Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Draci peste tot (fine). Dansul rectorului

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Vineri, 3 mai 2019, 19:49 Actualitate | Opinii


Gabriel Liiceanu
Foto: Hotnews
În adolescența mea, toată partea stângă a Bulevardului Elisabeta între Cișmigiu și Casa Armatei – pe atunci, întru veșnica pomenire a instalării la putere a primului regim comunist din România, bulevardul se numea „6 Martie” –, era plină de cinematografe. Primul pe mâna stângă era botezat pompos „Timpuri Noi” (mai pe la mijloc era „Lumina”, vizavi „Viitorul”) iar ultimul, onomastica revoluționară epuizându-se, era cinematograful „București”. Aici se „băgau” de obicei filmele noi occidentale, desigur cele care nu contraveneau ideologiei oficiale. În general filme neorealiste italiene, dar, mai ales, filme „de capă și spadă”. (Fanfan la Tulipe cu Gérard Philipe devenise extrem de popular.) Însă cel mai mare succes l-a avut Contele de Monte-Cristo cu Jean Marais în rolul principal.

Povestea lui Dumas se preta perfect la două serii. Seria a doua mai cu seamă făcea furori. Ea satisfăcea pe deplin spiritul de dreptate sădit în noi „de la natură”. Contele, după cum se știe, alias marinarul Edmond Dantès, evadează din teribila închisoare aflată pe insula Château d’If, poartă cu el secretul comorii abatelui Faria, datorită ei devine bogat și, revenind în societatea pariziană în care trăiau ticăloșii ce-l azvârliseră în închisoare și-i furaseră și iubita (pe Mercedes), se răzbună pe ei unul câte unul, în aplauzele entuziaste ale sălii care fremăta de bucurie. (Se aplauda mult pe atunci în sălile de cinematograf.)

Grație Contelui de Monte-Cristo, am luat cunoștință, la o vârstă fragedă, de fenomenul publicității. Pe trotuar, la intrarea în cinematograf, se afla în permanență un bărbat care striga din toate puterile: Contele de Monte Cristo! Partea a doua și răzbunarea!, Contele de Monte Cristo! Partea a doua și răzbunarea! Rar mi-a fost dat să văd o reclamă live cu eficacitate mai mare. Coada la bilete cobora până spre începutul trotuarului în pantă și Contele, care o ținea într-o răzbunare de la „matineu” și până seara, făcea să vibreze de emoție aerul bulevardului. Luni de zile filmul a rulat cu sălile pline, ostoind, ficțional și inconștient, inimile românilor intrați de câțiva ani în istoria nedreptății. Oamenii ieșeau de la film cu fețele radioase și cu dulcele gust al răzbunării în suflet: răii fuseseră pedepsiți, binele triumfase în final.

.

M-am pomenit cu această poveste în minte în timp ce adăugam în paranteza acestui nou episod al mini-serialului meu, Draci peste tot, „III, episodul final”. Și am simțit dintr-odată nevoia să-mi avertizez cititorii: nu există în serialul meu nici o „parte a doua și răzbunarea”. „Răfuiala” pe care, în urmă cu o săptămână, am început-o pe această platformă, nu i-a vizat pe întâmplătorii mei colegi de breaslă (cu care, la drept vorbind, în afara studenților, nu am avut vreme de douăzeci de ani nimic în comun). „Răfuiala” nu a fost nici cu fosta facultate de ideologie marxistă și minunații ei profesori, activi și azi și deveniți academicieni (am făcut-o cu altă ocazie în „Cerul culturii noastre” din volumul Apel către lichele), nici cu cea de după 1990, la care am predat filozofie greacă și germană. Răfuiala mea este, cum se zice, cu „sistemul”. Ceea ce-nseamnă: cu rutina și mecanismele bine unse ale corupției care, de mai multe decenii, roade România din toate părțile. Iar de trei decenii încoace, mai virulent și mai organizat ca oricând, roade ființa nației cu eficacitatea unei boli letale. E drept, când am scris, tot pe Contributors, prin 2011, Balta stătută a facultăților noastre, m-am oprit la exemplul Facultății de Filozofie. Dar asta nu pentru că aveam ceva personal cu ea. Destinul meu profesional se împlinise în afara zidurilor ei. Vorbind de ea, n-am făcut decât să zăbovesc, firesc, asupra unui loc al corupției din învățământul universitar pe care-l cunoșteam, din interior, cel mai bine.

