Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Mentalitatea anticapitalistă: o mare problemă a României

de Silviu Cerna     Contributors.ro
Sâmbătă, 11 mai 2019, 12:04 Actualitate | Opinii


Silviu Cerna
Foto: Arhiva personala

Deceniile de propagandă anticapitalistă au lăsat urme adânci în mentalul colectiv românesc, ceea ce face ca sărăcia, șomajul, corupția etc., să fie atribuite cu un aer de verosimilitate capitalismului, nu reminescențelor comunismului.

Cuvântul „capitalism” provine de la „capital”, care derivă, la rândul său, de la „caput, capitalis, e”=capete de vite (lat.), identificate odinioară cu bogăţia în general. El este atestat pentru prima dată în 1850 în scrierile lui Louis Blanc, un politician și istoric francez de orientare politică socialistă.(1) A rămas însă puțin utilizat, fiind ignorat chiar și de către Karl Marx în celebra sa carte, „Capitalul”, apărută în 1867. Cuvântul a pătruns cu toată forța în discuțiile politice doar la începutul secolului XX, și anume ca antonim al socialismului. În mediile științifice, el a fost validat prin strălucita carte a lui Werner Sombart, „Der Moderne Kapitalismus” (1902). Deși nu a fost folosit de Marx, acest cuvânt a fost încorporat în mod destul de firesc în concepția marxistă, după care istoria omenirii cuprinde următoarele orânduiri sociale (moduri de producție): comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul și comunismul (numit în prima sa etapă „socialism”). Cuvântul „capitalism” este, deci, polisemic, fiind utilizat atât în politică și ideologie, cât și în limbajul științific. De aici, probabil, ambiguitatea destinului său.

În prezent, este unanim admis în mediile academice că termenul „capitalism” desemnează un sistem economic în care oamenii posedă şi folosesc bunurile în conformitate cu interesul lor, iar preţurile se formează în mod liber, în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă. Este vorba, deci, despre un ansamblu de elemente legate între ele, care permit producţia, repartiţia şi consumul bunurilor necesare vieţii unei colectivităţi umane. Ca urmare, „capitalismul” este considerat atât un sistem economic, cât şi un tip de organizare socială. În prezent, „capitalismul” este sistemul economic dominant în lume şi cel care a dat naştere fenomenului globalizării.(2)

Procesul de auto-organizare al acestui sistem economico-social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe toți marii economişti, de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek.

Astfel, Ludwing Mises (1881-1973) a descris amănunțit economia de piață în capodopera sa, Acțiunea umană, apărută recent și în limba română.(3) El a arătat că piața este ordine, nu haos, iar sistemul de preţuri libere, singurul mijloc de coordonare a acţiunilor milioanelor de indivizi care formează economia unei ţări şi singurul mijloc de calcul şi de decizie economică raţională.

Strălucitul discipol al lui Mises, Friedrich Hayek (1899-1992), a demonstrat, la rândul său, că proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate.(4) Conform acestei demonstrații, în general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex.(5)

Concluzia care se desprinde din aceste analize fundamentale este că principala condiţie pentru asigurarea libertăţii şi emancipării personale, a eficacităţii şi eficienţei, bunăstării şi prosperităţii etc., este limitarea intervenţiei statului la domeniul său de competenţă specific (poliţie, justiţie, armată etc.) şi lăsarea cetăţenilor să gândească şi să acţioneze în mod liber (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même). Dimpotrivă, cu cât intervenţia statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) şi autoritară (utilizarea legii şi a forţei), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.

În România, cuvântul „capitalism” a fost atât de compromis de propaganda comunistă încât chiar și acum, la treizeci de ani de la căderea comunismului, pare imposibil de reabilitat. După decenii în șir de anatemizare, acest cuvânt este încă utilizat ca o sperietoare de către anticapitaliștii din diverse părți ale eșichierului politic. Astfel, în ultimele discursuri electorale, el servește pentru a acuza și discredita Occidentul, care „vrea să ne fure resursele”, „exploatează poporul român”, „ne vinde alimente contaminate” ș.a.m.d. Tot așa, în discuțiile televizate cu iz electoral, cuvântul „capitalism” sau sinonime mai mult sau mai puțin inspirate ale acestuia (mercantilism, neoliberalism, libertarianism, imperialism, colonialism etc.) sunt folosite pentru a insulta și compromite adversarii politici a căror gândire economică se îndepărtează de modelul xenofob-autarhic ceaușist, care a redevenit, se pare, strategia economică oficială. Din motive pe care vom încerca să le explicităm mai jos, foarte mulți telespectatori acceptă cu ușurință, din păcate, aceste etichete puse pe diverse realități economice indezirabile.

