Este doar un sentiment personal și deci profund subiectiv, știu, dar am și convingerea că nu sunt singurul care a fost cuprins, într-un fel sau altul, de această impresie ciudată: săptămâna care a trecut a fost una profund aparte.
De ce?
În ceea ce mă privește, am avut un sentiment de eliberare, pe care nu-l mai resimțisem de la Revoluție. Atunci m-am culcat în comunism și m-am sculat în postcomunism: am răsuflat ușurat, chiar dacă societatea nu avea să se schimbe atât de repede și de profund pe cât speram. Acum m-am culcat în Dragneastan, într-o România de la care nu mai aveam multe speranțe, pe termen scurt cel puțin, și m-am sculat într-o România „des-dragneaizată”: am răsuflat din nou ușurat. Este un soi de „mica revoluție”, mi-a trecut mie prin cap, având grijă însă, bineînțeles, să păstrez proporțiile. În plus, în cazul lui Ceaușescu, emergentul stat de drept postcomunist s-a întemeiat pe o crimă (căci nu a existat, de fapt, proces); în cazul de față, statul de drept și-a îndeplinit (cu greu și contorsionat) menirea: Dragnea a fost eliminat în urma unui proces real. A spune că este aceeași Mărie cu altă pălărie este pur și simplu o dovadă de obtuzitate cinică – sau de obediență partinică dusă dincolo de orice limită.
Deși personal m-am simțit ușurat, asta nu înseamnă că sunt atât de naiv încât să cred că de acum încolo va curge lapte și miere. Pe de o parte, oricare vor mai fi schimbările de la vârful PSD, câtă vreme instituțiile statului rămân „dragneaizate”, nimic fundamental nu se va schimba. În plus, chiar dacă este posibil să se pună puțin basmaua pe țambalul corupției, incompetența va continua să-și vadă nestingherită de treabă. Vreți un exemplu care să ilustreze „autonomia prostiei” chiar și dincolo de practica hoției? Îl avem cu toții sub ochi și ne afectează trans-partinic pe mai toți, căci mai toți avem copii și/sau nepoți. Or, deciziile recente ale doamnei ministru Andronescu nu pot fi bănuite de corupție, dar pot cu siguranță să fie acuzate de incompetență. O incompetență care afectează toți copiii din țară și, implicit, părinții acestora. Ceva atât de nepopular nu are cum să fie de folos interesat nici doamnei ministru, nici guvernului, nici partidului. Și atunci de ce? Din pură și senină incompetență! Or, de la doamna ministru Andronescu la primari și directori de instituții, dragneaizarea a umplut țara de incompetenți fideli, de care nu vom scăpa prea curând. Pe de altă parte, nu sunt nici atât de naiv încât să capăt, brusc, încredere în Opoziția PNL. Cele două partide principale, reprezentând Puterea și Opoziția, s-au sprijinit de fapt reciproc și într-un mod paradoxal în ultimele alegeri: în 2016, PSD a câștigat în mare măsură pe baza totalei incompetențe politice a PNL-ului; în 2019, PNL-ul a căpătat un plus considerabil de votanți pe baza gogomăniilor excesive ale PSD-ului. Nimic nu s-a schimbat deci în substanța PNL-ului, oricât de „învingător” ar fi el.
Ceea ce s-a schimbat însă în mod simptomatic este nu atât nesperata poziție pe care alegerile au propulsat USR+, cât incredibila mobilizare a electoratului său. Nu mă interesează aici nici calitatea partidului, nici politicile sale prezente și viitoare, dar nu pot să nu constat o schimbare semnificativă în societate, care ne reprezintă mai mult decât orice partid. Am repetat până la sațietate, cu multe alte ocazii, constatarea subtilă a lui Mircea Vulcănescu că „la români se poate atunci când nu se mai poate”. Ei bine, acum o săptămână atinsesem pragul la care „așa nu se mai poate”. Și iată că, aparent brusc, s-a putut! Iar ceea ce s-a putut nu este atât creșterea unui partid, ci trezirea unei societăți pe care o credeam că vegetează sub tăvălugul PSD-ist. Ceea ce ne-au arătat în primul rând aceste alegeri este faptul că România PSD-istă este mult mai mică decât ne obișnuisem să credem, că, dincolo de un electorat aproape inevitabil captiv, există un electorat viu – sau, ca să cităm din imnul nostru național, care poate fi trezit oricând din „somnul cel de moarte”. Cât o să dureze și ce va face acest electorat cu victoria sa, vom vedea, dar, deocamdată, vestea cea bună este că el există!
Săptămâna aceasta a mai adus și o altă „veste bună”, aproape incredibilă și ea: „schimbarea la înfățișare”, ca să spun așa, a societății ortodoxe române față în față cu reprezentantul catolicismului. În esență, vizita Papei Francisc poate fi considerată și un moment de de-BOR-izare a României ortodoxe. Cu această ocazie, BOR s-a comportat, punctual, incomparabil mai bine decât Biserica Bulgară – și merită, din acest punct de vedere, toată admirația. Dar numai din acest punct de vedere, căci atitudinea și mesajele curente ale ierarhilor noștri au fost și vor rămâne ortodoxo-centrice și mult prea puțin ecumenice. Populația l-a primit însă pe papa Francisc cu o căldură inimaginabilă, vizibil și profund creștină, care nu se încurca deci în seculara sciziune dintre catolicism și ortodoxie pe care ne-o tot predică daco-ortodocșii noștri. Așa cum s-a dovedit că electoratul nu este majoritar pesedizat, tot astfel credincioșii ortodocși s-au dovedit a nu fi atât de conservatori și chiar fanatizați pe cât ni s-a tot dat să înțelegem.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