Cea mai adevărată și tragică lozincă strigată în ultimii ani în orașele României a fost „Corupția ucide”. Dar ce anume ucide corupția universitară? O groază de lucruri. Ucide dreptul societății de a da câștig de cauză competenței; dreptul tinerilor de a avea parte de un act didactic de ținută; „puterea meritului” care asigură societății prosperitatea, căci ea îi împinge în frunte pe cei mai de soi dintre noi; rezerva de inteligență a țării și, astfel, viitorul tuturor tinerilor din România care ar putea să dea, la ei acasă, tot ce au mai bun în ei. Ucide încrederea lor în muncă, în strădanie, în talent, în setea de cercetare și cunoaștere a minții omenești. Pe scurt, ucide ceea ce Noica socotea a fi suprema bogăție a României: aurul cenușiu.

Așa se face că, întrucât de prezența și persistența acestui tip de corupție în universitățile din România răspunzători sunt cei care le conduc, am ales să mă adresez, în finalul mini-serialului meu, rectorului Universității din București, domnului Mircea Dumitru. Pe cine, dacă nu pe el ar trebui să-l țin responsabil de tot ce se întâmplă pe teritoriul Universității? Mă îndoiesc că nu e la curent cu situația pe care, luând ca paradigmă Facultatea de Filozofie, am descris-o în textele anterioare. Iar dacă o ignoră, ignoranța nu este o scuză. Căci, în acest caz, ignoranța înseamnă incompetență. Iar dacă nici despre ignoranță nici despre incompetență nu e vorba, atunci e vorba de ceva mult mai grav: de complicitate. Complicitate la existența plagiatelor doctorale în Universitate, la tranzacționarea lor, la contraselecția cadrelor didactice, la calitatea execrabilă a actului de predare. Pe scurt, complicitate la răsturnarea tuturor valorilor și la secătuirea rezervorului de spiritualitate care asigură forța oricărei națiuni. Mai pe scurt spus: complicitate la suprimarea în fașă a elitelor acestei țări.

Domnule rector al Universității din București,

Domnule Mircea Dumitru,

După ce am început rândurile către dumneavoastră cu această adresare protocolară, mi-am dat deodată seama că ne știm de vreo patruzeci de ani. Mi-am amintit brusc, cu o urmă de duioșie în suflet, cum, pe la mijlocul anilor ’80, la colțul străzii Londra cu bulevardul Ștefan cel Mare, ne-a făcut cunoștință Thomas Kleininger. Terminasem cu el traducerea unui prim volum din opera lui Heidegger. Acum doi ani, Thomas a plecat dintre noi și, când lucrul s-a petrecut, mi-a venit în minte jelania lui Ghilgameș la moartea prietenului său Enkidu (e o variantă înflorită a ei): „A murit fratele meu cu care vânam lei”. Așadar, Thomas e cel care ne-a făcut cunoștință, pe vremea când vânam cu el lei în măreața junglă heideggeriană a Originii operei de artă.

Întâlnindu-te atunci, m-a surprins nespusa delicatețe a chipului tău. Erai palid, gracil, cu un aer distins și ținută demnă. (Ți le-ai păstrat până azi.) Un vlăstar nobil, descins dintr-o pictură a lui Gainsborough. Aveai vorba aleasă și rostirea plăcută. Păreai încă un adolescent, deși cred că terminaseși de curând Filozofia. Totul, în ființa ta, respira puritate. Iată „un băiat de familie bună”, mi-am spus, cu părinți iubitori care-i dăduseră fiului lor o educație îngrijită. De atunci ai intrat în spațiul relațiilor mele umane – și ai rămas așa multă vreme – cu o frumoasă prezumție de inocență. Am păstrat-o un timp și după ce – cred că prin 1992 – ne-am regăsit în spațiul Facultății de Filozofie și apoi în cel al Editurii Humanitas, când ai început să traduci din Wittgenstein.

