Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Sub înaltul patronaj. O ștafetă a răului. Studiu de caz

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Vineri, 7 iunie 2019, 8:58 Actualitate | Opinii


Gabriel Liiceanu
Foto: Hotnews
„Selecția inversă nu se obține doar prin avansarea mediocrilor pe bază de dosar, ci şi prin umilirea valorilor. Aceasta s-a practicat pe toată durata regimului [comunist], sistematic, de către unii cu un fel de satisfacție josnică şi rămâne răspunzătoare de multe din gravele noastre neîmpliniri şi eșecuri.“

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat

.

Avertisment

„Studiul de caz” (revin acum la subiect pentru a patra oară!), departe de a fi unul izolat, e doar fanta prin care se străvede ecuația lumii în care trăim. Pericolul cel mai mare în care ne-am instalat deja, care ne angajează viitorul și, până la urmă, pune în cumpănă (faptic, și nu patetic vorbind) însăși existența acestei țări, este selecția inversă sau contra-selecția. Sunt convins că aceasta este sursa răului românesc actual. Și că așa ni se năruiește țara. Desigur, „pila”, „relația”, „cumetria”, „lanțul slăbiciunilor” n-au apărut de ieri-de azi în România. Într-o măsură, ar putea observa cineva, acestea toate țin de însăși natura umană: suntem înclinați „să ținem aproape”, trăgând după noi în spațiul public confortul relațiilor private. Nu e oare plăcut să știi că la Universitatea la care ești rector sau la facultatea unde ești șef de catedră s-a pripășit și soția, un fiu sau o fiică? Să te simți la serviciu ca în familie? Nu e oare plăcut să știi că șoferul tău, și garda ta de corp totodată, este singurul doctor în filozofie din SPP? (Ce pedigree!) Sau, ca general cu patru stele, după ce ți-ai făcut-o secretară, nu e oare plăcut să-i poți oferi iubitei în dar, de ziua ei, „Steaua României”?

Până după război, „relațiile” nu lezaseră încă drastic și cu sistemă inteligența, priceperea și caracterul, onorând exclusiv imbecilitatea, analfabetismul și ticăloșia extremă. Or, de șaptezeci de ani încoace, noi respirăm în lumea pe dos. Și de aceea ne e viața grea și otrăvită și de aceea pierdem an de an, de treizeci de ani de când granițele s-au deschis, tot ce apare mai de soi „sub partea noastră de cer”. Câtă vreme poate oare să rămână în istorie o societate care își face regulă de viață din selecția inversă? Asta e întrebarea patriotică pe care ar trebui să ne-o punem cu toții. Cum să scăpăm de pecinginea imposturii care, când apare, pustiește totul în jur?

Altfel spus, povestea Facultății de Filozofie căreia i-am dedicat patru episoade pe platforma Contributors se distribuie la scara întregii țări. E scenariul de funcționare al Universități bucureștene, al sistemului de învățământ universitar, al instituțiilor bugetare din România în care lucrurile se rezolvă pe clanuri, pe rubedenii, pe relații de slujire, de vasalitate, pe orice altceva, dar, pentru nimic în lume, pornind de la criteriul excelenței. Totul e aranjat în așa fel încât inșii obscuri, pegra, potlogarii să câștige iar societatea să piardă și să bată pasul pe loc sau să intre în recesivitate.

Ce am descris în aceste pagini nu reprezintă o văicăreală în plus, menită să amplifice starea de rău a unui popor care suferă de depresie. Dimpotrivă, dincolo de descrierea unei falange a ticăloșiei în acțiune, obișnuită să se recompună după orice obstacol apărut în cale, parabola acestei fabule este simplă: din timp în timp, lumea are nevoie, vorba lui Musil, „de oameni care nu pot să fie înregimentaţi minţind laolaltă cu ceilalţi.“ La timpul potrivit apare, de pildă, un om dispus să nu accepte că titlul de doctor pe o temă de eticăpoate fi obținut prin furt de către un ministru al Culturii și sub coordonarea unui profesor de etică. Înarmat cu caracter, inteligență și tenacitate, straniul personaj neînregimentabil descoperă și denunță plagiatul după zece ani de la susținerea doctoratului măsluit, dislocând complicitatea grupului profesoral și declanșând procedura de retragere a titlului. Numele acestui franctiror apare mai jos și acest text îi este de fapt dedicat. E frumos când un om ne propune să primenim aerul și când, deschizând firesc fereastra, ne arată că se poate. Atunci ni se face rușine și ne trezește și pe noi, ceilalți, din lehamite, depresie și lașitate. Și din aerul puturos în care respiram.*

