Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Răspuns lui Lucifer: despre vină

de Liviu Papadima     Contributors.ro
Vineri, 31 mai 2019, 10:53 Actualitate | Opinii


Liviu Papadima
Foto: Arhiva personala

Primul comentariu la articolul meu din Contributors, ”Nici eu nu vreau să mor prost”, postat sub pseudonimul ”Lucifer”, a fost următorul:

”De vreo 30 de ani tot asta zicem, să nu fim proşti. Şi, în inteligenţa noastră, am ales cam întotdeauna “răul cel mai mic”. Asta în frunte cu inteligenţii din intelighenţia românească, cu elitele noastre cele mai de soi. Şi am ajuns iată să fim conduşi, democratic, de proşti şi de borfaşi, pe care noi, inteligenţii i-am ales şi proslăvit. Să nu fim ipocriţi, domnilor, toţi suntem vinovaţi. Şi mai ales inteligentele noastre elite.”

Am vrut să îi răspund lui Lucifer la locul cuvenit dar mi-am dat seama că m-aș fi lungit prea mult și am preferat, de aceea, soluția unui articol independent.

Las la o parte bizareria blamului că românii au ales ”răul cel mai mic” din 1990 încoace, de parcă ”binele” s-ar fi întrupat în deplina-i strălucire pe listele electorale iar noi, orbeții, n-am fi fost în stare să-l recunoaștem.

Fraza-cheie a comentariului este, pentru mine, ”Să nu fim ipocriţi, domnilor, toţi suntem vinovaţi.” (Din formula de adresare ar reieși că ”sexul frumos”, cum i se spunea odinioară, ar putea fi exonerat. Mă rog, chestia e totuși prea serioasă pentru glumițe colaterale).

Așadar, vina. Profesional, nu sunt tocmai calificat pentru a discuta o atare temă – n-are a face că oricine se poate considera îndreptățit să o invoce, oricând și oricum. Nici măcar nu știu cui i-ar reveni competența în domeniu: filozofului? psihologului? sociologului? expertului în drept? teologului? Probabil tuturor, în moduri diferite, dar eu nu sunt nici una, nici alta. Asta nu mă împiedică, însă, să observ cu câtă îndârjire și lejeritate se practică la noi, în cele mai felurite arene, sportul aruncării cu blamul.

Cred într-adevăr că societatea românească a dezvoltat, în ultima vreme, oarecum surprinzător, o redutabilă ”cultură a culpabilizării” și mă strădui, dezarmat, să-i întrezăresc rădăcinile și rațiunile de a fi.

Mai bine de jumătate din timpul biologic al vieții mele și o bună parte din timpul devenirii morale s-a scurs într-un regim totalitar. În comunismul ceaușist, chestiunea vinei era, teoretic, simplă: ”de vină” pentru ce se petrecea rău și strâmb era ”conducătorul iubit” – cu adagio-ul frecvent ”și ilustra sa soție” – partidul ”strâns unit” în jurul dictatorului – după caz, al cuplului dictatorial -, organele de represiune aflate în slujba partidului – securitatea, miliția etc. -, activiștii din pozițiile de decizie. Teoria, e drept, era simplă și elocventă, o hrană morală indispensabilă pentru cetățenii care își doreau, ca mai toți oamenii, să poată trăi. În practică, cred că fiecare dintre noi s-a prăbușit, nu o dată, în fisurile acestei generoase teorii.

În 1980 intram în ultimul an de studenție. Îmi plăcea în facultate, îmi plăcea ce învățam, îi admiram și uneori chiar îi iubeam pe mare parte dintre profesorii noștri, îmi doream să pot ajunge și eu printre ei. Era însă un impediment: trebuia, pentru asta, să fac un doctorat. Iar pentru a mă înscrie la doctorat, aveam nevoie de avizul secției de partid a Municipiului București. Pentru aviz, se înțelege, aveam nevoie de carnetul de membru.

Am făcut-o. În seara zilei în care am fost firitisit am tras o beție zdravă, de n-am mai știut de mine. A doua zi însă, cu toată mahmureala, mi-am readus aminte că devenisem ”membru”.