După cum vezi, am schimbat – pe măsura firescului care s-a instalat de-a lungul timpului între noi – tonul protocolar al adresării inițiale. Am făcut-o fără să-ți cer voie. În schimb, acum am să te rog în mod explicit să treci peste faptul, cu adevărat nefiresc, de a mă adresa ție, unui cunoscut, în public. De ce o fac? De ce nu m-am mulțumit să-ți trimit un e-mail? De ce ar fi nevoie de această impudică invitare a celor de pe margine la o dispută care se putea petrece la fel de bine între patru pereți? De ce acest dialog cu martori?

Explicația e simplă: tocmai pentru că ceea ce discutăm noi acum – tu în calitate de rector al celei mai mari universități românești iar eu în calitate de (ah, iartă-mi patetismul!) îndrăgitor al filozofiei, ba chiar al unei țări a cărei imagine, de vreme ce este și a mea, nu-mi e defel indiferentă – nu ne privește doar pe noi. Treaba de care vorbim noi acum e crucială, Mircea, e, cum se zice cu un cuvânt abuzat – a „cetății” și de-asta te rog să accepți s-o purtăm în agora. E povestea unei cetăți care se duce de râpă sub ochii noștri. Fie punem umărul la prăbușirea ei, fie ne așezăm de-a curmezișul și zicem „nu”. Or, eu nu accept în ruptul capului că lucrurile pot rămâne așa. Și, câtă vreme mai pot deschide gura, am s-o țin langa că așa nu merge.

De fapt, după ce te-am invocat repetat în cel de-al doilea episod al mini-serialului meu, m-am așteptat să-mi răspunzi public, așa cum cred că se cuvenea. Public mă referisem și eu la tine. Public și când am invocat „copărtășia” ta, de la sine înțeleasă, la grozăviile care se întâmplaseră în ultima vreme în bătătura Universității pe care o conduci.

În ordinea gravității lor, aș trece pe primul loc contraselecția operată la concursul pe post de asistent universitar din luna ianuarie de la Facultatea de Filozofie. Comisia, părtașă la dedicarea postului, a reținut atunci în facultate pe cel mai puțin nimerit dintre candidați („omul locului”, pre-ales înainte de concurs), și s-a spălat pe mâini de ceilalți trei, fiecare prodigios în felul lui. De ce socotesc contraselecția ca fiind boala letală a României în clipa de față? Pentru că e modul prin care condamni la moarte o țară otrăvind-o treptat cu impostori. „Oamenii care nu sunt la locul lor” sunt cei care ne împing astăzi în prăpăd. În locul celor mai pricepuți, ajung la butoane cei mai maleabili, cei mai obedienți, cei dispuși să fie părtași la spiritul de gașcă, la ticluieli și matrapazlâcuri de tot soiul, fie ei oricât de agramați, de nepricepuți, de proști. Fideli „cauzei” să fie. Asistăm de treizeci de ani încoace la felul în care, în doze care cresc de la un an la altul, e otrăvită cu impostură România. Iar succesul incontestabil și efectul dezastruos al contraselecției practicate tenace, continuu și devenite sistem îl avem astăzi, la vârf, sub ochi. La acest rezultat neverosimil, pesemne că fără pereche în lume, s-a ajuns prin gesturile discrete ale contraselecției practicate în instituțiile de stat la toate nivelurile, de la asistentele universitare cu abilități incerte, la junele parlamentare de 24 de ani, la secretari de stat, miniștri și prim-miniștri. Ai aflat ce au făcut studenții de la Filozofie care au asistat la comedia concursului? S-au dus să-i ceară scuze celui mai bun candidat pentru comportamentul comisiei.