____________________

Începe al patrulea episod al unei novele cu demnitari de stat, miniștri plagiatori, turnători, fenomenologi, tot soiul de doctoranzi, postulanți și alte specii care aparțin faunei universitare românești. Vine vorba chiar și de o străveche specie academică din Olanda sau Regatul Unit. În decor apar fursecuri, sticluțe de apă minerală, Coca Cola, flori.

Când s-a mai bucurat filozofia de atenția și interesul înalților demnitari ai României, ca în zilele noastre?

Figura 1

În imaginea de mai sus – suntem în anul 2008 – îl putem observa pe fostul președinte al României, Ion Iliescu, într-una din noile săli ale fostei cantine a Căminului Grozăvești de pe Splaiul Independenței nr. 204. Acolo se mutase Facultatea de Filozofie cu câțiva ani în urmă, după ce fusese izgonită de la etajul I al Facultății de Drept. Dl. Iliescu urmărește cu atenție prezentarea tezei de doctorat în filozofie pe care un candidat o face în fața unui public numeros. Este firesc ca dl. președinte să fie oaspete de onoare la această ceremonie universitară: candidatul, un tânăr de 32 de ani, nu e un oarecare. A intrat în slujba președinției încă de la vârsta de 24 de ani. A slujit cu credință mai întâi ca expert la Departamentul de Cultură – Culte din cadrul Administrației Prezidențiale, apoi, pentru scurt timp, a fost consilier prezidențial în același domeniu.

De ce la „Culte“? ne putem întreba. Pentru că tânărul candidat a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București. Iar acum, în 2008, își susține lucrarea Etica între teologie și filozofie. Analiză comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creștin. Și, dat fiind că lucrarea „surprinde“ etica muncii între teologie și filozofie și, în plus, studiază valoarea morală a muncii, este cât se poate de firesc să fie propusă la Filozofie sub îndrumarea unui profesor care predă virtutea, Holocaustul și etica afacerilor – pe scurt, etica – în cadrul acestei facultăți.

.

Iată-l, așadar, pe candidatul Ioan Vulpescu (figura 2), prezentând rezultatul muncii lui de ani de zile. E de presupus că, în mod cu totul și cu totul remarcabil, dată fiind funcția extrem de solicitantă de la Cotroceni, apoi aceea de secretar executiv al PSD însărcinat cu strategiile politice, candidatul a studiat și și-a scris teza cu precădere pe timpul nopții și în weekenduri (dacă o fi avut vreunul liber). Câți tineri, asemenea lui, s-ar încumeta să descâlcească după o zi de muncă puzderia de fire care leagă, într-o fericită complementaritate, teologia și filozofia? Căci așa pare că și-a petrecut viața candidatul Ioan Vulpescu în anii care au precedat susținerea doctoratului, încununată de succes.

Figura 2

Vorbind, dl. Vulpescu pare relaxat (figura 2). Stă aproape lipit de primul rând de bănci, cu mâinile adunate pudic în față. Se simte ușurința comunicării, intenția de a-și cuceri publicul prin ținuta destinsă și, implicit, buna stăpânire a materiei despre care vorbește. O încredere încapsulată în sine, liniștită precum un lac de munte.

Ce e real și ce e aparență în această imagine? În ce măsură o fotografie este replica exactă a obiectului fotografiat? Ce altceva ar putea fi văzut aici dacă nu un tânăr care se deplasează cu desăvârșită grație între filozofie și teologie? Care-și prezintă teza doctorală cu o temă extrem de interesantă (etica muncii) în fața unui public select și a unei comisii ai cărei membri sunt unu și unu: un rector, un academician, un decan, doi profesori universitari… ? Pe scurt, fotograful a surprins o ceremonie academică desfășurată în sala unei facultăți de filozofie. Ce ar putea fi aparență în toate astea? Ei bine, totul.

