Studenţilor mei de la masterat, care m-au
îndemnat să gândesc aceste lucruri
Începând din acest an universitar, la cursurile de masterat se studiază (şi) “Etica şi integritatea academică”. Dincolo de acest titlu generic – orice s-ar spune, românii au o înclinaţie pentru sintagmele gongorice – e ceva destul de simplu şi, în idee, util, deopotrivă pentru studenţi şi pentru profesori: un îndemn la renunţarea la plagiat. Să vedem mai întâi partea bună a lucrurilor: o problemă despre care se vorbeşte, există; atâta timp cât ne facem că nu ştim despre ce e vorba (sau cât o expediem cu justificări circumstanţiale), ea – pur şi simplu – nu există ca problemă. Nu trebuie să ne fie frică s-o recunoaştem: în România s-a plagiat şi se plagiază industrial. Sunt, evident, o mulţime de cazuri de notorietate publică, dar, dincolo de acestea – aşa cum voi încerca şi eu să arăt – sunt mult mai multe cele despre care nu se vorbeşte niciodată, care trec ca fiind de-la-sine-înţelese şi care (cu rare excepţii) nu (mai) scandalizează pe nimeni. Să fim serioşi, nici în trecut – oricât am căuta o epocă pardisiacă a şcolii sau a culturii noastre – lucrurile n-au fost tocmai idilice. Despre felul în care Nae Ionescu a preluat (fără trimiteri şi fără ghilimele) ideile unei englezoaice s-a vorbit destul; puţini îşi mai amintesc că cei doi clasicişti majori ai interbelicului – Cezar Papacostea şi Ştefan Bezdechi – se acuzau reciproc de traduceri nu după limbi clasice, ci după limbi moderne şi de folosirea unor surse nemenţionate în ceea ce publicau. Repet, faptul că despre aceste lucruri se vorbeşte e, orice s-ar spune, un prim pas pe calea desprinderii de ele: a numi o problemă înseamnă a o face vizibilă, a o descrie şi, în cele din urmă, a o înţelege. E bun şi faptul că discursul despre aceste lucruri li se adresează studenţilor masteranzi, adică celor care – principial – al trebui să urmeze traiectul specializării, la capătul căruia să devină autentici oameni de cultură şi/sau dascăli. Şi mai ales e bine că problema aceasta le e prezentată înainte de-a se apuca să-şi redacteze acele lucrări ce vor constitui primele trepte ale parcursului lor profesional. În felul acesta, măcar în parte, unii se vor feri de ispită, iar cei ce-i vor cădea în mreje nu vor mai putea invoca faptul că n-au ştiut.
Sunt însă şi lucruri care nu merg în ceea ce priveşte acest curs. Cel dintâi şi cel mai important e acela că, totuşi, despre aceste lucruri se vorbeşte destul de târziu. La 21 – 22 de ani, studenţii au consumat deja cea mai mare a parcursului şcolar unde, din păcate, au învăţat şi (cum) să plagieze şi, mai ales, faptul că, atunci când e generalizat, plagiatul nu (mai) e o culpă. Apoi, în ciuda pretenţiilor “academice”, masteratul nu e – la noi – atât începutul unei cariere ştiinţifice, cât mai curând o necesitate, a cărei satisfacere (în orice condiţii) mai aduce un mărunt spor salarial. Majoritatea celor ce urmează masterate nu o fac pentru a se specializa, ci pentru a mai încasa o modestă sumă, prevăzută de lege, pentru cei ce au cinci ani de studii superioare (sau pur şi simplu pentru a se stabiliza pe post). Aşa că pentru ei lucrurile nu încep cu exemenele de masterat, ci, dimpotrivă, se termină cu acestea. Şi dacă 15 (mai nou 16) ani de şcoală au fost strâmbi, prea puţini se gândesc să-i mai îndrepte în ultimii doi (ori chiar în ultimul, cel de după cursul de “Etică şi integritate academică”). Apoi, mai e o problemă: faptul că noi studiem problemele onestităţii redactării lucrărilor ştiinţifice alături de disciplinele ştiinţifice, nu solidar cu ele. (La fel cum învăţăm regulile gândirii şi ale argumentării – la “Gândire critică” – drept ceva autonom /ca o materie aparte/ şi nu ca instrumentar al cunoaşterii ştiinţifice efective, integrat în aceasta.) Lucrul acesta decurge din felul în care sunt compartimentate disciplinele în şcoala românească de toate nivelele. De pildă, elevii învaţă separat Revoluţiile de la 1848 şi paşoptismul ca curent literar, Logica generală şi rudimentele de logică matematică (ce se fac, ambele, pe clasa a IX-a), iar studenţii repetă aceleaşi cunoştinţe – la diverse discipline – ca şi cum ar fi lucruri diferite. “Interdisciplinaritatea” şi (mai nou) “transdisciplinaritatea” sunt doar (vorba răposatului Brucan, şi cu accentul lui) lózinci şi năstruşnicii bune de tocat banii europeni pe “simpozioane” şi “traininguri” din fonduri POSDRU şi POCU. În fapt, programa, acreditările şi reacreditările, (i)evaluările şi examenele (naţionale sau locale), presiunile de tot soiul fac ca – în învăţământul românesc – lucrurile să nu se întâlnească nicăieri şi fiecare să-şi cultive cum crede de cuviinţă (şi, de regulă, la cele mai mici costuri) ograda proprie. Astfel că, aproape inevitabil, se va ajunge în trista situaţie în care – în multe locuri – cursul de “Etică şi integritate academică” va fi predat ca o colecţie de “trebuie să”-uri agrementate cu citate din câteva legi. Adică exact acel gen de lucruri care nu interesează pe nimeni şi pe care, ignorându-le, oamenii îşi pot duce mai departe, liniştiţi, viaţa.