Au trecut de atunci cam 8-9 ani până să ajung să fiu primit din nou, de data asta ca asistent, la Litere și încă o dată pe-atât până se îmi termin doctoratul. N-are a face. Carnetul de partid l-am rupt în decembrie 1989 în fărămițe. Dar nici asta nu are cine știe ce relevanță. Un destin comun, de om care și speră și se luptă să-și poată privi chipul în oglindă dimineața. Mici cedări, mici drame lăuntrice, uneori chiar mici gesturi eroice. Altceva era mai important. Iar acel ”altceva” a devenit evident chiar din primele luni de după căderea dictaturii, când ne-am trezit, debusolați, că solidaritatea ”victimelor”, a ”oprimaților” regimului totalitar se prăbușește vertiginos, când din interiorul ”teoriei” cu care empatizasem atâta vreme izbucnește la vedere, grotesc, puzderia de fisuri, de o inimaginabilă – până atunci – varietate de forme și adâncimi. Ceea ce se petrecea, în fapt, aveam să înțeleg mult mai târziu: odată cu căderea dictaturii intra în disoluție cultura compromisului moral justificabil, cea care reușise să mențină un echilibru acceptabil între teorie și încrengătura de fisuri care o brăzdau.

Cursul evenimentelor e cunoscut. Un proces sumar îi condamnă la moarte pe soții Ceaușescu, executați la fel de expeditiv. Teoria triumfă. O serie de procese intentate liderilor de partid sau de guvernământ implicați în reprimarea revoltei din decembrie 1989 – Dincă, Postelnicu etc. – încearcă să o consolideze. Încep însă să se străvadă tot soiul de tentative dubioase de a acoperi crăpăturile – de pildă, turnând ghips peste piciorul subit fracturat al generalului Stănculescu – sau, dimpotrivă, de a zgârma crusta crescută peste ele – vă mai amintiți de CADA, gruparea ofițerilor care lupta pentru reformarea armatei, sau de mișcarea analogă de reformare a Sinodului BOR?

Marea dezbatere stârnită de faimosul punct 8 al Proclamației de la Timișoara, care cerea ca foștii activiști de partid și foștii colaboratori ai fostei Securități să nu mai aibă dreptul, măcar pentru o vreme, de a activa în continuare în politică, a pus degetul pe rană. Din păcate, însă, așa cum aveam să înțeleg, iarăși, mult mai târziu, fără a o vindeca, ci făcând-o să supureze încă și mai tare. De la ”Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu la răspunsul lui Ion Iliescu că n-ar fi corect ca, încă din debutul democrației, unor oameni să li se suspende niște drepturi fără a li se fi dovedit o vină personală, trecând prin dilematismul din ”Minima moralia” a lui Pleșu și dizertațiile despre căință și iertare ale părintelui Galeriu, spațiul public românesc a transferat în cheie etică o problemă a cărei stringență era, de fapt, politică: vrem sau nu vrem să ne despărțim de comunism? Și dacă ”da”, cum? Dacă e să ne uităm la bâlciul cu care s-a soldat, mult mai târziu, adoptarea în Parlament a ”Raportului Tismăneanu” sau la sondajele privitoare la nostalgicii ”epocii de aur”, se pare că nu voiam prea tare. Poate din incultură politică, poate din nesiguranță, poate chiar din cauza ”crăpăturilor” pe care eroica revoltă populară din decembrie 1989 le acoperise sub o pojghiță de entuziasm, poate din alte motive pe care nu sunt capabil să le identific. A trebuit foarte puțin timp ca de la euforia sentimentului de solidaritate stârnit de revoluție să experimentăm oroarea scenelor cu grupuri de femei aplaudând de pe margine minerii în timp ce schilodeau, în miezul capitalei, civili cu barbă sau ochelari sau să privim la televizor scenele de violență atroce de la Târgu Mureș. Desigur, modul cinic și iresponsabil de gestionare, de către puterea politică nou instaurată, a divergențelor politice apărute după căderea comunismului – recrudescența animozităților interetnice, revitalizarea partidelor istorice, revenirea în actualitate a monarhiei etc. – a contribuit masiv la trecerea rapidă de la cultura compromisului justificabil la cea a culpabilizării generalizate. Istoria evenimentelor postdecembriste poate fi rezumată, cred, ca prăbușire vertiginoasă a solidarității de moment într-o stare de endemică și crâncenă intoleranță.

Cred însă că nu doar politicul, cu deciziile lui flagrant neinspirate, e responsabil pentru glisarea societății românești către o cultură a culpabilizării. O dovedesc numeroase evenimente ulterioare care n-au avut, decât cel mult tangențial, legătură cu politicul. Vă mai aminitți de reacția publică stârnită de drama cumplită a lui Ionuț, copilul sfâșiat de câini? Au fost invinovățiți, simultan, bunica lui Ionuț, pentru că nu îl supraveghease atent la locul de joacă, părinții care încredințaseră bunicii scoaterea copilului în parc, câinii maidanezi sau chiar câinii în general, pentru că mușcă, administrația parcurilor, pentru că nu semnalizase suficient de clar ieșirea din zona protejată, proprietarii curții în care se aflau câinii ucigași, pentru că lăsaseră poarta deschisă, ong-urile ecologiste, pentru că împiedicau stârpirea câinilor maidanezi, primăria, pentru că nu găsise soluții pentru îndepărtarea unui atare pericol public, guvernul și clasa politică pentru că toleraseră o stare de fapt care făcea posibile astfel de atrocități.