În filozofie, când spui „aparență“, spui și „fenomenologie“. „Fenomenul“ cu care operează fenomenologia și cu care noi ne întâlnim în mod frecvent în viața curentă este ceea ce apare ascunzându-se. Asta înseamnă că mai nimic din ce apare nu este ceea ce pare să fie. Că totul, în primă instanță, e aparență. Că noi trăim într-o lume de măști, de trucaje. Iar fenomenologia nu e altceva decât o metodă a dibăciei mentale, care dibuiește în fiecare lucru tehnicile lui de ascundere, de obturare, de disimulare. Așadar, „punerea lor în lumină“.

Ce ar spune un fenomenolog care s-ar apleca asupra imaginilor de mai sus cu scopul de a ilustra felul în care fenomenologia înfrânge viclenia originară a fenomenelor? Dacă ar lua ca exemplu fenomenul „teza de doctorat a dlui Vulpescu“, el ar fi vorbit pesemne cam așa:

„Dacă vă uitați la lucrarea legată în coperți albastre de pe prima bancă, imediat în fața candidatului, veți constata că ea nu este de fapt ceea ce – în sala de la Filozofie de la Universitatea din București, într-o zi sărbătorească, cu un auditoriu ales, cu doamne platinate și frumos coafate, cu o comisie de domni respectabili și cu un fost președinte de republică asistând la ceremonie – pare să fie; ea nu e ceea se apare în axul privirii noastre, părând că dezvăluie spontan, în toată splendoarea ei, «lucrarea de doctorat» ca atare. Adevărul fenomenului «lucrarea de doctorat a dlui Ioan Vulpescu» stă în culise (la periferia vederii), în discreția însăși a nearătării sale, a ascunsului său.

Dar, ar continua el, ce anume, ca «fenomen», arată ascunzând teza de doctorat a lui Ioan Vulpescu? Un plagiat! Lucrarea e un trucaj și, odată cu ea, totul, în imagine, devine un trucaj: susținerea doctoratului cu atmosfera ei festivă; candidatul; comisia; felicitarea călduroasă a dlui Ion Iliescu, cu zâmbetul lui larg (figura 3). Dar ceea ce este extraordinar, fenomenologic vorbind, la o privire și mai atentă este că și imaginea din figura 2 (aceea cu sala ascultând prezentarea lucrării de către candidat) înfățișează un trucaj! Cine se poate lăuda că a văzut vreodată fotografia unui trucaj (în speță imaginea acestui doctorat plagiat), fără ca ea însăși să fie un trucaj? Trucajul înfățișat de fotografia care, ea însăși, nu e un trucaj este doctoratul trucat. Ceea ce se obține este o formidabilă butaforie. Și este cu atât mai remarcabilă cu cât suportul ei intim și nevăzut este rabaterea în lucrarea însăși a trucajului: lucrarea vorbește despre etica muncii (deci de onestitatea muncii și de toată aura de valori născută prin vrednicie și trudă) într-o lucrare plagiată, obținută, deci, prin opusul muncii, adică prin furt, «pe scurtătură». Rezultă că sala în care vibrează o atmosferă festivă, specifică încununării unui efort academic deosebit, adăpostește o ceremonie a furtului. Bucuria sărbătorii ascunde de fapt doliul comunitar al hoției.“

Și fenomenologul nostru ar încheia pesemne cam așa:

„Propun ca, pentru această rafinată mise en abyme din inima însăși a tezei, să i se acorde domnului candidat titlul de doctor în filozofie.“

Figura 3 – Ion Iliescu: ”Ma bucur că s-a remarcat calitatea susținerii tezei de doctorat în filozofie de către Ionuț Vulpescu, teză apreciată de toți membrii juriului și calificată cu Magna cum laudae (sic!)” – „Ionut Vulpescu se dovedeste un tânar cu calități deosebite – profunzime, seriozitate, modestie, decență, simt al umorului. Îi doresc succes în noua sa “intreprindere” – lansarea în campania de alegeri pentru Camera Deputatilor !“ (sursa)