Din punctul meu de vedere, includerea acestei discipline în programa universitară nu are doar rostul de-a face din ea un semnalizator al legalităţii în mediul academic, ci îi oferă acelaşi drept de ştiinţificitate ca celorlalte materii. Nu e nici o îndoială că “terapeutica” pe care ea o indică are la bază o “patologie” metastazată în bibliografiile de tot soiul cu care iau contact studenţii, aşa cum e indeniabil că acest “obiect” a beneficiat deja, la noi în ţară, de o evidenţiere şi de o descriere (fie-mi permis să le amintesc pe doamnele Emilia Şercan şi Melania Cincea care au publicat cărţi remarcabile despre fenomen şi pe Profesorul Marian Popescu care, deopotrivă, a luptat cu această plagă şi a meditat asupra ei) care îl impun ca temă de studiu. Cum bine se ştie, ştiinţa porneşte de la înregistrarea cazurilor particulare, pentru a trece apoi la ordonarea şi gruparea lor în genuri cu caracteristici distincte. Meditând la droaia de plagiate pe care ni le-a evidenţiat media în ultimii ani, asta am încercat să fac şi eu: să grupez scrierile fără personalitate ale postdecembrismului românesc în câteva mari clase. Îmi cer scuze că nu-i voi invoca pe clasicii Johnson şi Thomson de la Harvard şi, respectiv, Stan(d)ford şi nici pe celebrul Dieudonné de la Paris, dar – pentru odată – am vrut să fac o treabă originală, şi nu una “inspirată” din “surse externe”. Dacă am reuşit sau nu, voi afla doar în măsura în care – după înţelepta vorbă a lui Karl Popper – voi fi contestat de alţii.
În optica mea sunt trei mari tipuri de plagiat, dar această tripartiţie nu exclude nici formele hibride şi nici pe cele de tranziţie între genuri. Aşa cum se va vedea, în structurarea pe care am încercat-o, prima formă de plagiat e cea mai spectaculoasă, în vreme ce ultima mi se pare a fi cea mai gravă. Deşi difuză – şi, tocmai de aceea, până la un punct inocentă – aceasta din urmă e cea care stă la baza celorlalte şi, în egală măsură, a categorisirii mele. Orice tentativă de punere în ordine se cuvine a avea un criteriu. Pentru mine acesta a fost cel al intensiei plagiatului. Mi s-a părut a vedea intensia maximă la nivelul lui cel mai comun, acolo unde – de fapt – coincide cu extensia maximă. Acolo e de discutat şi problema eradicării răului. La nivelele mai superficiale mi se pare – aşa cum o voi arăta – că practica plagiatului poate fi eliminată mult mai uşor (dacă se doreşte). Lucrurile se vor vedea mai limpede odată ce voi descrie cele trei tipuri de plagiat.
I Plagiatul circumstanţial. Acesta e, în fapt, cel pe care îl pun în evidenţă majoritatea cazurilor de notorietate publică. E vorba – mai mereu – de oameni din afara mediului academic (cel puţin până în preajma doctoratului) care, la un moment dat – în general pentru avansare (dar şi pentru orgoliul titlului) – s-au văzut în situaţia de a alcătui o lucrare cu pretenţii de ştiinţificitate. În multe cazuri (eu unul cred că în majoritatea) lucrarea nu a fost alcătuită de împricinaţi, în altele îşi vor fi făcut şi aceştia “partea lor de treabă” (în speţă “să-şi însuşească” tot ce pot, de unde pot), finalmente – şi bazându-se pe “relaţii” – “au trecut”, iar acum (când sunt “persoane respectabile”) vor să-şi facă uitat acel episod “de tinereţe”. În general, e vorba de oameni care au recurs o dată, cel mult de două ori la “soluţia” plagiatului. Pur şi simplu o anumită logică a domeniului lor i-a împins în situaţia de a trebui “să suţină o lucrare” şi, pentru a trece acest prag (altminteri pur formal pentru ei), “s-au descurcat” aşa cum erau obişnuiţi şi cum le-au permis circumstanţele (inclusiv laxele noastre legi). O scurtă privire pe lista celor aduşi la lumină de doamna Şercan ne arată cam care e profilul “făptaşului” din această categorie, iar din imagine putem deduce şi mobilurile. Mai înainte de toate e vorba – în strivitoarea majoritate a cazurilor – de oameni din structurile militarizate: armată, poliţie şi nenumăratele noastre servicii secrete. Oameni aflaţi nel mezzo del cammin (ori chiar puţin trecuţi), pe care Revoluţia i-a prins căpitani, maiori, cel mult locotent-colonei pe la vreun Stat Major de unitate din provincie şi care n-au avut norocul gradelor superioare din acele vremuri. Căci, în virtutea strigătului (de frică) unanim: “Armata e cu noi!” din zilele haosului şi, apoi, a felului în care s-a achitat de “obligaţia” de a arbitra viaţa publică românească în primele luni postrevoluţionare, armata s-a priceput a-şi cere “dividendele” de la noua putere. Şi n-a fost vorba doar de “privatizarea” unor “sectoare strategice” şi de “afaceri” protejate de “secretul de stat”, ci – în primul rând – de avansări. Mai întâi, încă din primii ani, au fost făcuţi generali toţi cei care au comandat unităţi la Revoluţie şi, în primul rând, cei care