Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Noi suntem Europa!

de Mihai Maci     Contributors.ro
Sâmbătă, 25 mai 2019, 0:02 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala
O stafie bântuie România şi oriunde i se nimereşte un microfon în faţă ne repetă aceeaşi poveste cu “noi” – cei buni şi oropsiţi – şi “ei” – exploatatorii “fără neam şi Dumnezeu”. Între “noi” şi “ei” a existat dintotdeauna o prăpastie, care acum devine o adevărată tranşee a ultimei lupte cu “neocolonialismul” în numele “valorilor europene”, căci – mai răi decât turcii şi comuniştii – “eurocraţii” de la Bruxelles ne supun deznaţionalizării (fie prin emigraţia de masă, fie prin distrugerea “tradiţiilor” noastre ancestrale). Ca-n toată istoria ce-am învăţat-o, “marea luptă” e aceea a “rezistenţei” faţă de tăvălugul nivelator ce se abate asupra noastră. Şi o cohortă de stafii se oferă – cu lacrimi în ochi – să pună trei flori veştejite pe coşgiugul celor care, înglodaţi în noroaie şi în datorii, nu vor mai apuca “victoria finală”.

Nu faptul că lucrurile acestea se spun e de mirare, ci acela că ele găsesc ascultători care să le creadă. Au trecut 12 ani de când nu mai stăm nici la coadă la vize, nici – cu ele în mână – la graniţă; 12 ani de când putem merge în Europa şi de când Europa a venit la noi; 12 ani în care am descoperit şi noi – în sfârşit! – consumul; 12 ani în care în România s-a construit mai mult decât 18 anteriori şi în care posibilităţile vieţii (de la hrană la haine şi de la maşini la călătorii) s-au diversificat mai mult decât în memorabilii ani ’60. Oare toate acestea nu contează? Oare n-au lăsat ele urme în viaţa fiecăruia dintre noi?

O să mi se spună, mai înainte de de toate, că – încă – “noi” suntem departe de “ei” şi că, orice am face, tot “sărăcii Europei” suntem. E adevărat, însă a fi “săracii Europei” nu e totuna cu a fi săracii lumii pur şi simplu. În primul rând pentru că cei nemulţumiţi cu condiţia lor de aici se pot duce oricând, oriunde în Europa pentru a-şi încerca o nouă şansă. Peste 4 milioane de compatrioţi ai noştri au plecat şi, probabil, cei mai mulţi nu regretă pasul făcut. Sărăcia adevărată – o vedem bine în media ce ne pune întrega lume în faţă – e atunci când nu (mai) poţi pleca şi când (şi dacă reuşeşti să fugi) nimeni nu te primeşte. Graţie celor plecaţi, Europa a intrat în multe din casele noastre: bunici ce se duc să-şi vadă nepoţii într-o mare capitală europeană şi copii ce vin să se joace cu verişorii lor într-un cătun din România – aceasta este Europa căreia-i aparţinem cu toţii!

Apoi, cei care au rămas aici au şansa de a-şi extinde domeniul activităţii oriunde pe continent. Câte firme româneşti nu lucrează pe comenzi din afară şi câţi români din ţară nu sunt plătiţi de firme străine? Câţi tineri absolvenţi de universitate nu visează un job într-o corporaţie şi câte fonduri europene nu au ca destinaţie agricultura şi turismul românesc? Şi aici, lucrurile se întrepătrund nu atât la nivelul teoriilor generale şi al discursului public, cât la nivelul oamenilor: aşa cum ne-am obişnuit să auzim vorbindu-se româneşte şi la Paris, la Madrid sau la Roma, din ce în ce mai des auzim vorbindu-se franţuzeşte, nemţeşte sau englezeşte şi într-o cafenea de la Cluj, pe o terasă din Timişoara sau într-un parc din Bucureşti. Europa nu e o abstracţie; e zâmbetul celui ce-şi caută cuvintele – fie el român, fie străin – pentru a-i explica celuilalt încotro să se ducă, unde să găsească ceea ce caută sau care e obiectivul ce merită a fi văzut şi cunoscut. Europa e visul calităţii pe care-l urmărim muncind şi cumpărându-ne produsele dorite, e speranţa mai binelui ce se exprimă în comfort şi în civilizaţie. Occidentalii i-au cunoscut pasiunea acum mai bine o jumătate de veac; noi am descoperit-o abia de 12 ani.