Poate însă și mai elocventă e reacția publică de după moartea, în urma unei avalanșe, a unei fetițe aflate într-o expediție montană împreună cu tatăl ei, alpinist încercat. Dublul ghinion al bărbatului, ca să-i moară copilul de lângă el și ca el să scape cu viață, a stârnit o a doua avalanșă a oprobriului public, a celor care își doreau ca ”vinovatul” să fie pus după gratii, eventual sub pază severă, ca să nu-și poată curma zilele. Au fost extrem de puțini cei care au susținut că e inuman să pui sub presiunea blamului public un om care comisese, fără doar și poate, o greșală de neiertat – ”greșala” se măsoară în raport cu consecințele, nu-i așa? – pe care el însuși, cu siguranță, nu și-o va putea ierta niciodată. (Între cei care au făcut opinie aparte s-a aflat, îmi amintesc, Sorin Ioniță, un om pe care îl apreciez enorm pentru capacitatea de a-și domina emoțiile, în favoarea unei raționalități severe, intransigente.)

Spre deosebire de mare parte dintre concetățenii mei, inclusiv redutabili intelectuali – nu mai vorbesc despre jurnaliști! – nu am să pun, în acest punct, întrebarea uzuală: ”Cine-i de vină?” Mi se pare o întrebare incorectă, dacă chiar vrem să înțelegem starea nevrotică – rog psihologii să intervină! – la care a ajuns societatea românească. Concură aici, cel mai probabil, politicile strâmbe din România ultimilor 30 de ani, speranțele românilor în capacitatea politicului de a face binele, imaginea pe care aceștia și-au făcut-o despre o ”normalitate” accesibilă și în țara lor, frustrărilor sociale acumulate de-a lungul ultimelor decenii de ”democrație”, poate chiar unele date culturale mai profunde, asupra cărora nu mă simt avizat să mă pronunț. Știu că un recent studiu efectuat la Cluj, ale cărui rezultate au fost publicate sub titlul, nu tocmai inspirat, ”Psihologia poporuloui român”, relevă faptul că cea mai proeminentă trăsătură a societății românești de azi este neîncrederea. Or, neîncrederea rimează excelent cu ceea ce eu am numit cultura culpabilizării. Mă amuzam, acum câțiva ani, împreună cu o bună prietenă, de rezultatul unui sondaj din care reieșea că vreo 90% dintre respondenți îi consideră pe ceilalți agresivi, intoleranți și bădărani, în vreme ce tot cam atâția respondenți se consideră pe ei înșiși pașnici, toleranți și manierați.

Închei de scris acest articol, început acum câteva zile, după ce m-am bucurat și eu de participarea la vot a românilor la europarlamentare și la referendum. Pentru cele dintâi pariasem pe un 45% și, iată optimismul meu a fost întrecut de realitate. M-am bucurat și eu enorm că această creștere substanțială a implicării civice a modificat drastic eșicherul opțiunilor politice. Și m-am bucurat în egală măsură de finalizarea procesului lui Liviu Dragnea, tărăgănat mai bine de doi ani în justiție. Urmăresc și eu cu viu interes, ca mulți dintre concetățeni, convulsiile prin care trece PSD-ul după dublul eșec, cel din alegeri și cel din tribunal. Constat însă că, și în acest caz, al unui partid care a întins la maxim cotele neîncrederii, contrapunând sistematic oricărei informații dezavantajoase din spațiul public o informație de semn opus, și ale culpabilizării, inventând în permanență dușmani fictivi pentru orice formă de dezaprobare, și în acest caz, spun, PSD nu mai poate evada din propriul discurs, pe care l-a fabricat propagandistic și a ajuns să-l inhaleze ca pe singurul aer respirabil. Ce se discută acum despre viitorul partidului pare să fie, în primul rând, ecuația vinei: prevalează ”teoria”, potrivit căreia Dragnea și câțiva acoliți apropiați sunt de dat la lada de gunoi, sau ”fisurile” ei, cu sporadicele și umilele acte de, pe de o parte, complezență, pe de altă parte, eroism contestatar? Teamă mi-e că nici în al paisprezecelea ceas PSD-ul nu va reuși să pună pe tapet întrebarea care ar trebui să-i definească, anume ce așteaptă românii, într-o țară săracă a Uniunii Europene, de la un partid social-democrat?





Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2905 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version