Acest travaliu de dez-văluire fenomenologică (Ent-hüllung) pe teza lui I.V., în urma căruia ea a ieșit la iveală „în adevărul ființei ei“, a fost făcut însă între timp de unul dintre cei doi traducători ai tratatului heideggerian de fenomenologie Ființă și timp: dl. Cătălin Cioabă, el însuși cadru didactic la Facultatea de Filozofie. Teza de doctorat a dlui Vulpescu, adică „fenomenul“ care, pe parcursul susținerii – și apoi încă unsprezece ani –, a rămas acoperit, obturat, disimulat, încă ne-descoperit și care, ca atare, era apt să devină prin excelență obiectul cercetării fenomenologice, investigat de dl. Cioabă în bibliotecă și acum dez-văluit în ființa lui, „de-periferizat“ din câmpul privirii, arată acum ca în figura de mai jos:

Figura 4

Pasajele colorate, încercuite, marcate etc. reprezintă tot ceea ce, la prima vedere, apărea ascunzându-se. Adevărul e că, aruncând în lume un fenomen atât de intens fenomenologic ca lucrarea sa plagiată, dl. Vulpescu i-a târât pe toți ceilalți în trucajul lui, adică, așa cum se exprima dl. Cătălin Cioabă la sfârșitul cercetării sale (vezi De ce ne-ai batjocorit?, în Contributors, 11 martie 2019 ), în bătaia lui de joc: și-a bătut joc în primul rând de coordonatorul tezei (care, coordonând un trucaj academic, și-a bătut joc, la rândul lui, de noi, lăsând să se înțeleagă că undeva, într-un colț de lume, a mai apărut un laureat academic, demn de respect și admirație), apoi și-a bătut joc de întreaga comisie, care a ridicat în slăvi teza plagiată (pesemne că mai toți referenții s-au grăbit să salute originalitatea tezei), și-a bătut joc de cei din sală, invitându-i să aplaude o cacialma, și-a bătut joc de dl. ex-președinte Iliescu pe care candidatul l-a lăsat să-l felicite, radiind de bucurie, pentru un furt, și-a bătut joc de tema lucrării („etica muncii“), și-a bătut joc de toți doctoranzii cinstiți, și-a bătut joc, în sfârșit, de Facultatea de Filozofie, ba chiar de bunul Dumnezeu pe care, ca absolvent de teologie, și l-a luat ca aliat într-o lucrare plagiată.

Dar și comisia (figura 5)! Biata comisie! Comisia nu e una oarecare! (Ar fi însă bine să știm că, până în clipa de față, componența ei e secretă. La cererea repetată a dlui Cătălin Cioabă de a i se comunica componența comisiei și conținutul referatelor, Universitatea, sub semnătura rectorului, dl. Mircea Dumitru, și a directorului CSUD („Consiliul pentru studii universitare de doctorat“), dl. Bogdan Murgescu, a decretat că atât compoziția comisiei doctorale, cât și referatele membrilor ei nu sunt informații de interes public.)

Figura 5

Așa stând lucrurile, nu am voie deocamdată să rostesc nici numele profesorului-coordonator din stânga fotografiei, nici pe cel al profesorului de la Arad de lângă el, nici pe cel al rectorului Universității din București (în picioare), care prezidează comisia, nici pe cel al domnului academician de lângă el (ușor de păcălit de către candidat, pentru că vine dinspre istoria artei și deloc dinspre filozofie – dar ce o fi căutând atunci în comisie?), nici pe cel al decanului din extrema dreaptă a imaginii, personajul cel mai degajat vestimentar, un adevărat filozof post-modern din zona balcanic-europeană.