au tras (indiferent de direcţia în care au tras). Apoi au fost înălţaţi în grad – uneori chiar cu viteză mai mare – cei care n-au tras, dar au văzut cine (şi mai ales încotro) a tras. Fireşte, simbolic, cu toţii sunt “eroi ai Revoluţiei”, dar simbolismul se cere însoţit de grad (care e şi o garanţie a faptului că anchetele nu vor merge “atât de sus”) şi, mai ales, de pensia de general. Asta a fost înţelegerea şi conducătorii României de până în 2004 s-au ţinut de ea. Masivul contingent al “eroilor revoluţionari” a fost dublat cu cei trecuţi în rezervă odată cu renunţarea la armata de masă şi integrarea în NATO. Pentru ca imensa armată comunistă să se demanteleze “în ordine”, s-au făcut – înaintea intrării “în retragere” – nenumărate avansări, îngroşând în plus pătura generalilor. Chiar şi după intrare, Preşedintele Băsescu a avut – cultivată din tinereţea lui marinărească – o petite faiblesse pentru militari, astfel că mulţi au mai adăugat stele carierei lor. Totuşi – şi inevitabil – la un moment dat, pe cale naturală (adică prin pensionări), s-a cam terminat cu “eroii” lui Decembrie, clasicele criterii ale numărului de soldaţi nu mai funcţionau (în condiţiile “armatei profesioniste” şi minimale impuse de NATO) şi cum vitejia efectivă e o calitate la fel de rară şi printre militari ca printre civili, se va fi pus, acută, problema criteriilor de avansare, mai ales la gradele cele mai înalte. Cu această dilemă se vor fi confruntat, brusc, cei ajunşi “şefi de Stat Major” şi “Comandanţi de Unităţi” în momentul în care foştii lor superiori, deveniţi generali cu 3 – 4 stele făceau ce ştiau ei mai bine, adică se pregăteau de “retragere”. Ca în orice piramidă ierarhică, cei dintâi înduraseră toate umilinţele cu putinţă (cine-a făcut armata are o idee despre ce e vorba) din partea celor din urmă doar cu speranţa că într-o zi vor ajunge şi ei “şefi mari” şi nu vor mai sta “drepţi” decât în faţa Comandantului Suprem. Or, dintr-o dată, speranţele păreau a lua calea uniformelor sovietice în care-şi petrecuseră tinereţea. Pentru a nu rupe pactul stabilit în primele zile ale noii democraţii, trebuia găsită, urgent, o soluţie. Probabil va fi fost un Chicago Boy (sau mai mulţi) – cu ceva spoială pe la West Point sau Sandhurst – cel care va fi lansat ideea: doctoratul în “ştiinţe militare”, “securitate naţională”, “geostrategii”, “paradigme de putere”, “lupta împotriva terorismului” şi multe, nesfârşit de multe altele. Băiatul se va gândit la avantajul lui personal – poate că pe unde-o fi fost, s-o fi procopsit cu un doctorat în de-alde asemenea “ştiinţe” –, însă nici nu bănuia ce cutie a Pandorei deschide. “Ce e aia doctorat?” – se vor fi întrebat purtătorii de chipie. Bănui că li se va fi răspuns, pe înţelesul lor: “o carte, să trăiţi!” Acum, cum să se apuce de scris cărţi unul care, până pe la 50 de ani, n-a cunoscut altă literatură decât “cărţuliile roşii” (regulamentele militare) şi revistele “Viaţa Militară” sau “Pentru Patrie” (“Playboy”-ul nu se pune, că nu pentru text îl răsfoia)? Dar “nimic nu e cu neputinţă pentru cei bravi”, şi un colonel hotărât ştie că nu textele pletorice sunt cele ce duc ţara înainte, ci comanda scurtă şi hotărâtă. Aşa că omul nostru va fi chemat “la raport” nişte căpitani mai tinerei, din ăştia ce puteau schimba câteva vorbe cu delegaţiile de la NATO şi le va “trasat sarcina de înaltă reponsabilitate” de-a compune câte-un capitol – două – trei pe o temă oarecare (sugerată şi ea de altul). Cum căpitanii mai au acasă şi câte-o căpităneasă profesoară de limbi moderne, a intrat şi bibliografia străină în horă. La sfârşit, s-au adunat bucăţile fiecăruia şi s-a făcut cartea cerută. Şi, în ziua stabilită, omul nostru – în “ţinută de ceremonie” – va fi citit silabisind şi năduşind tot (evident, de emoţii), un text de trei pagini, bătut la maşină, în faţa comisiei. Răposatul domn Buzatu, şi veşnic contemporanii noştri domni Cristian Troncotă şi Gheorghe Onişoru sunt – aşa cum îi ştim – sensibili la efuziunile patriotice şi nu se vor fi încurcat ei cu nu-ştiu-ce detalii de lămurit la susţinere, când ţărişoara are atâta nevoie de-a fi apărată. Aşa că de-a doua zi după susţinere, proaspătul doctor şi-a putut (sau i-a putut fi) înainta(t) dosarul pentru avansare. (Între susţinere şi dosar se va fi strecurat, evident, şi o petrecere “ca-ntre băieţi”.) La început, “istoricii consacraţi” trebuiau să fie ubicui la “promovările academice” militare, dar – la viteza cu care se susţineau doctoratele – în curând s-a ajuns la comisii alcătuite (aproape) în întregime din gradaţi (căci, din mulţii doctori făcuţi, se aleg mereu şi câţiva grafomani care rămân “pe baricadele cunoaşterii”). Aşa a venit vremea nemuritorului Gabriel Oprea, omul tuturor combinaţiilor. Oamenii se cunoşteau