Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Dreptate la două capete

de Liviu Papadima     Contributors.ro
Duminică, 5 mai 2019, 18:04 Actualitate | Opinii


Liviu Papadima
Foto: Arhiva personala
Universitățile sunt în momentul de față sub o tot mai apăsată presiune publică pe tot globul. În urma masificării învățământului superior, începută cu jumătate de secol în urmă, universitățile au devenit mari consumatoare de resurse. Totodată, modul în care ele reușesc sau nu să se adapteze la schimbările vertiginoase din societatea contemporană, în special în relația cu piața muncii, devine tot mai problematic.

Ce ar trebui să fie și cum ar trebui să funcționeze o universitate e subiect de dispute aprinse. În linii mari, sunt în competiție două modele: cel tradițional, al universității ”colegiale” și cel de dată mai recentă, inspirat din lumea corporatistă, al universității ”antreprenoriale”. Una dintre diferențele majore constă în modul în care sunt desemnate persoanele cu funcții de conducere. În universitățile antreprenoriale acestea sunt numite și răspund managerial față de cei care i-au numit. În cele colegiale, sunt alese de către comunitatea academică, față de care devin răspunzătoare.

Legea educației din 2011 deschide o portiță în acest sens, lăsând la latitudinea comunităților academice să opteze, prin referendum, pentru modalitatea de desemnare a rectorului: prin vot universal sau prin concurs public. După știința mea, niciuna dintre universitățile semnificative din România nu a optat până acum pentru varianta a doua.

Fiecare variantă își are avantajele și dezavantajele proprii. O universitate antreprenorială are mecanisme de decizie mai rapide și mai eficiente, ceea ce îi poate conferi un surplus de dinamism. Are totodată structuri ierarhice mai ferme, ceea ce o expune riscului de a depinde într-o măsură prea mare de deciziile luate ”la vârf”, adesea de către un patronat din afara instituției. Universitățile colegiale sunt mai lente și mai greoaie, mai greu adaptabile unui mediu concurențial, însă sunt mai protejate față de ingerințele din exterior. Ele continuă să își modeleze activitatea după o normă considerată mult timp sacrosantă, cea a ”autonomiei universitare”.

Atașamentul universităților românești – mai exact, al profesorilor care lucrează în ele – față de autonomia universitară și față de forma de guvernanță colegială corespunzătoare acesteia poate fi văzut în fel și chip. Poate fi înțeles ca un sindrom de lene intelectuală, ca o comoditate a păstrării unor privilegii ale carierei academice, ca o formă de deresponsabilizare față de societate, dar și ca o formă de a-și apăra independența față de ”comenzile” venite dinspre instanțe – în principal din mediul politic, dar și economic – cu alte agende decât educația și cercetarea, proprii misiunii universităților. Universitățile, după cum s-a văzut în nenumărate rânduri, sunt o pradă râvnită de către clasa politică, ca sursă de diplome, de posturi, ca aport de imagine sau ca pistă electorală. Afilierea sau neafilierea persoanelor din conducerea universităților românești la formațiuni politice a fost și a rămas una dintre temele fierbinți ale mediului academic autohton și, cel puțin formal, mai toate au grijă să interzică ”acțiuni politice” în spațiul educațional și de cercetare propriu. E drept, acest ”purism” cultivat cu asiduitate are și certe inconveniente. Primul dintre ele, ipocrizia, a ieșit limpede la iveală cu ocazia faimoasei scrisori de sprijin pentru candidatura lui Valentin Popa la postul de ministru, semnată de 44 de rectori. Un altul, revelat mai de curând, este cel al incapacității universităților românești de a distinge între angajamentul politic și implicarea civică. S-a văzut cu ocazia ralierii profesorilor, sau chiar a structurilor instituționale din care aceștia fac parte, la protestul față de acțiunile actualei majorități în domeniul justiției. Foarte probabil această incapacitate, ce riscă să rupă universitățile de societate, va deveni un punct major în controversele din următoarea legislatură academică.

Înșir toate aceste banalități ca urmare a intervențiilor d-lui Gabriel Liiceanu din Contributors(”Draci peste tot” (I), (II) și (fine)) privind o serie de derapaje semnalate la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Spre surprinderea mea, pare că d-l Liiceanu nu știe cum funcționează, potrivit legii, o universitate din România.

Nu rectorul decide cine a plagiat și cine nu. Există o Comisie de etică în competența căreia cad astfel de situații. După știința mea, încă de la înființarea ei, această comisie nu a vârât sub preș niciun delict intelectual semnalat – începând cu cel notoriu al lui Victor Viorel Ponta, la vremea respectivă premier al României. Rectorul chiar nu are dreptul să intervină în activitatea comisiei. Are cel mult datoria de a o proteja, dacă este cazul, de eventuale amenințări.