Echivalarea valorilor europene cu „capitalismul sălbatic” sau „de cumetrie”, „acumularea primitivă de capital”, „colonialismul” etc., necesită clarificarea și revalorizarea acestui concept destul de simplu, bazat pe libertate și responsabilitate, dar care, la fel ca în comunism, este deformat, caricaturizat și folosit pentru a justifica distanțarea României de civilizația europeană.

Erori și confuzii întreținute

În limbajul propagandei naţional-socialiste renăscute, cuvântul „capitalism” nu se bazează, desigur, pe amintitele analize științifice, ci trimite subliminal la noțiunile de ,,Occident”, „colonialism”, „globalizare” etc., detestate de către românii supuși o jumătate de secol intensei propagande comuniste. Ei au au fot obișnuiți în timpul comunismului, când participarea celor 4 milioane de membri de partid la învățământul politico-ideologic era obligatorie, să-și închipuie lumea liberă ca un spațiu al inegalităților economice, grevelor, revoltelor, războaielor, dezastrelor naturale etc.(6) După căderea comunismului, cele trei decenii de capitalism autohton au permis perpetuarea acestei imagini tendențioase, în pofida faptului că cetățenii românii pot călători în străinătate, iar foarte mulți au văzut cu ochii lor cum trăiește lumea liberă. Explicația menținerii acestei percepții deformate rezidă în faptul că amintitul capitalism à la roumaine i-a făcut pe mulți oameni să-și piardă speranța că se vor mai putea adapta vreodată la noile realități economice. Ca urmare, unii concetățeni, din rea credință, iar alții, pur și simplu din ignoranță, consideră că liberalizarea prețurilor, privatizarea, deschiderea economiei etc., sunt politici pe care guvernele postcomuniste ar fi trebuit și ar fi putut le evite.

În aceste condiții, mulți compatrioți atribuie capitalismului sărăcia în care se află ei sau cunoscuții lor. Or, acest fenomen are un impact remarcabil asupra conștiinței naționale, având în vedere că în prezent în România peste 23% din populație este săracă.(7) Astfel, o mare parte a societății românești crede spusele unor politicienieni, jurnaliști și mas mediacă măsurile economice luate de autorități împotriva companiilor și băncilor cu capital străin au ca scop împiedicarea transferului de bogăție în străinătate. Cei 4,6 milioane de cetățeni săraci(8) și cei 345 mii de șomeri(9)sunt, deci, victime ale capitalismului și străinătății. Quod erat demonstrandum!

România nu are o tradiție capitalistă prea îndelungată. Elitele românești au început să adopte modelele occidentale abia după pacea de la Adrianopol (1829), însă economia a rămas mult timp predominant agrară.(10)Modernizarea României a fost ceva mai puternică doar în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, când s-a dezvoltat o industrie sprijinită puternic de stat prin protecționism vamal și reglementări stimulative. Modenizarea de tip capitalist a fost însă întreruptă de cel de-al Doilea Război Mondial și de instaurarea imediat după terminarea acestuia a unei forme extrem de represive de comunism, care s-a menținut aproape neschimbată până la prăbușirea finală din decembrie 1989 („stalinism pentru eternitate” – Vladimir Tismăneanu(11)). Societatea românească nu a cunoscut, deci, decât o scurtă perioadă de capitalism, ale cărui efecte economico-sociale nu avut răgazul să se manifeste: în 1938, populația rurală reprezenta încă cca. 80% din total.(12) Această întârziere istorică și această discontinuitate impusă de instaurarea și menținerea îndelungată a comunismului stalinist au făcut și fac ca generațiile născute după război și chiar și cele născute după căderea comunismului să creadă lozincile propagandei comuniste, care a atribuit capitalismului (regimului burghezo-moșiersc, imperialismului, colonialismului etc.) toate relele lumii, de la războaie și greve până la poluare și schimbări climatice.(13) Paradoxul este că deși trăiesc preponderent în mediul urban și pot călători și munci în străinătate, acești oameni percep chiar și libera întreprindere ca o manifestare a capitalismului la scară microeconomică, ca un loc unde angajații sunt exploatați de către patronii care nu au alt scop decât obținerea de profit.