între ei, ştiau suficiente unii despre alţii (ba pare-se că chiar prea multe) pentru a mai fi nevoie de-o birocraţie formală; nu e exclus ca unele comisii să se fi întrunit şi să-şi fi dat verdictul chiar pe la restaurantele frecventate – discret dar constant – de domnul Oprea. Sigur, a doua zi se vedea un afiş la Academia Militară, ori la cea de Informaţii, însă dacă vreun grad mic ar fi fost curios de ceva, ar fi fost săltat imediat sub acuzaţia că un om cu pulsiuni suicidare n-are drept la portul armei. Cine ar fi îndrăznit să-l întrebe pe “generalul cu patru stele” Oprea – sau pe altul, “consilier prezidenţial” – ceva ce nu-l privea?! S-a nimerit doamna Şercan să intre în această şerpărie. Prinşi cu plagiatul cât vila, înalţii gradaţi au sărit în sus şi jură cu mâna pe Biblie că n-au copiat un rând. Culmea e că – în cele mai multe cazuri – au dreptate: de vreme ce nu ei şi-au făcut lucrările, cum să plagieze?! Şi-atunci, de unde nenorocirea? Din zgârcenie. “Şeful” de-aia e şef, ca să dea ordine. Numai dacă nu le însoţeşte de nimic – o sumă consistentă, o “deplasare” (“de studii”) în străinătate, o avansare – nici “băiatul” n-are alt motiv de-a lucra decât frica. Or, cu frica se face treabă, dar – în general – nu treabă bună. Şi generalii noştri au mizat pe comandă, n-au băgat mâna-n buzunar, iar căpitanii vor fi făcut treaba cu desăvârşire de mântuială, ca să scape de “înalta îndatorire” ce “le-a fost trasată”. Adică vor fi compilat ceva de pe la biblioteca unităţii, cu ceva de pe Internet şi din revistele ce le erau accesibile. Dacă pentru “şefu’” singurul lucru care contează în ceea ce priveşte lucrarea este să fie făcută, de ce-ar conta pentru ei mai mult? Şi, uite-aşa, nişte texte care – în marea lor majoritate – nu sunt cu nimic deosebite de ceea ce un dadaist ar face cu un teac de hârtii tipărite uitate într-un colţ de cameră au ajuns “lucrări ştiinţifice” şi pe baza lor s-au făcut generali cu ghiotura. Nimeni nu ştie câţi sunt de toţi – din toate armele şi serviciile la un loc; bănuiala mea e aceea că sunt mai mulţi decât soldaţii combatanţi pe care-i avem la ora actuală. În caz de… să ne ferească Dumnezeu!… unul dintre ei, la fel de sacadat şi de năduşit ca la susţinere, ne-ar explica de pe ecran că, “pentru a păstra fiinţa naţională”, e imperios necesar să “depunem armele”. Însă cum o asemenea perspectivă rămâne ipotetică, le vom plăti pensii fabuloase (trecute la “secret de stat”) tuturor, şi pe toata durata vieţii (dacă nu reuşesc să le mute şi la urmaşi). Pe ei impostura nu-i costă nimic (dat fiind că nu riscă nimic). Pe noi – toţi – ne costă echivalentul câtorva procente din Produsul Intern Brut. Cu banii aceştia le plătim pensiile obţinute printr-un examen fraudat. Şi, în treacăt fie spus, lipsim armata actuală de dotările ce i-ar fi necesare (dar şi de scandalurile legate de acestea).
Sunt convins că ceea ce au descoperit doamnele Şercan şi Cincea nu e decât vârful aisbergului. Probabil doctoratele obţinute prin această metodă – între ele şi cele ale politicienilor trecuţi pe la “Colegiul Naţional de Apărare ‘Carol I’” sau pe la “Academia Naţională de Informaţii ‘Mihai Viteazul’” – sunt mult mai multe şi, la fel de probabil, unii, mai deştepţi, şi-au şters urmele de când bântuie scandalul. Costurile sunt cele pe care le-am expus: un procent (deloc nesemnificativ) din avutul naţional cu care se plătesc pensii uriaşe unor oameni care nu le merită. Dar, şi mai grav, vârful armatei a fost cu desăvârşire corupt şi umplut de incompetenţi (pe de-asupra şantajabili) care, într-o situaţie de criză, nu doar că nu ne-ar apăra de nimic, ci ar transforma drama în tragedie. Cu adâncă tristeţe, dar într-o armată plină de asemenea generali, profesionalismul militar e o virtute în care nu mai cred decât copiii mici ce asistă la paradele militare.
Nu pot fi puse în discuţie toate aceste pensii anapoda – că iar iese la atac colonelul Dogaru (de mirare că dânsul care chiar a scris, in Ilie Ceauşescu style, nu e /încă/ general!) – pentru că nimeni nu cunoaşte nici amploarea fenomenului şi nici vreun criteriu onest de departajare a veritabililor generali (căci vor fi şi din aceştia) de cei făcuţi pe bază de doctorate dubioase şi de “eroism” revoluţionar. Dar există totuşi o certitudine: lucrurile pot fi (încă) oprite; doctoratul poate fi transformat într-un titlu pur academic (aşa cum e normal), fără nici un impact asupra carierei militare. Nu-mi aparţine mie a le da militarilor sfaturi cu privire la criteriile avansării în grad; cred însă că, dacă au interesul de-a le gândi, le vor şi găsi, de aşa manieră încât să dezrădăcineze tentaţia doctoratelor plagiate. În definitiv, într-o societate normală, numărul doritorilor de doctorate –mai ales printre gradaţi – e foarte mic.