Căci merită să le reamintim celor ce ne vorbesc de distanţa dintre “noi” şi “ei” de unde venim. Uitaţi-vă la un documentar cu România anilor ’80 – anii naţionalismului şi ai autosuficienţei – să vedeţi cum arăta ţara şi cum arătau oamenii. În ciuda a ceea ce ne exaltă apostolii izolării, privaţiunile şi nevoile nu fac pe nimeni fericit. Anii lungi ai autarhiei comuniste ne-au lăsat pe toţi mai săraci – şi nu doar material, ci şi moral. Nici atunci nu “se dădea” chiar totul şi lupta pentru un post (care începea din şcoală), cea pentru o locuinţă, apoi cea pentru haine, mâncare, benzină presupunea o încrâncenare pe care azi e aprope cu neputinţă să ne-o imaginăm. Au fost şi vremuri, au fost şi cazuri în care această concurenţă surdă a luat forma turnătoriei şi a loviturilor sub centură. Comunismul nu a fost – cum ne e przentat de “nostalgici” – epoca în care fiecare avea asigurat necesarul şi-n rest “se descurca cum putea”. Departe de asta, necesarul acela era obiectul unei lupte epuizante de fiecare zi. Rezultatul acesteia a fost sălbăticirea unei întregi societăţi pentru care furtul, mincina şi impostura au ajuns simple “strategii de supravieţuire”, fără nici o conotaţie morală. Ceauşescu ne-a îndepărtat de cei de lângă noi băgându-ne la grămadă în blocuri şi punându-ne să ne batem unii cu alţii la cozi, pentru o ciozvârtă de carne.

Poate că azi, dând înapoi firul timpului, sărăcia materială e cea care ne uimeşte, însă – mai gravă decât aceasta – era sărăcia morală, capabilă să justifice orice. Ea e baza interminabilei noastre “tranziţii”. Uităm prea uşor faptul că sistemul de “pile, cunoştinţe, relaţii”, care s-a format atunci şi care era esenţial pentru supravieţuirea într-o lume săracă, centralizată şi autoritară, e cel din care au derivat corupţia şi impostura ce cangrenează astăzi societatea românească. Şi nu în acel timp s-au dezvoltat – exponenţial – handicapurile ce ne frânează dezvoltarea: descurcăreala, frica de străin, teama de iniţiativă, supunerea faţă de şefi, neîncrederea generalizată, faptul de-a “ne face că facem” ceva? Dar – dincolo de toate – lucrul cel mai grav a fost acela că, vreme de decenii, nu am avut un reper de comparaţie. Am rămas noi între noi şi tot ceea ce am făcut şi am gândit s-a judecat doar în “cercul strâmt” al “identităţii naţionale”. Noi eram cei mai buni, cei mai bravi, cei mai viteji, cei mai plini de realizări doar pentru că toţi ceilalţi erau reduşi la fundalul amorf din care doar noi ieşeam în evidenţă. Îşi mai aminteşte cineva măcar faptul că salariul mediu din ’89, calculat în monedă americană (şi nu la preţul acesteia fixat de Ceuşescu), era sub suta de dolari?