Și, dacă tot am invocat ”cazul Ponta”, îmi aduc foarte bine aminte cum, la momentul respectiv, Universitatea din București, pentru că a reacționat corect, a fost ținta unui val de atacuri, deopotrivă din interior cât și din exterior, acuzată că ”face politică” pe de o parte, că reacționează cu jumătate de măsură, neretrăgând diploma de doctor obținută fraudulos de către premier, pe de altă parte. Ne-am fi dorit și noi să putem duce lucrurile până la capăt, așa cum era firesc. Ne oprea un singur lucru: legea. Mai exact, o hotărâre de guvern care spunea că demnitarii nu pot fi judecați pentru culpele academice de către comisiile de etică din universități, ci doar de către minister. Asta, în ideea că universitățile se vor teme să dea în vileag delicte comise de vip-uri și le vor mușamaliza. Că unui viitor ministru mai puțin reformist respectiva hotărâre îi va veni mănușă nu s-a gândit nimeni. Restul, ce s-a întâmplat cu dizolvarea CNATDCU în plină ședință, se știe. E un exemplu tipic, cred, despre consecințele legiferărilor ad personam.

Pe scurt, din câte știu, în cazul Ionuț Vulpescu lucrurile se află acolo unde trebuie să se afle și sunt convins că în curând vom afla verdictul Comisiei de etică. (De ce durează atât? Pentru că, dacă nu sunt străbătuți toți pașii prevăzuți de lege, cel în cauză merge în instanță și câștigă, și toată lumea are de pierdut – bineînțeles, mai puțin împricinatul, care poate solicita și chiar obține și ”daune morale”, așa cum se întâmplă frecvent).

Adrian Mlădinoiu. Poate cineva fără studii prealabile de specialitate să se înscrie la doctorat într-un anumit domeniu? Aici părerile sunt împărțite. Sunt mulți români care pledează înfocat pentru reintroducerea examenelor scrise de admitere – la liceu, la facultate la licență etc. Cu alte cuvinte, un triaj mai sever la intrare. Mă număr printre cei care cred că e nevoie de un triaj mai sever la ieșire. Nimic nu cred că justifică, totuși, nota maximă la admitere și acordarea unei burse de studii. Să fi avut de a face cu un geniu nedepistat, care a putut suplini absența studiilor de specialitate prin pregătire autodidactă? Mă îndoiesc că se va aventura cineva să formuleze o astfel de explicație. Oricum, retragerea bursei cade în sarcina Școlii doctorale și a Consiliului facultății și trebuie validată de către Senatul UB. Altminteri, se întâmplă același lucru ca în cazul lui Ionuț Vulpescu.

Înfine, concursurile ”cu dedicație” semnalate de către d-l Liiceanu. Nu am cum să mă pronunț în privința lor, nefiind familiarizat cu detaliile. Știu însă, din experiență internațională personală – cinci ani de predare la Viena, un trimestru la Amsterdam, numeroase contacte cu colegi din afara granițelor etc. – că peste tot în lume ocuparea posturilor în universități e una dintre chestiunile cele mai sensibile. La Viena, la Institutul de Limbi Romanice, aproape că nu era concurs care să nu se soldeze cu polemici virulente. E drept, în universitate, nu în presă. Și în UB, validarea concursurilor în Consiliile facultăților și, în final, în Senat – iarăși, pașii obligatorii! – aprinde spiritele frecvent. Încercările de a conferi temeiuri de obiectivitate concursurilor didactice, precum introducerea standardelor minimale obligatorii, s-au soldat, în cazul disciplinelor umaniste, din punctul meu de vedere, cu un eșec. Sunt solicitat uneori să fac parte din comisii de concurs la alte universități și ce văd nu o dată mi se pare grotesc: membrii comisiei se mărginesc să verifice dacă fiecare candidat a adunat corect punctele în fișa de autoevaluare. Nimeni nu-și mai bate capul măcar să răsfoiască lucrările publicate de insul cu pricina.

Mai e un lucru, pe care bănuiesc că îl știe și d-l Liiceanu, care agravează arbitrarietatea concursurilor: în orice instituție se face o distincție clară între angajare și promovare, mai puțin în ce privește cadrele didactice din universități. Ambele aspecte sunt la fel de legitime și de importante atât din perspectiva angajaților cât și din cea a angajatorilor – cred că nu are rost să explic de ce. O dată cu masificarea învățământului românesc superior, începând cu 1990, cu câteva decenii în urma universităților din Occident, sistemul a colapsat într-o ipocrizie endemică. Abia acum se încearcă diferențierea celor două tipuri de concursuri și, cu toate riscurile deloc neglijabile, conducerea UB a susținut o atare măsură: orice e preferabil prefăcătoriei, în special într-o comunitate dedicată, în principiu, adevărului.