II Plagiatul de necesitate. Acesta e, în primul rând, o plagă a mediului universitar, indiferent de profil şi de specializare. Şi aceasta dintr-o raţiune simplă: aici trebuie să publici mereu (“publish or perish”) şi tot ceea ce publici trebuie să fie neapărat “inovaţie” (dacă se poate “de metodologie a ştiinţei”) şi rod al “al celei mai performante cercetări în domeniu”. Morala, aşa cum bine ştim, dacă-i musai, atunci trebuie. Aşa că s-a umplut ţara de Anale, Festschrift-uri şi, mai ales, “culegeri de studii” (multe de peste 800 de pagini şi cu scoarţe cartonate) în care fiecare deversează orice poate. Lucrarea de doctorat se ciopârţeşte în tranşe de 20 de pagini şi se dă în câte 10 locuri; când se termină, se taie altfel şi mai ajunge de 10. Care e “şef” (adică mare prin comisii doctorale), mai ia de la doctorazi sau măcar publică “împreună” cu aceştia (câteodată chiar lucrarea de doctorat, când e tipărită). Evident, când termini ce ai în lada de zestre şi când nu te mai poţi împrumuta de pe la cunoscuţi, încerci şi de la străini. Iar aici ai marele avantaj că – în lumea noastră periferică – o traducere aproximativă poate trece drept “operă originală”. Dac-am fi răi, ne-am aminti că aşa a început – la fine de secol XVIII şi început de secol XIX – cultura română modernă: cu traducerea şi adaptarea unor texte străine minore (compilaţii şi manuale) şi că această “boală a copilăriei” literelor noastre a zămislit un pattern de care pare-se că n-am mai reuşit să ne dezbărăm. Dar nu trebuie să mergem aşa de departe: oare nu ne mândream cu toţii, în anii ’90, că marele merit al şcolii române (şi în particular al universităţii) sub comunism a fost acela de a transmite – în ciuda vicisitudinilor istoriei – moştenirea epocilor noastre de înflorire culturală (finele secolului XIX şi interbelicul)? Ce înseamnă acest lucru altceva decât că modelul şi reperul nostru se afla în(tr-un) trecut (puternic idealizat, în contrast cu prezentul de atunci)? Ei bine, de la acest paseism mitologizant – întruchipat de clasicele (căci reluate la clasă) sintagme: “poetul nepereche”, poetul filosof şi filosoful poet”, “visul unirii” şi câte altele – ne-am pomenit că trebuie să trecem, peste noapte, la research and developement. Trecutul s-a împuţinat dintr-o dată (şi a fost amendat de “noile metodologii” ale studiilor postcoloniale, de gen, ale imaginarului, ale psihoistoriei etc.) şi am aflat că, de-acum înainte, trebuie să trăim în viitor. În viitorul care – atunci – era inundat de lumina fraternităţii schilleriene a imnului european şi de curcubeul multicolor al postmodernismului în vogă. Gata cu “clasicii” şi “lupta antiotomană”; venise timpul IT-ului, al nano- şi bio-tehnologiilor, al “studiilor strategice” şi al medicinei moleculare. Artizanii acestei metamorfoze sunt, încă odată, the Chicago Boys: tinerii care-au prins burse în Occident imediat după “evenimente” şi care, întorşi acasă, au descoperit exact ce li se arătase şi strămoşilor lor de la ’48 – faptul că între noi şi lumea bună e o distanţă (constantă) de vreo trei secole. Băieţii au venit nu doar cu iniţiativa, ci şi cu metoda: upgradarea. Aşa că, cu o viteză uimitoare, orice dascăl ce-a prins o carte străină (din acelea de prin “ajutoare”) a devenit creator de “domeniu de studii”, de discipline, de “tratate” şi de “manuale universitare” în care repovestea – precum celebrul Alexandru Mitru – ce-au descoperit alţii în deceniile în care noi ne aflasem sub obroc. Firile întreprinzătoare nu s-au mulţumit cu atât: dat fiind că pe atunci internetul nu ne ajunsese din urmă (oare li se predă copiilor la şcoală şi existenţa unei asemenea epoci?!) şi informaţia era încă în mânecile “mandarinilor” ce aveau şansa de-a ieşi (cu vize, cred că nici asta nu se mai predă), unii s-au gândit să coasă petecile disponibile în “cercetări originale”. Şi, pentru România acelui timp, chiar vor fi fost originale; numai că pentru că pentru lumile din care proveneau nu erau deloc. Acolo li s-ar fi cerut – cel puţin – să plătească copyright, dacă nu de-a dreptul să-şi angajeze avocat. Atâta doar că ceilalţi români nu prea ştiau cum e în acele ţări (nu se inventase încă exodul de masă), iar străinii nu erau – aproape deloc – interesaţi de România (aveau ei alte probleme, prin Bosnia, Somalia şi Irak). Aşa că cine-a fost deştept şi a ştiut să croşeteze eficient, s-a văzut repede profesor universitar. Iar după ce s-a văzut cu titlul, ce să facă omul altceva decât să se bucure de renta viageră, într-o “funcţie de conducere”? Până când i-a amintit declinul studenţilor că între pensie şi pieirie nu se mai pot interpune decât nişte amărâte ISI-uri. “Noile metodologii” şi “criterii de evaluare” au ceva lugubru, precum camerele de tortură: vor cu orice preţ să scoată opere “inovatoare” de la nişte oameni care nu mai au nimic de spus, până la emeritare, decât să dea sfaturi prin diversele “comiţii şi comitete” din care fac parte. Şi mai e, inevitabilă, şi presiunea noului val de Chicago Boys, care lucrează la scară mare, cu Internetul şi minunatele site-uri ruseşti de cărţi. Dacă ai răbdare să înveţi puţină metodă, poţi fabrica – direct în engleză (căci traducerea ia timp) – câte două cărţi pe an (neapărat împănate cu statistici, grafice, sinusoidale şi felii de tort). Şi, cum bine se ştie, pe cât sunt bătrânii tăcuţi (până când simt că li se duce preşul de sub picioare), pe-atât sunt tinerii de locvaci. O să mi se spună: totuşi, nu e aşa de rău pe cum pare, căci aveam nevoie de această apdatare şi – dacă rezultatele ei vor fi bune – mijloacele vor conta mai puţin. În definitiv, şi-n a doua jumătate a secolului XIX am avut cultură bună, deşi cu un veac în urmă am pornit prin a traduce aproximativ manuale disparate aduse din Apus. Mă tem că de astă dată e ceva ce ne deosebeşte de jumătatea de veac de după întâia unire: pe vremea aceea exista o idee destul de clară cu privire la rolul culturii şi al