Când cortina a căzut, ne-am descoperit săraci şi descumpăniţi. Dincolo de sirenele propagandei, se aflau faptele, iar acestea erau mult mai dezamăgitoare decît ni le imaginasem. De acolo am pornit şi în degrigolada conştientizării a ceea ce suntem cu adevărat singurul nostru proiect, vreme de un întreg deceniu a fost acela de integrare în Europa. Departe de a fi doar o mitologie, pasiunea integrării a fost – realmente – un unificator: pentru odată, ne-am luat ca măsură ceea ce ne doream cu toţii a fi. Sigur, când a venit ceasul adevărului, am constatat că decalajul dintre dorinţe şi posibilităţi e atât de mare încât doar mergând acolo unde lucrurile după care tânjeam erau o realitate aveam şansa de a le dobândi. Şi totuşi, Europa a venit mai întâi ea către noi. Din momentul în care am oferit garanţiile unei ţări cu democraţie reală (adică prin alternanţa de la putere din 1996) şi capabilă să-şi respecte angajamentele (în timpul celui de-al doilea război din Kosovo) am fost trataţi ca parteneri de încredere. Aceasta nu a însemnat doar integrarea în NATO (din 2002) şi accelerarea aderării europene (semnată în 2005) ci şi lucruri mult mai concrete, pe care mulţi şi le amintesc: garanţiile străine asupra României au determinat marii retaileri să investească pe piaţa noastră (şi aşa au apărut – mai pretutindeni – mall-urile), perspectiva integrării în Uniunea Europeană a dus la suspendarea vizelor (în martie 2002) şi am devenit beneficiari ai fondurilor de preaderare. Toate acestea s-au tradus – în ciuda lentorii cu care s-a mişcat enormul nostru organism statal – într-un singur lucru: în prosperitate pentru toţi. Nu multă, nu egală, nu aşa ne-am dorit-o, dar – în mod cert – o prosperitate reală, pe care n-am fi putut-o genera din resurse interne. Asta este Europa: dorinţa de a trăi mai bine şi lupta de-a o realiza!

Fireşte că după 12 ani suntem nemulţumiţi de existenţa decalajelor dintre noi şi vestul prosper. Însă înainte de-a da vina pe “ei”, de-a inventa comploturi ale băncilor şi ale corporaţiilor, de a vorbi de “neocolonialism” şi de “diktatul” de la Bruxelles, s-ar cuveni să ne întrebăm ce am făcut noi în acest răstimp. Fiecare a fost atât de prins cu problemele lui încât n-am mai avut timp pentru ceea ce ne e comun. Atunci când justiţia – şi, înaintea ei, media – ne arată că singurul destin al unui om politic e acela de-aşi face case, de-a se procopsi cu titluri şi funcţii (obţinute nu-mai-contează-cum), de a-şi căpătui copiii şi nepoţii (ba şi amantele), atunci ar trebui să ne fie limpede un lucru: că un asemenea om nu mai are disponibilitatea de a face exact lucrurile pentru care a fost ales. Sfera publică nu e pentru el locul pe care să-l organizeze decizând cu privire la viitor, ci un teren viran pe care se crede chemat a-l exploata în folos propriu. E vina Europei că am ajuns aici? Din cauza “eurocraţilor” nu avem noi conştiinţa responsabilităţii civice?

Atunci când câte un străin de rang înalt ne atrage atenţia asupra îndepărtării de la regulile democraţiei – şi, implicit, ale civilizaţiei – ne supărăm pe el şi ne aducem aminte de “neamestecul în treburile interne”. Numai că, dincolo de iritarea de moment, cu toţii ne dorim “o ţară ca afară”, adica una în care să poţi trăi ca om printre oameni. Nimeni – şi mai ales cei tineri – nu-şi mai doreşte revenirea la (neo)feudalismul ce împarte lumea între puţinii pentru care orice e foarte uşor şi mulţimea celor pentru care totul e foarte greu. Aceasta e o realitate şi faptul că oamenii politici nu înţeleg acest lucru – căutând, dimpotrivă, să creeze o “republică nobiliară” bazată pe privilegii – nu face decât să arate, în mod manifest, câtă dreptate au cei ce ne fac observaţii. Politica – cea europeană – nu înseamnă “drepturi” exorbitante pe care unii şi le atribuie lor înşile, ci dezvoltarea întregii societăţi. Iar acest lucru e posibil nu doar (şi nu în primul rând) prin politici sociale menite a-i subvenţiona pe cei nevoiaşi, ci prin crearea unui cadru – legal, onest, competitiv – în care fiecare să se poată realiza pe măsura talentului şi a muncii sale. Aceasta e Europa pe care ne-o dorim!

