Opriş) operaţi cu un termen pe care o practică l-a consacrat şi îl consideraţi consolidat din punct de vedere politic, ideologic şi economic şi mergem înainte cu salariaţii. Rudele şi membrii de familie care lucrează 8 ore pot deveni comandatari şi capătă calitatea de angajat pe baza contractului încheiat cu organizaţia socialistă. [...] Dar am pus şi o anumită concepţie. La baza acestei instituţii am spus să lucreze membrii de familie, rude apropiate cât şi 2-3 oameni, dar tot pe bază de mandatar şi nu de salariat. Instituţia aceasta nu este pe baze capitaliste (subl.n.)” (xiv).

Nicolae Ceauşescu a sprijinit ideea lui Emil Bodnăraş şi i-a spus ministrului Ion Păţan că „în hotărârea Comitetului Executiv nu scrie nicăieri că mandatarii sau comandatarii au dreptul să angajeze salariaţi, pentru că atunci s-ar fi spus clar” (xv).

Deoarece Ion Păţan a afirmat că problema alcătuirii preţurilor doar de către mandatari fusese analizată deja de conducerea partidului şi nu a intervenit pentru plafonarea acestora, Emil Bodnăraş i-a reproşat sec: „Dumneavoastră nu trebuie să operaţi cu anonimatul, să spuneţi că s-a hotărât la conducere, dar cine este la conducere, tovarăşul Ceauşescu, Prezidiul Permanent, Comitetul Executiv. Consider că nu trebuie să se vorbească cu anonimatul (sic!)” (xvi). Concret, Emil Bodnăraş dorea ca Ion Păţan să-şi asume răspunderea pentru greşeala referitoare la neplafonarea de către stat a preţurilor la produsele vândute de mandatari şi să nu-i învinuiască pe liderii P.C.R. pentru faptul că erau incompetenţi – aceştia nefiind în stare să înţeleagă în vara anului 1967 efectele propriilor decizii privind crearea sistemului mandatarilor în economia românească.

Nicolae Ceauşescu a fost de partea lui Emil Bodnăraş şi a solicitat imediat documentele şedinţei din 28 iunie 1967 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Deschizând stenograma acelei reuniuni, liderul suprem al P.C.R. a spus: „Mi s-au adus documentele şedinţei Comitetului Executiv. Eu văd că discuţiile la Comitetul Executiv au fost foarte scurte. În stenogramă se spune: «Să încercăm această formă, să vedem ce iese, cred că nu va ieşi rău. Să se facă o hotărâre în care să se spună că se trece la experimentarea acestor unităţi. Să se facă o hotărâre scurtă, care să prevadă toate aceste lucruri, pentru că astfel nu se poate acţiona, suntem un stat organizat şi trebuie să facem o hotărâre, pentru ca omul să ştie pe ce bază face acest lucru». Aceasta a fost toată concluzia la Comitetul Executiv, eu nu am spus un cuvânt mai mult (subl.n.)” (xvii).

Între timp, Ion Păţan recunoscuse faptul că a apărut o abatere de la intenţiile liderilor P.C.R. „pentru că câştigurile [mandatarilor] pe care le-au realizat au fost mult mai bune decât cele pe care le-ar fi realizat ca salariaţi. Noi am luat măsuri ca să se revină la normal, că n-au ce căuta lăcătuşi, ingineri, tot felul de specialişti în această treabă. Adevăratele câştiguri pe care le au aceştia noi nu le cunoaştem. Noi ştim ce marfă au primit şi de aici rezultă că ei câştigă de la 2000 lei la 12.000 lei pe mandatar. În cazul că se vor aproba propunerile noastre, acest câştig va fi plafonat la 3000 lei” (xviii).

În concluzie, nişte oameni simpli au obţinut rezultate economice pe care liderii P.C.R. nici nu le visau şi, aceiaşi politicieni s-au gândit că, prin veniturile obţinute, mandatarii nu respectau principiile de echitate socială – îmbogăţirea fiind considerată o problemă majoră, care ţinea de dogmele partidului unic. Şi astfel, mandatarii şi capra lor cea grasă (fără carnet de partid, dar cu ştiinţă de carte şi fler economic) au fost sacrificaţi pe altarul „Codului principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste” – iniţiat oficial în iulie 1971 şi adoptat în unanimitate la Congresul al XI-lea al P.C.R. (21-24 noiembrie 1974). A face bani mulţi din activităţi economice în timpul comunismului putea fi considerat un act reprobabil atâta timp cât profitul final nu ajungea în întregime la statul condus de nişte politicieni incapabili să acţioneze în mod eficient pentru dezvoltarea economiei naţionale.

Câteva idei interesante despre asemenea probleme pot fi regăsite şi în volumul „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” – care a apărut recent la Editura Trei, în cadrul colecţiei „Contributors”. Lansarea oficială va avea loc joi, 20 iunie 2019, la librăria Modul Cărtureşti (strada Academiei nr. 18-20, la parterul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti). Cartea va fi prezentată de Bogdan Murgescu (istoric, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România), dr. Vasile Buga (istoric, cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului), Dumitru Lăcătuşu (doctor în istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) şi de autorul volumului.



Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2305 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version