Un factor important care contribuie la comiterea erorilor de interpretare și la întreținerea confuziilor este comportamentul politicienilor români. Ei au fost dintotdeauna atrași de capitalismul de stat, care s-a manifestat, în perioada interbelică, prin politica „prin noi înșine”, iar în prezent, prin „capitalismul de cumetrie” – considerat de mulți contemorani identic cu capitalismul în general. Astfel, politicienii actuali se declară adepți ai inițiativei private, susținători ai întreprinderilor mici și mijlocii, apărători ai capitalului românesc ș.a.m.d., însă, în realitate, sufocă sectorul economic privat – cel mai creativ și mai expus la riscuri – prin suprareglementare, autorizații, controale, amenzi etc.

În fine, elitele tehnocrate preferă și ele să lucreze în sectorul economic de stat sau în cel bugetar.(14) De la aparatul birocratic al guvernului, al celor 24 ministere și al parlamentului la cele o sută de agenții guvernamentale, la consiliile de administrație ale numeroaselor întreprinderi de stat, organe de control, organisme „deconcentrate”, primării etc., aceste elite au capturat statul, se rotesc și se promovează reciproc la fel ca în timpul comunismului. O idee despre capacitatea de rezistență a acestor structuri la ideile și măsurile menite să instaureze economia de piață se poate face având în vedere că numărul salariaților bugetari este în prezent de peste 1,2 milioane.(15)

O consecință este manifestarea pe scară largă a fenomenelor descrise de teoria birocraţiei a lui Max Weber, care a analizat rolul acestei categorii sociale în procesul de raţionalizare a acţiunii practice care a dus la apariţia civilizaţiei occidentale moderne, proces marcat îndeosebi de naşterea şi dezvoltarea capitalismului.(16) La Weber, termenul „birocraţie” nu are nimic peiorativ, ci desemnează o organizaţie caracterizată prin proceduri, împărţirea răspunderilor, o puternică ierarhizare şi relaţii impersonale. Acest termen se aplică la toate formele de organizare, mai ales la cele asociate cu puterea publică. Cu toate acestea, deosebirea esenţială între o întreprindere privată şi o organizaţie birocratică este că, de regulă, profitul acesteia din urmă nu se repartizează acţionarilor, respectiv contribuabililor, ci rămâne în interiorul structurii birocratice respective pentru a fi împărţit între funcţionari. Caracteristica unei structuri birocratice este, deci, “internalizarea profitului”.

Aplicarea acestei teorii în cazul specific al României arată că trăsăturile economico-sociale ale societății românești postcomuniste pot fi puse în legătură destul de strânsă cu interesele proprii ale birocraţiei. Astfel, obiectivele specifice birocraţiei (salarii mari, avantaje nesalariale, prestigiu, putere etc.) influenţează mărimea bugetului global alocat administraţiei, explicând tendinţa acesteia de a „umfla” cheltuielile respective. Mai precis, birocraţia este înclinată să-şi maximizeze bugetul în mod discreţionar, adică să sporească partea din bugetul global pe care o poate utiliza pentru acoperirea unor cheltuieli care nu sunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care-i revin, dar care aduc funcţionarilor publici avantaje directe sau indirecte.

Slaba calitate a clasei politice și ineficiența birocrației românești sunt eclatant ilustrate de faptul că, deși preleveză sub formă de impozite și contribuții 45,5% din salariile cetățenilor, pe care politicienii aflați la putere pretind că îi apără de exploatare, statul român se dovedește incapabil să absorbă mai mult de 28% din fondurile puse la dispoziție în mod gratuit de UE, pe care guvernanții o acuză însă că este dezinformată și că îndrăznește să-i tragă la răspundere pentru că nu respectă normele și valorile europene. Pe de altă parte, același stat plătește salarii exorbitante demnitarilor și funcționarilor publici de rang înalt, îndemnizații și pensii speciale, peste 200 mii ajutoare sociale etc. Evident, acești bani nu-i ajung, iar, ca urmare, guvernul se împrumută masiv și cu costuri din ce în ce mai mari, deși guvernanții știu, probabil, că sarcina datoriei publice (rate scadente+dobânzi) va fi suportată tot de către contribuabili. Se învederează, astfel, o veche meteahnă a anticapitaliștilor români: ei își aplică ideile populiste cu banii altora, bani pe care îi cheltuiesc foarte repede în folosul lor și al acoliților lor. Capitalismul postcomunist à la roumaine este, deci, în mare măsură, ceea ce profesorul Viorel Roman numește „feudalism moldo-valah”.(17)