În momentele noastră de supărare suntem tentaţi a colora pre-modernitatea noastră cu o aură de superioritate faţă de modernitatea (în eternă criză a) Occidentului. Numai că faptul că suntem unica ţară a Europei în care trenurile merg cu 50 de kilometri pe oră nu e un subiect de mândrie. Mulţi din cei ce ne laudă, pe la televizor, farmecele călătoriei cu asemenea trenuri (ori chiar cu căruţa), n-au mai pus piciorul în ele de decenii. Pentru ei există avionul, dacă nu chiar elicopterul oficial. Cei ce ne spun: bucuraţi-vă de înapoiere, căci ea vă fereşte de excesele modernităţii sunt nişte cinici. Oricum am numi-o, înapoierea înseamnă subdezvoltare, iar subdezvoltarea – într-o lume în care fiecare poate vedea cum o duc alţii – nu naşte decât frustrări. Cei care menţin ţara în subdezvoltare sunt cei pentru care frustrarea şi disperarea concetăţenilor lor sunt materie primă, exact ca pădurile sau apele pe care le jefuiesc şi le poluează. Oricât s-ar pretinde de “conservatori”, faptul de-a potenţa frustrarea oamenilor îi face mai curând discipolii lui Lenin.

Când europenii ne-au primit alături de ei, nu ne-au chemat ca pe nişte rude sărace, cărora le dai – cu un dispreţ mascat în milă – hainele uzate. Nu, ne-au chemat la aceeaşi masă cu ei, ne-au chemat să fim părtaşi la deciziile care se iau şi care privesc soarta cetăţenilor unui continent, ba ne-au şi aşezat (tocmai lunile acestea) în capul mesei. Acum nu mai putem invoca “răotatea vremurilor”, războaiele, molimile sau ocupaţiile militare; acum suntem liberi să trăim şi să facem ce şi cum vrem noi. Dacă până acum piedicile ne foloseau drept scuze – “câte n-am fi făcut, dacă am fi fost lăsaţi în pace!” – acum nu mai avem după ce ne ascunde. Acum chiar trebuie să facem şi tot ceea ce nu facem se vede. Şi, mai ales, se vede dureros în absenţa celor care pleacă să-şi încerce norocul în alte părţi pentru că nu mai răbdarea de a-şi risipi anii tot aşteptând ca o regulă elementară să fie promulgată şi în lumea noastră.

Corupţia nu e o abstracţie; ea e realitatea fracturii sociale care împarte lumea noastră între pătura deţinătorilor de funcţii şi enormă masă a celor ce depind de aceştia. Într-o societate normală, statul e cel care depinde de cetăţean (din al cărui impozit beneficiază) şi funcţia lui e clară: aceea de a garanta respectarea regulilor de bază ale vieţii comune. Atunci când statul – cu “aleşii” şi “funcţionarii” lui – devine o castă autonomă care-şi edictează “drepturi” în virtutea cărora îi tratează pe ceilalţi ca pe o masă exploatabilă, el abdică de la menirea lui şi devine un obstacol al dezvoltării ţării. Europa constă – între altele – în dreptul la vot, real, nu trucat, care le permite cetăţenilor să schimbe o atare stare de lucruri. Şi să o schimbe nu pentru ca alţii – cu aceeaşi sete de a-şi rezolva problemele personale – să se cocoaţe în locul celor detronaţi, ci pentru a crea o altă ordine a vieţii comune, în beneficiul tuturor.

Ne-a amuzat, o vreme, suita pancartelor aşezate pe te-miri-unde despre proiectele realizate cu bani europeni. Acum e timpul să ne fie aduse în faţă: pentru a vedea cât – din puţinul ce s-a realizat în ultima vreme – are la bază contribuţia Bruxelles-ului. Şi s-ar cuveni, stând înaintea lor, să ne întrebăm cum ar fi arătat locul respectiv dacă nu ne venea suma necesară creării sau modernizării lui. S-ar cuveni să ne întrebăm care ar fi preţul celor mai elementare produse (într-o ţară incapabilă să se hrănească din recolta internă) dacă am avea – la vest şi la sud – vămi care să taxeze totul. Şi să ne punem problema celor patru sau cinci milioane de români care, inevitabil, ar fi încremenit într-o economie de supravieţuire prin satele patriei, lipsite de facilităţile vieţii civilizate. Sau, mai tineri fiind, să ne gândim cum am fi comunicat unii cu alţii într-o lume în care tariful internetului ar fi fost monopolul unui grup de “băieţi deştepţi”, conectaţi la Guvern şi Parlament. Nu noi, cu mintea şi mâinile noastre am scăpat de toate acestea, ci Europa – cea pe care o judecăm adesea prea uşor – ni le-a dat şi încă în chip firesc.