Nu mi-ai răspuns, așadar, în scris. Nu, nu trebuia discutat în public felul în care viitorul nostru ministru al culturii plagia copios într-o teză închinată eticii muncii în „ethosul creștin”. Nici felul în care decanul de la Filozofie ieșea voios în întâmpinarea unui secretar de stat, un excelent sportiv, alpinist și parașutist militar, care-și descoperise la 37 de ani vocația filozofică și nevoia irepresibilă de a deveni doctor în filozofie. Te-ai mulțumit să-mi dai un telefon, folosind o strategie îndelung verificată: calmarea bombănitorului în privat, în cerc închis, „aburirea” lui, cum se spune acum. M-ai asigurat, așadar, de bunele tale intenții, mi-ai spus că ești pe cale de a pune ordine în lucruri, că, în linii mari, ești de acord cu mine, dar bine ar fi să nu uit că puterile tale sunt limitate. Vorbeai atât de frumos și cu atâta durere în inimă! După vreo cinci-zece minute te transformaseși în victimă. De altminteri tu nu știuseși nimic! Nici de generozitatea cu care, în Școlile doctorale, se împărțeau doctorate în dreapta și-n stânga, nici ce calitate didactică și morală aveau profesorii care conduceau teze plagiate de demnitari de stat. Ascultându-te, simțeam cum mă înving treptat politețea, mila și jena. Am mai avut puterea să-ncerc, timid, să te conving că, prin funcția ta, acceptând ca toate strâmbătățile să rămână nepenalizate, vei deveni complice la ele. Dar am sfârșit, așa cum sfârșesc toți intelectualii neexersați în machiaverlâcuri, prin a te consola.

Nu înseamnă că, știindu-te de atâta amar de ani și întâlnindu-te de mai multe ori pe drumul Facultății noastre, nu am ajuns să deslușesc, într-un târziu, detaliile diplomației tale. Aparențele, cum spuneam, te ajută din plin. Totul, în tine, respiră prestanță și onestitate. Apoi vin credo-urile tale de viață, rostite la câte un pahar de bere pe un ton grav și firesc totodată. Defectul unora dintre ele e că au o doză prea mare de kitsch care te pune în alertă. Am să-ți dau rapid un exemplu.

Aveam 25 de ani când mi-am zis că a venit momentul să-mi iau permis de conducere. Instructorul meu de șofaj – nu știu de ce mi-a rămas în minte numele lui, îl chema Iarca – era un domn. Un domn demn, cu ținută. Avea fruntea înaltă, o freză impecabilă, linsă, din cele în care părul pare domesticit peste noapte, în stil interbelic, de o plasă bine strânsă pe cap. Purta întotdeauna la orele de șofat mănuși bej perforate, din piele moale subțire.

Doamne, cât contează aparențele! Și cât de bine poți să ascunzi după ele cele mai mari mârșăvii! Nimic nu e mai insondabil decât stratul gros de ascundere și prefăcătorie al ființei umane! Domnul Iarca, cu aerul lui de aristocrat scăpătat, îmi dădea în timpul orelor de șofat și sfaturi de viață. Am reținut unul dintre ele: „Domnule Liiceanu, mi-a spus într-o zi când exersam plecarea din pantă cu frâna de mână trasă, cel mai important lucru în viață este, ascultați de la mine! să te poți scula dimineața și să nu-ți fie rușine de tine când te vezi în oglindă”. Mi s-a părut formidabilă vorba asta! Două zile mai târziu, când se terminau cele zece ore de instructaj, m-a pus să opresc mașina undeva pe str. Dr. Mirinescu, în Cotroceni (toate lucrurile importante ale vieții mele s-au petrecut în Cotroceni). Am oprit. S-a răsucit, din scaunul lui de instructor, cu fața spre mine și am înțeles că urma să-mi spună ceva important. Să mă felicite, de pildă, pentru ce învățasem, să mă încurajeze pentru ce va urma, să-mi spună că n-o să am probleme cu examenul… „Tinere, mi-a zis, dacă vrei să fii sigur că vei lua carnetul din prima încercare, putem rezolva. Îl cunosc pe colonel. Totul te costă 500 de lei.” M-am bâlbâit, am roșit, i-am zis că-i mulțumesc, dar că nu, prefer să văd cum am să mă descurc singur… Ei bine, după cum vezi, Mircea dragă, n-am uitat chestia asta nici până în ziua de azi.