Și, pentru că ajuns și la acest cuvânt cu greutate: d-l Liiceanu se întreabă de ce rectorul nu a dispus verificarea tuturor tezelor coordonate de d-l Vasile Morar, sau de la Filozofie, sau de la Drept. Din nou: rectorul nu poate dispune, legal, o atare măsură. Însă a propus-o în repetate rânduri, în ciuda efortului enorm pe care l-ar implica, cu o singură condiție, lesne de înțeles: să fie adoptată de către toate specializările, din toate universitățile românești, cu începere, să zicem, din 1990. Credeți că s-au îmbulzit doritorii de a se alătura acestei inițiative? Credeți că Universitatea din București, a cărei Comisie de etică a lucrat cu probitate, se află într-o poziție comodă în fața opiniei publice atâta vreme cât mai peste tot în România derapajele de la etica muncii intelectuale sunt repede camuflate în universități? Sunt exemple celebre jur împrejur cu duiumul.

Mă grăbesc să închei acest text arid, fără citate filozofice sau autocitări. Nu știu dacă d-l Liiceanu, acaparat de patosul justițiar, își dă seama, dar chiar domnia sa, în serialul vituperant pe care l-a publicat, joacă la două capete. De ce? Simplu. Erijându-se în ”răs-bunătorul” care se străduie să aducă pe calea cea dreaptă nu numai o serie de (foști) colegi de breaslă ci și o facultate și o universitate, a deschis calea celor două scenarii posibile. În cel dintâi lucrurile semnalate de domnia sa rămân nerezolvate, confirmându-i astfel etichetările aplicate Facultății de Filozofie și rectorului UB. În cel de al doilea, cum sunt sigur că se va întâmpla, d-l Liiceanu își va putea aroga laurii unei victorii în bătălia cu ”sistemul ticăloșit”. Așa să fie?

În privința acuzei de plagiat aduse lui Ionuț Vulpescu am certitudinea că, la fel ca și în cazurile precedente, Comisia de etică își va fi făcut treaba, cu sau fără intervenția d-lui Liiceanu. În privința bursei acordate lui Adrian Mlădinoiu va fi nevoie de o decizie a Consiliului Facultății de Filozofie. Credeți că luările de poziție ale d-lui Liiceanu înlesnesc luarea unei decizii adecvate în această chestiune? Eu unul mă îndoiesc. Și asta nu pentru că n-ar avea dreptate. Ci pentru că mare parte dintre membrii acelui Consiliu s-au trezit puși sub blam public, paușal, pentru fapte cu care nu au avut de a face. Între a deplânge felul în care s-au desfășurat niște concursuri didactice și a da de înțeles că Facultatea de Filozofie a devenit nefrecventabilă din cauza contraselecției practicate sistematic de către aceasta e o distanță enormă, pe care d-l Liiceanu o străbate cu o regretabilă nonșalanță. Desigur, nu sunt eu în măsură să spun ”who is who” în Facultatea de Filozofie. Pot însă să spun că am avut o colaborare excepțională cu o parte dintre profesorii facultății – semnatari ai neinspiratei scrisori adresate d-lui Liiceanu – în proiectele de etică și integritate academică din UB, alături de colegi din alte facultăți precum Emilia Șercan, Marian Popescu, Andrei Avram, Bogan Murgescu, Simina Tănăsescu, Andrei Avram, Dumitru Sandu și mulți alții.

Spun ”neinspirată scrisoare” pentru că a fost, fără doar și poate, o gafă de comunicare. Ea părea, în forma în care a fost redactată și asumată, chiar să confirme acuzele că facultatea ar fi ajuns un soi de clică în care profesorii își acoperă unul altuia incompetența și incorectitudinea. Or, ceea ce a generat acest gest a fost, după cum aveam să aflu, reacția emoțională a unor oameni a căror instituție, de care e firesc să se simtă atașați, e dată în târg cu plăcuța de gât, iar ei înșiși sunt vizați ca posibili impostori, nulități academice. Evident, cel care nu avea ce căuta sub nicio formă pe lista semnatarilor era Mircea Dumitru, dintr-un motiv foarte ușor de înțeles: nu e doar un profesor de filozofie, e, încă, rector UB. A fost, mi-a mărturisit Mircea Dumitru, o cedare sentimentală, față de indignarea unor colegi pe care îi prețuiește și de care e atașat, puși sub stigmatul nedrept al unei învinovățiri colective.


















2030 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version