Poate că aşa suntem noi făcuţi: să nu mai vedem că ceea ce azi e normalitate, ieri părea un obstacol de netrecut. Cei care s-au confruntat cu el ştiu că acolo unde noii veniţi văd doar şesuri sunt, de fapt, munţi tasaţi. Ar fi bine ca şi cei care privesc azi la semeţia problemelor ce ne stau în cale să se gândească la cei de mâine, pentru care răspunsurile de negăsit acum vor fi nişte banalităţi cărora abia le vor mai acorda atenţie. Căci da, Europa nu e doar un răspuns; Europa e o problemă – ce se desface (deopotrivă în spaţiu şi în timp) într-o multitudine de probeleme – pe care, din clipa declarării intenţiei aderării, am fost chemaţi a ni le asuma. A trecut timpul în care noi eram o problemă pentru Europa; a venit vremea ca problema Europei să fie problema noastră. Şi tot aşa cum, la Bruxelles, problemele noastre sunt luate în serios, se cuvine ca şi la Bucureşti problemele Europei să fie un real subiect de meditaţie. Căci nu mai suntem cei care stăteam cu viza în mână prin vămi, nu mai suntem cei care visau o maşină veche din Germania sau se gândeau “cum să fugă”; acum suntem cetăţeni europeni exact ca cei de la Paris, Berlin, Madrid sau Roma. Noi suntem Europa!

Şi măcar atât merită să luăm în serios: dacă nu ne pasă de asta, atunci nu vom mai avea nici măcar unde fugi!

O stafie bântuie România şi oriunde i se nimereşte un microfon în faţă ne repetă aceeaşi poveste cu “noi” – cei buni şi oropsiţi – şi “ei” – exploatatorii “fără neam şi Dumnezeu”. Între “noi” şi “ei” a existat dintotdeauna o prăpastie, care acum devine o adevărată tranşee a ultimei lupte cu “neocolonialismul” în numele “valorilor europene”, căci – mai răi decât turcii şi comuniştii – “eurocraţii” de la Bruxelles ne supun deznaţionalizării (fie prin emigraţia de masă, fie prin distrugerea “tradiţiilor” noastre ancestrale). Ca-n toată istoria ce-am învăţat-o, “marea luptă” e aceea a “rezistenţei” faţă de tăvălugul nivelator ce se abate asupra noastră. Şi o cohortă de stafii se oferă – cu lacrimi în ochi – să pună trei flori veştejite pe coşgiugul celor care, înglodaţi în noroaie şi în datorii, nu vor mai apuca “victoria finală”.

Nu faptul că lucrurile acestea se spun e de mirare, ci acela că ele găsesc ascultători care să le creadă. Au trecut 12 ani de când nu mai stăm nici la coadă la vize, nici – cu ele în mână – la graniţă; 12 ani de când putem merge în Europa şi de când Europa a venit la noi; 12 ani în care am descoperit şi noi – în sfârşit! – consumul; 12 ani în care în România s-a construit mai mult decât 18 anteriori şi în care posibilităţile vieţii (de la hrană la haine şi de la maşini la călătorii) s-au diversificat mai mult decât în memorabilii ani ’60. Oare toate acestea nu contează? Oare n-au lăsat ele urme în viaţa fiecăruia dintre noi?

O să mi se spună, mai înainte de de toate, că – încă – “noi” suntem departe de “ei” şi că, orice am face, tot “sărăcii Europei” suntem. E adevărat, însă a fi “săracii Europei” nu e totuna cu a fi săracii lumii pur şi simplu. În primul rând pentru că cei nemulţumiţi cu condiţia lor de aici se pot duce oricând, oriunde în Europa pentru a-şi încerca o nouă şansă. Peste 4 milioane de compatrioţi ai noştri au plecat şi, probabil, cei mai mulţi nu regretă pasul făcut. Sărăcia adevărată – o vedem bine în media ce ne pune întrega lume în faţă – e atunci când nu (mai) poţi pleca şi când (şi dacă reuşeşti să fugi) nimeni nu te primeşte. Graţie celor plecaţi, Europa a intrat în multe din casele noastre: bunici ce se duc să-şi vadă nepoţii într-o mare capitală europeană şi copii ce vin să se joace cu verişorii lor într-un cătun din România – aceasta este Europa căreia-i aparţinem cu toţii!