Dar să lăsăm acum „analiza fenomenologică“ a fotografiilor și să schimbăm perspectiva de interpretare. La începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, a apărut, sub numele lui Erwin Panovsky, o metodă revoluționară de interpretare a operei de artă: iconologia. Un tablou, de pildă, dincolo de semnificația sa factuală (ce anume reprezintă „semnul plastic“), dincolo de cea expresivă (de stil, de compoziție, de simboluri folosite, de context cultural), are absorbită în ea, spune Panofsky, fără ca autorul să fi fost conștient de acest lucru, un spirit obiectiv al epocii. Părintele iconologiei îl numește habitus, termen pe care, în varianta germană a operei sale, îl traduce cu Weltanschauung („viziune despre lume“), iar în cea anglo-saxonă, cu basic attitude. Aici nu mai e vorba de stilul particular și inconfundabil al autorului, ci de un stil prezent în toate produsele culturale ale unei epoci, pe care opera (artistul) îl exprimă în mod inconștient. Alături de semnificația transmisă intenționat de artist în operă, mai există, așadar, și un surplus meaning, o semnificație care transcende opera și care aparține ideologiei integratoare a epocii, constituind ceea ce Panofsky a numit semnificația documentară a imaginii. Altfel spus, imaginea devine simbolică dincolo de elaborarea de către artist a unui program simbolic idiomatic: în ea se află mai mult decât a pus, cu bună știință, creatorul ei. Sau, cum spunea Alexandru Dragomir la interpretarea pe care a făcut-o la O scrisoare pierdută: „Oricine creează cu adevărat spune mai puțin decât ar vrea să spună și mai mult decât crede că spune. Acesta e Spielraum-ul, «spațiul de joc», al interpretării“.

Privitor la fotografiile prezentate mai sus, putem acum să ne referim, jucându-ne puțin și „de-a iconologia“, la semnificația lor documentară, la „duhul“ care răzbate din ele. Ca să nu mai lungim vorba, dacă ne uităm la ele ca „documente culturale“, aș numi acest „duh“, adică aerul pe care îl respiră ele – duhul reciclării. În fotografia auditoriului (figurile 1 și 2), ne izbește vârsta celor care asistă la susținere. Toți vin „de dinainte“ și toți sunt „reciclați“. Fostul secretar de partid comunist, Ion Iliescu, s-a reciclat ca primul președinte român de republică democratică de după 1990 (a trecut formal de la „idealurile nobile ale comunismului“ și de la tehnicile comuniste de păstrare a puterii – a mai avut scăpări cu diversiuni teroriste și cu câte o mineriadă-două – la multipartitism, alegeri libere, piață liberă, alianță NATO etc.). Fostul profesor de etică socialistă, coordonatorul tezei, s-a reciclat după 1990 și predă, cum spuneam, Holocaustul, etica afacerilor și componentele teologice ale moralei laice. Fostul profesor de materialism dialectic și istoric la „Liceul Industrial de Petrol“ din Videle s-a reciclat și a devenit decan la Filozofie. Cum s-ar zice, la vremuri noi, oameni vechi, dar scăldați în apa tranziției, botezați în ea și renăscuți din ea.

Să ne aruncăm o clipă privirea asupra fotografiei comisiei de doctorat (figura 5), dar de astă dată nu asupra personajelor care o compun, ci asupra mesei la care sunt așezate. Să poposim, așadar, o clipă și la „semnificația factuală“ (Sach-Sinn, factual meaning), a imaginii cu pricina. Masa comisiei are stilistica metamorfozei post-decembriste a meselor de prezidat ședințe de pe vremuri. A dispărut fața de masă de catifea roșie. A apărut apa minerală îmbuteliată în sticle mici „Dorna“. Fiecare membru al comisiei are în față o sticluță cu dop alb și alta cu dop albastru, în așa fel încât să poată opta între apa minerală plată și cea cu bule. În schimb, la cinci persoane, există doar trei farfurii cu fursecuri. Nu se văd pe nicăieri șervețele și nici farfurioare pe care membrii comisiei să poată mânca fursecul ales, fără să rămână cu degetele unsuroase. Unul dintre membrii comisiei, cel din extrema dreaptă (decanul?), a băut apă, dar a uitat să pună dopul la sticlă. Toți ceilalți l-au pus. Domnește aici o atmosferă ușor neglijentă, neatentă la detalii și ornamente, oarecum austeră, specifică unui spațiu „viril“.

Însă cel mai semnificativ personaj din această micro-interpretare iconologică este, neîndoielnic, candidatul însuși, dl. Vulpescu (figurile 2 și 3). În analiza „semnificației documentare“ a fotografiilor, el nu face parte din „generația reciclată“, ci din urmașa acesteia, pe care aș numi-o „generația clonată“ (sau „de transfer“). Această generație e extrem de importantă: ea asigură generației reciclate o perenitate. Misiunea ei este conservarea, în forme adaptate la prezent, a trecutului comunist al României. N-ar fi fost păcat să se piardă tot ceea ce poporul român a deprins, cu atâtea sacrificii și trudă, vreme de vreo patru decenii? Descurcăreala, furtul, corupția, delațiunea, relația de cumetrie, fentarea legii, duplicitatea – cum să lași toate aceste delicatesuri ale „vieții-laolaltă” să se piardă pentru totdeauna? Nu era firesc ca reciclații să-și dorească urmași? Nu era normal să apară o generație care să se înfrupte și ea din tehnicile de disimulare și minciună aducătoare de serioase profituri care „au făcut istorie“ atâta amar de ani?