După părerea noastră, este vorba mai degrabă despre o formă de manifestare sui-generis a fenomenului numit în literatură „căutare de rente’’ (rent-seeking).(18) În general, acest fenomen constă în obţinerea unui câştig prin manipularea şi exploatarea mediului economic şi politic, mai degrabă decât printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuţia naţională. În România, „vânătoarea de rente” a devenit un sport național ca urmare a încetinirii sau chiar opririi reformelor structurale prin acţiunea grupurilor de interese care obţin câştiguri substanţiale din blocarea reformelor la jumătatea drumului între vechea economie cu planificare centrală şi economia de piaţă eficace, concurenţială şi deschisă spre exterior.(19)

Soluții și speranțe

Intrebarea care se pune este dacă mai este posibilă restabilirea încrederii societății românești în capitalism și în virtuțile proprietății private și ale liberei întreprinderi – valori pe care societatea românească le-a uitat? În definitiv, singurul care crează bogăție este sectorul privat și singura care permite unui popor să trăiască mai bine este munca, iar aceste adevăruri simple și universale nu și-au pierdut valabilitatea doar pentru că societatea românească este și se lasă înșelată de ideologia etatistă a elitei sale.(20)

Provocarea este totuși foarte mare, deoarece dogmele, maniheismele, sofismele etc., sunt repetate zi și noapte la aproape toate posturile de televiziune de către autoproclamații „mari” specialiști, analiști, jurnaliști, sindicaliști etc. Ei susțin pe toate vocile că creșterea bogăției se poate obține foarte simplu prin majorarea salariilor (Wage led Growth), creșterea consumului și a cheltuielilor statului, fixarea administrativă a prețurilor, plafonarea dobânzilor și alte asemenea năzdrăvenii. Tot așa, cea mai bună repartizare a bogăției se poate face, conform acestor „experți”, printr-o redistribuire autoritară a averilor, realizată, desigur, de ei înșiși prin mijloace cum ar fi: impunerea salariului minim, taxarea „lăcomiei băncilor”, impozitare progresivă, acordarea de ajutoare sociale etc.(21)

Ceea ce îngreunează și mai mult lucrurile este faptul că mulți intelectuali nu au reținut în materie de economie decât numele lui Marx, Keynes și, eventual, Piketty, un economist contemporan controversat, după care lumea nu a fost niciodată atât de inegală ca în prezent din secolele XVIII-XIX.(22) Ei recurg la autoritatea autorilor amintiți (ceea ce, în cazul lui Keynes, este cel puțin paradoxal, deoarece el s-a considerat salvatorul capitalismului, nu dușmanul acestuia) pentru a susține că economia de piață a înregistrat numeroase eșecuri și că este necesară intervenția, într-o formă sau alta, a statului. Intelectualii și în general societatea civilă nu mai sunt, deci, forțe ale modernizării, deoarece, cu câteva excepții notabile, ei și și-au pierdut imaginea de spirite independente din anii ’90.(23)

În fine, autoritățile „emanate” din revoluție au ezitat mult timp să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață, cochetând mult timp cu ”a treia cale”, “modelul suedez”, “economia social(ist)ă de piaţă” etc. Această strategie “graduală” a amplificat dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a împiedicat reformele necesare şi a întârziat orientarea ţării spre structurile euro-atlantice. Totuși, această strategie perdantă a fost adoptată de partidele politice care s-au aflat ulterior la putere sau care au aspirat să le ia locul, ai căror reprezentanți au pledat și ei tot timpul pentru ,,stat social’’ (Social State) sau ,,stat providenţă’’ (Welfare State). Or, caracteristica definitorie a acestui stat este că guvernul acţionează




Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

















2078 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version