intelectualului în societate. Aşa că manualul tradus a fost însoţit de examinarea riguroasă a celor ce l-au buchisit, de trimiterea la studii în străinătate a celor mai buni dintre ei şi de investiţii majore în infrastructura universitară (în primul rând în bibliotecile care, în interbelic, îl făceau pe tânărul Cioran să se simtă superior studenţilor francezi). Şcoli bine utilate, profesori serioşi, discipline temeinic făcute şi examene adevărate – o reţetă de care azi ne desparte nu doar un secol, ci o eternitate. Fireşte, nici la fin de siècle, nici interbelicul n-au fost atât de roz pe cât le-am văzut imediat după Revoluţie, însă un lucru e cert: n-au avut “universităţi” în fiecare târg al patriei, nici “profesori universitari” incapabili să se exprime coerent, nici tone de Anale ilizibile, nici doctorate “la liber” pentru oricine îşi permite costul lor şi, evident, nici “Academii de Poliţie” sau “de Siguranţă” care să-şi ungă ele însele “doctorii” şi “habilitaţii”. Graba de-“a construi instituţii” a amestecat totul: oamenii pasionaţi cu descurcăreţii, cei care aveau ceva de spus cu cei care vorbeau fără să spună nimic, cei care puteau da mai departe cu cei care adunau doar pentru ei. Şi cum “sistemul” e vertical, amestecul a fost pompat până sus şi infuzat până jos, de aşa manieră încât rămâne ca doar Bunul Dumnezeu să-i mai poată deosebi pe ai lui din acaestă babilonie.
Cert e că masa de impostură din învăţământul universitar e enormă şi (aproape) cu neputinţă de separat de calitatea căre mai pâlpâie stingher, ici – colo. Se publică mai mult decât se scrie, se scrie mai mult decât se citeşte şi nu se mai gândeşte aproape deloc. Morala e aceea că aveam, pe de-o parte, raportări ditirambice, pe de alta, realităţi triste: “structuri de funcţii” disproporţionate (şi bugetofage), saltimbanci ai vorbelor ce se pricep la de toate şi tineri care ies din universităţi cu o diplomă ce atestă doar faptul că, în loc să lucreze de la început, şi-au pierdut inutil câţiva ani din viaţă. Şi cum, din păcate, impostura naşte impostură, universităţile sunt un bun mediu de-a învăţa “cum să te descurci”: cum să treci examene la care nu te prezinţi, cum să dai “proiecte” care nici măcar nu şti ce conţin, cum (şi de la cine) se cumpără o licenţă sau – pentru cei care şi-o permit – chiar o diplomă. Şi, fireşte, cum se fac “doctorii” într-un învăţământ bolnav.
Dar lucrul cel mai grav dintre toate e acela că impostura academică reprezintă însăşi negarea continuităţii cunoaşterii. Dincolo de frauda manifestă şi de carenţa morală, faptul de a pretinde că eu am făcut o descoperire deja omologată în branşă (dar ignorată în peisajul nostru) nu e nimic altceva decât o hispostaziere a anacronismului ce neagă dimensiunea deschisă şi cumulativă a cunoaşterii. Iar atunci când, prins asupra faptului, îmi clamez nevinovăţia invocând pretexte mirobolante, nu fac decât să reiau tezele de bază ale protocronismului. Protocroniştii înţelegeau – şi înţeleg – şi ei necesitatea sincronizării cu “lumea bună” (de unde vin banii adevăraţi şi bursele în mediul universitar), dar nu vor să se “ploconească în faţa Occidentului” folosind ghilimelele. Nu e mai normal să pretindem – asemeni dacopaţilor – că dintr-o carte publicată (“în regie proprie”) la noi prin nouăzeci-şi-ceva şi-a însuşit ideile un american, neamţ sau francez din anii şaizeci?! Căci doar trăim în lumea “faptelor alternative”! Cu sau fără ele, rezultatul e acelaşi: de 30 de ani suntem incapabili a sedimenta o cunoaştere onestă în domenii în care avem nenumărate catedre şi nenumăraţi “specialişti”. Care – de multe, de prea multe ori – sunt bântuiţi de nostalgii protocroniste.
Ce e de făcut? Greu de spus, dat fiind că, inevitabil, multiplicarea “comisiilor” de tot soiul a amestecat într-atât cărţile, încât nimeni din suprastrcutura decizională a educaţiei superioare n-ar putea pretinde măcar că n-a închis ochii la ceea ce se făcea în jurul lui. Oamenii sunt legaţi prin nenumărate fire: fiecare are nevoie de câte-un “amic de nădejde” la “şcoala lui doctorală”, mulţi îşi mai “implementează” câte un masterat (din POSDRU-uri, POCU-uri şi ce-or mai fi) pe ici pe colo, prietenii se recenzează între ei, se recomandă între ei, mai pun de câte-o “conferinţă” (inevitabil, “internaţională”) şi – indiscutabil – lucrurile merg. Aşa cum merg. După doctorat, universitarul nu are decât două dorinţe: funcţia şi pensia (dublată, totuşi, de “nişte ore” în plus). Restul – în speţă relevanţa – e mai uşor de obţinut: ajunge să-ţi faci (tu însuţi, dar prin interpuşi) două-trei Festschrift-uri pline de elogii şi, grijuliu, să “le depui” la toate bibliotecile din ţară şi – cu acces liber – în toate cataloagele virtuale. Iar dacă funcţia îţi mai permite să subvenţionezi şi diverse “evenimente”, celebritatea e garantată. Părerea mea e aceea că, dacă mai mult nu poate fi făcut, ar putea fi conturat – în timp – un teritoriu paralel şi necontaminat de aceste habitudini. De pildă, o bună revistă de recenzie a lucrărilor cu adevărat semnificative, cu filtre serioase, care să împiedice propagarea imposturii. (Dar, în egală măsură, ar trebui vegheat ca o asemenea revistă să nu ajungă o fiţuică de club în care aceleaşi persoane să se elogieze reciproc.) Sau o editură, care să publice – printr-un concurs real – cele mai bune lucrări din diverse domenii. Şi care, eventual, pe modelul vechilor acorduri cu “Belles Lettres” sau CNRS-ul, să le traducă pe cele mai bune dintre cele mai bune în limbi străine. Pe scurt, în cacofonia generală a momentului, ar trebui să se vorbească mai mult şi mai apăsat despre ceea ce merită cu adevărat a fi pomenit. Şi, pentru a mai reduce parazitajul “zgomotului şi furiei” exterioare, s-ar cuveni – şi aici – ca, pentru un timp, să se renunţe la cotele obligatorii de publicaţii în diversele “dosare”. Ar fi, poate, mai util ca, dacă tot se organizează concursuri, acestea să fie orale şi realmente publice.