Apoi, cei care au rămas aici au şansa de a-şi extinde domeniul activităţii oriunde pe continent. Câte firme româneşti nu lucrează pe comenzi din afară şi câţi români din ţară nu sunt plătiţi de firme străine? Câţi tineri absolvenţi de universitate nu visează un job într-o corporaţie şi câte fonduri europene nu au ca destinaţie agricultura şi turismul românesc? Şi aici, lucrurile se întrepătrund nu atât la nivelul teoriilor generale şi al discursului public, cât la nivelul oamenilor: aşa cum ne-am obişnuit să auzim vorbindu-se româneşte şi la Paris, la Madrid sau la Roma, din ce în ce mai des auzim vorbindu-se franţuzeşte, nemţeşte sau englezeşte şi într-o cafenea de la Cluj, pe o terasă din Timişoara sau într-un parc din Bucureşti. Europa nu e o abstracţie; e zâmbetul celui ce-şi caută cuvintele – fie el român, fie străin – pentru a-i explica celuilalt încotro să se ducă, unde să găsească ceea ce caută sau care e obiectivul ce merită a fi văzut şi cunoscut. Europa e visul calităţii pe care-l urmărim muncind şi cumpărându-ne produsele dorite, e speranţa mai binelui ce se exprimă în comfort şi în civilizaţie. Occidentalii i-au cunoscut pasiunea acum mai bine o jumătate de veac; noi am descoperit-o abia de 12 ani.

Căci merită să le reamintim celor ce ne vorbesc de distanţa dintre “noi” şi “ei” de unde venim. Uitaţi-vă la un documentar cu România anilor ’80 – anii naţionalismului şi ai autosuficienţei – să vedeţi cum arăta ţara şi cum arătau oamenii. În ciuda a ceea ce ne exaltă apostolii izolării, privaţiunile şi nevoile nu fac pe nimeni fericit. Anii lungi ai autarhiei comuniste ne-au lăsat pe toţi mai săraci – şi nu doar material, ci şi moral. Nici atunci nu “se dădea” chiar totul şi lupta pentru un post (care începea din şcoală), cea pentru o locuinţă, apoi cea pentru haine, mâncare, benzină presupunea o încrâncenare pe care azi e aprope cu neputinţă să ne-o imaginăm. Au fost şi vremuri, au fost şi cazuri în care această concurenţă surdă a luat forma turnătoriei şi a loviturilor sub centură. Comunismul nu a fost – cum ne e przentat de “nostalgici” – epoca în care fiecare avea asigurat necesarul şi-n rest “se descurca cum putea”. Departe de asta, necesarul acela era obiectul unei lupte epuizante de fiecare zi. Rezultatul acesteia a fost sălbăticirea unei întregi societăţi pentru care furtul, mincina şi impostura au ajuns simple “strategii de supravieţuire”, fără nici o conotaţie morală. Ceauşescu ne-a îndepărtat de cei de lângă noi băgându-ne la grămadă în blocuri şi punându-ne să ne batem unii cu alţii la cozi, pentru o ciozvârtă de carne.