În decembrie ᾽89, Ionuț Vulpescu avea 14 ani. N-a trăit ca om matur comunismul. Evacuarea conținuturilor etice ale conștiinței, furtul practicat cu dezinvoltură, cățărarea la vârf pe linie de partid, toate acestea nu le putea deprinde decât printr-o dotare naturală adecvată, dublată de întâlnirea la timp a maeștrilor potriviți. Căci altfel, cum să fi descoperit el singur, atât de fraged fiind (la 24 de ani era deja în solda Cotroceniului), acea lume veleitară care simulează lumea excelenței fără să plătească prețul accesului la ea? Lumea contorsioniștilor în care totul e fals, aparență, zbatere tenace pentru izbânzi impure, lumea patimilor viscerale, lumea ahtiaților de putere care nu stau pe gânduri să nenorocească un popor când e vorba de binele propriu. Aceste fotografii din arhiva candidatului, puse cu mândrie pe pagina personală de Facebook, respiră „duhul“ blocajului istoric în care trăim de trei decenii. Unul realizat prin transferul răului pe celălalt mal al istoriei. Prezența în sală a „înaltului demnitar“, dublată de compoziția comisiei aflate la catedră semnifică transferul operat de generația reciclată. Iar autorul tezei plagiate despre „etica muncii“ semnifică și simbolizează generația de transfer.

Asta e! Cu generațiile „reciclate“ și cu cele „clonate“ nu te poți pune. Există în istorie și o ștafetă a răului.

***

Afirmarea statornică a generației de „transfer“ este probată și de alt eveniment, survenit cu zece ani mai târziu. Suntem în 2018. E vorba tot de susținerea unui doctorat (figura 6).

Figura 6.

Unele figuri din imaginile anterioare se regăsesc în scenografia noului doctorat, altele au dispărut și au fost înlocuite. Astfel, de astă dată demnitarul care asistă la susținerea doctoratului nu mai e Ion Iliescu, ci Petre Roman. El nu mai e așezat, precum era Iliescu, ci în picioare în banca întâi, și nu mai ascultă, cum făcea acesta, ci pune întrebări, prezumate a fi de estetică, deși formația lui e de inginer. Candidatul nu mai e un tânăr, ci o tânără de 26 de ani, dra Oana Șerban, originar poetă din Buzău. Teza ei e redactată în engleză (deși comisia e eminamente autohtonă) și are titlul The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity. În mijlocul comisiei nu mai e rectorul Universității din București, ci fostul rector al Universității Babeș-Bolyai, filozof și, împreună cu soția, informatori ai Securității cu acte în regulă de la CNSAS.

Aceiași ca la doctoratul lui Ionuț au rămas: decanul, în partea stângă a imaginii, îmbrăcat la fel ca în 2008. Și coordonatorul, aflat însă de această dată nu în calitatea de profesor de etică, ci de estetică. Pe care – zic foștii lui studenți răutăcioși – a deprins-o după 1990, citind împreună cu ei din manualul de estetică a lui Nicolai Hartmann, apărut în traducerea lui Constantin Floru în 1974 la editura Univers. Profesorul venea la curs cu foi îngrijit transcrise, de mână, pe foi studențești, pe care le debita de la catedră. (Se știe de altfel că cel mai bine înveți când înveți împreună cu alții.)

Spre deosebire de atmosfera austeră de la doctoratul domnului Vulpescu, aici se simte cum o prezență feminină și-a pus amprenta peste tot, inclusiv asupra mesei la care stă comisia, înviorată de două splendide buchete de flori, dintre care unul iese dintr-o uriașă cutie de bomboane. Și membrii comisiei sunt mai răsfățați aici.



Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro

















4775 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version