Partea cea mai proastă în învăţământ este aceea că răul trece mai departe: profesori incompetenţi produc absolvenţi incompetenţi; plagiatori cu diplomă tutelează diplome plagiate şi mediocrităţi patente cresc la umbra lor jalnice exemplare ale unei umanităţi în derivă. “Piaţa” noastră “orginală şi media (probabil unică în genul ei) ventilează aceste subproduse care – graţie expunerii de care benificiază – ajung “repere ale normalităţii”. E prea devreme să vă indignaţi; pe-acest teren lucrurile vor merge, încă o vreme, din ce în ce mai rău. Şi nu “instituţiile” (mai ales nu cele ale Educaţiei) ne vor scăpa de-această pacoste, ci un reflex fiziologic, simplu şi uman: greaţa.
III Plagiatul învăţat. Acesta e baza pe care se dezvoltă celelalte două: impostura academică îşi are temeiul în mediocritatea profesională a unor oameni care dozează subtil răstitul şi “trecutul cu vederea”, iar impunitatea plagiatului se întemeiază pe generalizarea lui. Nu trebuie să ne băgăm capul în nisip, căci o ştim cu toţii: plagiatul – numit copiat (în mod particular copiat de pe internet) – e un fenomen universal în şcoala românească de toate nivelele. De mici, copiilor li se dă să facă o “lucrare”, un “referat”, un “proiect”, iar ei introduc cuvintele cerinţei în bara de căutări de pe Google şi fie imprimă primul text pe care le cad ochii, fie – dacă sunt mai conştiincioşi – fac o compilaţie a primelor trei texte găsite. Aşa se iau note, aşa se fac medii, aşa “se descurcă” şi învaţă “să se descurce” elevii noştri. Când ajung în facultate nici nu ştiu altceva: orice cerinţă se reduce pentru ei la căutat pe Googleşi la “scos” primul lucru pe care-l văd. Tehnica şcolii e imbatabilă: nu doar că i-a învăţat cum “să se descurce”, dar le-a şi inhibat orice pornire alternativă. Pentru ei toată cunoaşterea e la îndemână, pe internet; totul e acolo, rezumat, organizat (conform programei), simplu, accesibil gratuit şi fără nici un efort. Să mai adăugăm şi faptul că-n copilărie calea cea mai scurtă e întotdeauna cea mai bună? Efectul acestei şcoli e neajutorarea masivă a unor oameni pentru care telefonul mobil (majoritatea nu mai folosesc calculatoare şi alte vintage-uri din acestea) a ajuns substitutul gândirii. Puţini îşi dau seama că, de fapt, nu ei sunt cei care folosesc telefonul, ci telefonul îi foloseşte pe ei. Tocmai de aceea, deşi nu sunt capabili să creeze mode, sunt teribil de conformişti. Căci toţi se adapă de la aceleaşi referat(e).ro, clopotel.ro, scribd.com, referatele.org, graduo.ro, rezumate-bune.blogspot.com etc. (pentru mine sunt site-urile cel mai des întâlnite când verific lucrările studenţilor), exact aşa cum se uită la aceleaşi seriale şi asucultă aceeaşi muzică. Bănuiesc că sunt deja pe piaţă şi “comunicatorii” dispuşi să ne explice că aceasta e “forma de cunoaştere a viitorului” şi că noi, nişte profesori amărâţi şi uitaţi de timp, “trebuie să ne adaptăm” “noilor cerinţe”. Probabil şi ei – la vremea lor – tot de pe asemenea site-uri şi-au alimentat cunoaşterea, pe care, apoi, au mai îmbogăţit-o cu diverse prelegeri de pe la TED-uri (diponibile pe YouTube) şi, eventual, cu câte-o carte “motivaţională” (neapărat în engleză şi cu aspect de “roman grafic”). Ceea ce nu ştiu ei, sărăcii – că de asta nu submerg piaţa, – e că publicul nu gustă giumbuşlucurile lor verbale, ci vrea ceva şi mai simplu: dacă se poate, scurtătura scurtăturii, rezumatul rezumatului. Sau, mai exact, nu (mai) vrea şcoală; vrea acasă – dar, în acelaşi timp, vrea diplomă şi, dacă se poate, bani mulţi pe marginea ei. Aţi observat că “şcoala altfel” e orice – excursie, plimbare, vizită pe te-miri-unde, pizza la mall – numai şcoală nu? Că interesul şi atenţia copiilor abia acoperă trei din cele şase ore obligatorii (şi asta, evident, în funcţie de profesor)? La restul, bineînţeles, fac “proiecte”. Şi-n facultate, de la bun început, au de-a face “referate”, dacă se poate în powerpoint pe care, apoi, le citesc. Cu excepţia medicilor, a arhitecţilor şi a inginerilor de nişă (care trebuie să arate imagini sau modele ale lucrurilor la care se referă), pentru tot restul purtătorilor de USB-uri, powerpoint-ul nu face nimic mai mult decât dovada faptului că oamenii ştiu să citească. Să nu fim răutăcioşi: acest lucru e deja – inclusiv în învăţământ (şi chiar în cel universitar) – o performanţă! În multe facultăţi s-a introdus moda ca licenţele să fie prezentate în powerpoint (probabil ca să arătăm