Neșansa ta, ca să zic așa, e că, a doua oară de-atunci, vorba asta cu oglinda dimineața am auzit-o de la tine acum vreo câțiva ani, tot în Cotroceni (!), pe când beam în doi o bere în grădinița de la „Museum”. M-am arătat tare tușat, ți-am spus că vorba e minunată, o adevărată apoftegmă, o piatră de pus la temelia vieții. După care m-am mulțumit să pun înaripatele tale vorbe, prefirate și la alte întâlniri, pe seama firii tale sensibile de absolvent al Liceului de Muzică și să nu le mai caut corespondentul în viața reală. Am descoperit și care era piesa forte în tehnicile tale de derobare. Aș numi-o disimularea (ca să evit cuvântul„minciuna”) pe spezele viitorului, care în limba curentă se numește „promisiune deșartă”. Înainte să devii rector, ani la rând îi cerusem decanului care erai concursuri deschise pe posturi universitare. Apoi, în câteva rânduri, la Școala doctorală, am atras atenția asupra numărului scandalos de doctoranzi aflați pe lista unui singur profesor. (Cel care bătea toate recordurile era numit „profesorul-coordonează-orice”.) Îți dai seama ce dispreț la adresa filozofiei se ascundea sub această falsă polimatie? Mi s-a răspuns că facultatea e săracă și că are nevoie de candidați plătitori de taxă. (Cu excepția, astăzi, a dl-lui secretar de stat Adrian Mlădinoiu, care are vreo trei joburi și care a devenit în urmă cu un an doctorand cu bursă!) În douăzeci de ani nu s-a ales mai nimic din tot ce propuneam. Am sugerat la un moment dat ca în programa Facultății să se introducă cursuri de două semestre dedicate marilor cărți ale gândirii occidentale, în genul cursului pe care-l făceam cu Ființă și timp. Nimic! M-am milogit odată în Consiliul facultății pentru un curs Husserl de un semestru, ținut de un doctorand care, încă de pe atunci, era cel mai bun specialist în materie de la noi, colaborator constant la Husserl Archiv și traducătorul câtorva cărți fundamentale ale întemeietorului fenomenologiei. Îl cheamă Christian Ferencz-Flatz. Cu chiu cu vai a primit un curs opțional, mai mult de gura mea, o singură dată, pentru un singur semestru.

Recent, după ce semnalasem prezența dracilor în ograda filozofiei, mi-ai promis ferm două lucruri: (1) că „vei lua măsuri” legate de derapajele de la concursurile de admitere la doctorat; (2) că, pe urmele plagiatului lui Ionuț Vulpescu sub coordonarea lui Vasile Morar, îl vei elimina pe acesta din Școala doctorală. Promisiunea numărul (3) n-a mai existat: despre concursul cu dedicație pentru postul de asistent nu ai suflat o vorbă. Măsurile urmau să fie „concrete”: urma să iei „măsuri drastice” (care?) față de comisia celor cinci (Brâncoveanu, Mureșan, Iliescu, Geană, Stoenescu) care s-a pretat la conferirea calității de doctorand în filozofie a lui Mlădinoiu. Asta nu se numește oare „tranzacționarea titlului de doctor” cu funcționari de stat? (Nu știu, întreb și eu.) Că vei…