Poate că azi, dând înapoi firul timpului, sărăcia materială e cea care ne uimeşte, însă – mai gravă decât aceasta – era sărăcia morală, capabilă să justifice orice. Ea e baza interminabilei noastre “tranziţii”. Uităm prea uşor faptul că sistemul de “pile, cunoştinţe, relaţii”, care s-a format atunci şi care era esenţial pentru supravieţuirea într-o lume săracă, centralizată şi autoritară, e cel din care au derivat corupţia şi impostura ce cangrenează astăzi societatea românească. Şi nu în acel timp s-au dezvoltat – exponenţial – handicapurile ce ne frânează dezvoltarea: descurcăreala, frica de străin, teama de iniţiativă, supunerea faţă de şefi, neîncrederea generalizată, faptul de-a “ne face că facem” ceva? Dar – dincolo de toate – lucrul cel mai grav a fost acela că, vreme de decenii, nu am avut un reper de comparaţie. Am rămas noi între noi şi tot ceea ce am făcut şi am gândit s-a judecat doar în “cercul strâmt” al “identităţii naţionale”. Noi eram cei mai buni, cei mai bravi, cei mai viteji, cei mai plini de realizări doar pentru că toţi ceilalţi erau reduşi la fundalul amorf din care doar noi ieşeam în evidenţă. Îşi mai aminteşte cineva măcar faptul că salariul mediu din ’89, calculat în monedă americană (şi nu la preţul acesteia fixat de Ceuşescu), era sub suta de dolari?

Când cortina a căzut, ne-am descoperit săraci şi descumpăniţi. Dincolo de sirenele propagandei, se aflau faptele, iar acestea erau mult mai dezamăgitoare decît ni le imaginasem. De acolo am pornit şi în degrigolada conştientizării a ceea ce suntem cu adevărat singurul nostru proiect, vreme de un întreg deceniu a fost acela de integrare în Europa. Departe de a fi doar o mitologie, pasiunea integrării a fost – realmente – un unificator: pentru odată, ne-am luat ca măsură ceea ce ne doream cu toţii a fi. Sigur, când a venit ceasul adevărului, am constatat că decalajul dintre dorinţe şi posibilităţi e atât de mare încât doar mergând acolo unde lucrurile după care tânjeam erau o realitate aveam şansa de a le dobândi. Şi totuşi, Europa a venit mai întâi ea către noi. Din momentul în care am oferit garanţiile unei ţări cu democraţie reală (adică prin alternanţa de la putere din 1996) şi capabilă să-şi respecte angajamentele (în timpul celui de-al doilea război din Kosovo) am fost trataţi ca parteneri de încredere. Aceasta nu a însemnat doar integrarea în NATO (din 2002) şi accelerarea aderării europene (semnată în 2005) ci şi lucruri mult mai concrete, pe care mulţi şi le amintesc: garanţiile străine asupra României au determinat marii retaileri să investească pe piaţa noastră (şi aşa au apărut – mai pretutindeni – mall-urile), perspectiva integrării în Uniunea Europeană a dus la suspendarea vizelor (în martie 2002) şi am devenit beneficiari ai fondurilor de preaderare. Toate acestea s-au tradus – în ciuda lentorii cu care s-a mişcat enormul nostru organism statal – într-un singur lucru: în prosperitate pentru toţi. Nu multă, nu egală, nu aşa ne-am dorit-o, dar – în mod cert – o prosperitate reală, pe care n-am fi putut-o genera din resurse interne. Asta este Europa: dorinţa de a trăi mai bine şi lupta de-a o realiza!

Fireşte că după 12 ani suntem nemulţumiţi de existenţa decalajelor dintre noi şi vestul prosper. Însă înainte de-a da vina pe “ei”, de-a inventa comploturi ale băncilor şi ale corporaţiilor, de a vorbi de “neocolonialism” şi de “diktatul” de la Bruxelles, s-ar cuveni să ne întrebăm ce am făcut noi în acest răstimp. Fiecare a fost atât de prins cu problemele lui încât n-am mai avut timp pentru ceea ce ne e comun. Atunci când justiţia – şi, înaintea ei, media – ne arată că singurul destin al unui om politic e acela de-aşi face case, de-a se procopsi cu titluri şi funcţii (obţinute nu-mai-contează-cum), de a-şi căpătui copiii şi nepoţii (ba şi amantele), atunci ar trebui să ne fie limpede un lucru: că un asemenea om nu mai are disponibilitatea de a face exact lucrurile pentru care a fost ales. Sfera publică nu e pentru el locul pe care să-l organizeze decizând cu privire la viitor, ci un teren viran pe care se crede chemat a-l exploata în folos propriu. E vina Europei că am ajuns aici? Din cauza “eurocraţilor” nu avem noi conştiinţa responsabilităţii civice?



Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















3856 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version