că chiar am investit în ceva banii din “proiecte”). Morala? Un tânăr incapabil să spună clar care-i e titlul lucrării, citeşte silabisind câteva cuvinte de pe un perete. Nu merită o diplomă pentru atâta efort?! Elevii (şi studenţii) ce vin cu teancuri de “referate” şi “proiecte” (ornate cu poze color) nu merită şi ei (măcar) o notă de trecere? Cum să nu? Mai ales că nimeni nu citeşte producţia aceasta. Fireşte, dacă le-ar citi, profesorul în cauză ar vedea în câteva minute că o mulţime de lucrări sunt identice (căci nu se mai “adaptează” nici măcar prima frază) şi dacă ar căuta incipit-ul pe internet, ar vedea şi de unde sunt copiate. Fireşte că adulţii ştiu că elevii copiază, tot aşa cum şi elevii ştiu că profesorii nu le citesc “referatele” şi că le dau notele în funcţie de “criterii subiective”. Toată lumea – cu excepţia firilor angelice căzute pe”acest pământ rătăcitor” – ştie totul şi, mai ales, ştie că the show must go on: “trebuie să ne facem”, unii că dăm lucrări, alţii că le corectăm pentru a ne lua, unii notele, alţii salariul. La mijloc e prefăcătorie penibilă, însă încorsetată în atâtea “norme”, “regulamente”, “hotărâri ale Inspectoratului şi/ sau ale Consiliului de Administraţie” că s-a solidificat asemeni unei carcase impermeabile, care sufocă micul organism viu ce mai pâlpâie înlăuntrul ei. Sigur că lucrurile nu mai au nimic de-a face cu învăţământul dar – de bine, de rău – merg înainte şi asta convine deopotrivă profesorilor şi elevilor, pentru că şi unii şi alţii se văd “cu sacii în căruţă” şi încă cu minim efort. Apoi vin “simulările” (un nume cu adevărat potrivit!), “testările naţionale” şi Bacalaureatul unde toată lumea trebuie să toarne aceleaşi “eseuri” fade învăţate pe de rost şi fără nici o legătură cu cartea la care se referă. Elevii “trebuie să dovedească” că o poezie e poezie (ce poate fi mai aberant decât asta, prieteni critici literari?!) pe baza câtorva liniuţe (of, powerpoint-urile!) generice ce se aplică identic oricăror versuri. Un şablon minimal, ce trebuie recitat la momentul potrivit. Sau trebuie să recunoască trei cuvinte (între care şi un nume) dintr-un text “la prima vedere”. Bineînţeles că toate “subiectele” acestea sunt făcute ca nota de trecere să fie “garantată”, dar mai e la mijloc o şmecherie: ideea e aceea de-a crea un soi de (iertaţi oximoronul) medie de performanţă care să permită “punctarea” şcolilor/ liceelor de aşa manieră încât profesorii (sau măcar directorii) să mai încaseze nişte sporuri (şi să le urce cota pe piaţa meditaţiilor). Cum se realizează acest lucru? Trecându-i industrial, în contingente, pe elevii care au răspuns cvasi-identic cerinţelor subiectului. Mecanismul e simplu şi reglează totul din perspectiva sfârşitului. Proefesorii corectori au la dispoziţie un timp foarte scurt şi foarte multe lucrări de corectat. Astfel că atenţia lor la conţinut dispare extrem de rapid şi singurele lucruri pe care le notează – parcurgând în viteză lucrările – sunt legate de faptul că elevul a atins cerinţa cutare sau cutare din barem. Aceiaşi profesori, care ştiu cum se corectează la examene, predau şi la clasă şi, în mod cert, îşi vor învăţă elevii ca singura lor şansă e aceea de-a debita mecanic o schemă formală care are darul de-a acoperi toate rubricile baremului. Şi pe aceasta îi vor pune să o înveţe. Contează mai puţin că vine – măcar la nivelul epitetelor – din producţie proprie sau e culeasă din multele cărţi de gen ori de pe internet. Rezultatul acelaşi: se învaţă pe de rost un text formal menit a garanta succesul. Acum, vă întreb: învăţatul pe de rost – de către toţi, a aceluiaşi lucru – ce altceva e el decât plagiat cu voce tare? Şi dacă-l fac toţi şi încă cu voce tare, de ce i-ar fi cuiva ruşine de el? Sau – odată trecut examenul – de ce l-ar considera anormal? Nu-i aşa (tot cu intonaţia lui Brucan), cu toţii am copiat odată, ce-i aşa mare lucru?!
Din păcate e, şi nu unul, ci trei lucruri foarte grave. Primul dintre ele e acela că facem din copii nişte cinici dezabuzaţi, exact ca noi, cei “învechiţi în rele”. Văd bine “cum se face”, “cum se trece” şi înţeleg repede de tot că acestea sunt reţetele succesului în lumea noastră prost aşezată. Mai apoi, nu vor decât să parvină, ducând la ultimele lor limite tehnicile deprinse în şcoală. Cum bine spuneau soixantehuitarzii francezi: “Datorită şcolii, arivismul se învaţă de la şase ani”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