„Vei”, „vei”, „vei”. Dar când „vei”? Și doar atât e de făcut? De umblat la simptomele care apar accidental? Nu s-ar impune oare numirea unor comisii care să-i identifice pe doctorii din anii trecuți cu lucrări plagiate, că doar n-o fi Ioan Vulpescu un caz izolat? Nu s-ar cere verificată lista cu zeci de doctoranzi ai lui Vasile Morar, ca să afli câți dintre ei au ceva în comun cu filozofia? (În fond, câți doctoranzi permite legea să aibă un profesor? Zece? Douăzeci? O sută?) Câți dintre ei au o profesiune înrudită cu filozofia și care să le permită să lucreze concentrat și continuu vreme de câțiva ani la teza doctorală? Iar investigația aceasta (de tip administrativ-rectoral), având ca țel igienizarea locurilor infestate de doctorate tranzacționate sau plagiate la botul calului, nu crezi că ar merita apoi extinsă la Facultatea de Drept? Oare nu ea e cea care a dat țării pe primul prim-ministru procurorplagiator? (Înțeleg că acum îl avem pe al doilea: dl procuror general interimar Bogdan Licu, cu doctorat dovedit plagiat în 2015, obținut sub înalta coordonare a plagiatorului Gabriel Oprea.) Și că această investigație ar trebui apoi extinsă la toate facultățile din Universitate, de vreme ce virusul plagiatelor a trecut de la academiile militare (Academia SRI și Academia de Poliție) la universitatea civilă pe care o conduci?

Când am discutat toate astea, replica ta a fost că îți vei ridica în cap toate universitățile din țară. Năucitor argument! Nu pot face curat, pentru că se vor supăra pe mine toți cei care-și țin casa în mizerie! Altfel spus, suntem condamnați în eternitate la murdărie. Eu cred, dimpotrivă, că ai deveni un exemplu, că Universitatea din București ar putea deveni locul iradiant de la care va porni schimbarea.

.

Pentru că am început cu Contele de Monte-Cristo și cu răzbunarea, voi încheia tot cu ea. Adevărul e că am vrut să răzbun. „Să răzbun”, nu „să mă răzbun”. Mai precis, am vrut să răs-bun. Pe măsură ce trec anii, îmi dau seama câte, de la cele mărunte la cele mari, am învățat de la Noica. În cartea scrisă după ieșirea de la închisoare, cu care și-a făcut reintrarea în cultura română – Rostirea filozofică românească , apoi Creație și frumos în rostirea românească –, Noica a redat cuvântului „răzbunare” bunătatea sensului originar. Prefixul răs-, spune Noica, pune în joc un semantism al revenirii: „vremea se răzbună” înseamnă vremea se face iar bună, „se înseninează”. („Norii s-au mai răzbunat / Spre apus, dar stau grămadă /Peste sat”, scrie Coșbuc.) „Răzbun” ca „răs-bun”, așadar, înseamnContributors.roă: „fac din nou bun ceva”, îl redau bunătății lui inițiale, îl reașez în matca lui bună. Noica a răs-bunat sensul cuvântului „răzbunare”, scoțându-l din semantica lui năpraznică, din colcăiala întunecată a instinctelor noastre, înseninându-l, făcându-l iar bun.

Vorbind cum am vorbit despre slujitorii actuali ai Facultății de Filozofie, despre tine ca rector, despre impostori, plagiatori, găinari și mafioți, despre toți netrebnicii zilelor noastre care duc țara de râpă – n-am vrut altceva decât să-i răs-bun, să-i conjur, prin socratica tehnică a peștelui-torpilă (electrocutându-mă, la rândul meu, când îl electrocutez pe altul, judecându-mă, când îl judec pe altul, răs-bunându-, când îl răs-bun pe altul), să revină în matca omeniei lor.

Ție, Mircea, nu ți-aș putea cere să fii erou (ce cădere aș avea? și cine cui are dreptul să ceară așa ceva?), nu ți-aș putea cere, cum atât de frumos spunea cineva pe forum, „să bei cucuta convingerilor tale”. Străduindu-mă să te răs-bun, m-aș aștepta să nu mai joci la două capete, asigurându-mă, între noi, că „vei lua măsuri”, iar în public, semnând în turmă scrisori prost scrise și pline de sofisme (tu, logician!). M-aș aștepta să pui mai presus viitorul celor pe care, prin funcția ta, îi păstorești. Mai presus de ce? Mai presus, de pildă, de micul pas pe care-l mai ai de făcut ca să treci de la „membru corespondent” la membru plin al Academiei. Dă-o naibii de Academie, Mircea, că are și ea dracii ei! Și pe ea, sărăcuța, cine-o mai poate răs-buna?



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

















14480 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version