Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Dau un regat pentru un cod – Un cod de etică a cercetării științifice

de Bogdan Olaru     Contributors.ro
Joi, 2 mai 2019, 20:47 Actualitate | Opinii


Bogdan Olaru
Foto: Hotnews
1.

Anunțat din 2003, „Codul de etică şi deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare” ar fi trebuit să completeze până acum Legea 319 din 2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare. Normele de bună conduită în cercetarea științifică sunt stabilite în Legea 206 din 2004, cu modificările și completările ulterioare. La adoptarea ei, această lege anticipa că normele de bună conduită vor fi completate și detaliate de acel „Cod de etică şi deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare”, dorit și pentru mai buna definire a statutului cercetătorului.

Codul în cauză se află (și) acum în dezbatere, într-o altă formă – pentru că au mai existat încercări: în 2010 a existat chiar și o propunere de hotărâre de guvern pentru aprobarea „Codului de etică şi deontologie profesională a personalului de cercetare-dezvoltare”. Propunerea cea mai recentă vine (tot) din partea Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovări (CNECSDTI). La sfârșitul lunii aprilie 2019, CNECSDTI a oferit consultării publice un proiect de cod de etică: „Codul Național de Etică a Cercetării Științifice” (CoNaEtic).

Din 2003 până în 2019, universitățile din România, Academia Română și diferite institute de cercetare au elaborat în nume propriu coduri de bună conduită a cercetării științifice și de predare plecând de la Legea 206 din 2004 și, mai ales, de la completările substanțiale pe care le-a primit această lege în 2011. Evoluția în sine este salutară. În lipsa unui cod elaborat sub pecetea Autorității Naționale a Cercetării Științifice, oameni și instituții au acoperit golurile dintr-un domeniu de activitate pentru care reglementarea etică devenea tot mai stringentă. În ultimii opt ani, s-au acumulat descoperiri stânjenitoare despre precara elaborare a unor lucrări de cercetare științifică, plecând chiar de la ceea ce constituie în mod convențional începutul unei cariere științifice: elaborarea tezei de doctorat. Prin urmare, era și firesc și de dorit ca cercetarea științifică să își clarifice cât mai repede standardele la care aderă.

În principiu, este salutară și propunerea unui cod de etică unitar, la nivel „național”, cum se declară noua versiune. Dacă va fi adoptat acest cod, se va ridica întrebarea dacă este oportună și în ce măsură este posibilă revizuirea și armonizarea codurilor de etică instituționale. De aceea, este util să vedem dacă noua propunere este suficient de solidă pentru a reclama declanșarea unui proces de reformare, cel puțin la nivel scriptic.

2.

Propunerea supusă dezbaterii conține recomandări corecte, în cea mai mare parte, mai ales în secțiunile în care sunt prezentate cerințele care trebuie îndeplinite în practica cercetării pentru a satisface valorile specifice acestei activități. Este de remarcat mai ales atitudinea tranșanta – și corectă – din CoNaEtic cu privire la ideologiile „self-indulgent”. Este respinsă tendința de a găsi tot felul de scuze pentru încălcarea regulilor de bună practică, prin apelul la excepții care conduc la diluarea și relativizarea standardelor. CoNaEtic spune clar: standardele detaliate în proiectul de cod de etică erau valabile și defineau cercetare de calitate înainte de a fi sistematizate în coduri și sancționate de legi specifice. Mai mult, este salutar faptul că autorii propunerii insistă asupra continuității bunei practici în cercetarea din România. Au fost, sunt și vor fi cercetători care aderă la standarde de calitate, indiferent dacă acestea au fost sau nu precizate în diferite coduri de etică profesională. Desigur, lucrurile nu sunt în totalitate așa, întrucât standardele evoluează în general odată cu activitatea pe care o reglementează. Dar înțelegem și nevoia de a trasa radical o linie de demarcație între cercetarea de calitate și pseudo-cercetare. Este o nevoie izvorâtă și din necesitatea de a influența percepția asupra standardelor și nu formularea sau valabilitatea acestora. În alt document realizat de CNECSDTI , „Ghid pentru identificarea plagiatului în lucrările științifice”, se arată: „Ceea ce s-a schimbat în România postdecembristă nu este definirea plagiatului ci toleranța la plagiat.” Anul 2012 este considerat „momentul lansării unei adevărate mișcări sociale antiplagiat care, deși a pornit lent, devine tot mai eficientă”.

3.

Care sunt valorile și principiile la care ar trebui să adere cercetarea științifică? Dacă prețuim onestitatea în cercetarea științifică – valoarea onestității, mai exact – pare firesc să facem un principiu al acțiunilor noastre din respectarea, promovarea și apărarea acestei valori și delimitarea ei de nonvaloare. Mutatis mutandis, orice aspect al cercetării științifice pe care îl considerăm valoros poate fi baza formulării unui principiu de acțiune. La acest nivel introductiv de analiza, am putea omite, fără să greșim prea mult, distincții filosofice mai complicate între valoare și principiu. Codul european de conduită pentru integritatea cercetării (pe care l-am putea folosi ca reper în această discuție, cel puțin din punct de vedere metodologic) epuizează secțiunea principiilor în definiții scurte și clare ale principiilor bunei conduite în cercetarea științifică (Reliability, Honesty, Respect, Accountability).

Altfel stau lucrurile în CoNaEtic, documentul propus spre dezbatere. În descrierea primei valori a integrității cercetării științifice – onestitatea –, sunt incluse precizări care își au locul cu siguranță în altă parte, de exemplu, precizări despre scopul cercetării: „Scopurile majore ale cercetării științifice sunt producerea unor formulări cu valoare de adevăr și obținerea unor consecințe sociale pozitive ale aplicării rezultatelor de cercetare.” Putem fi de acord, dar este necesară această precizare în definirea onestității? Mai mult, nu cumva induce ea în eroare? Dacă onestitatea presupune adoptarea unor metode în conformitate cu scopurile și normele cercetării propriu-zise dintr-un domeniu dat, nu cumva deturnează de la această „onestitate” să ne focusăm pe „consecințele sociale pozitive ale aplicării rezultatelor de cercetare”? Trebuie să avem în vedere acele metode, practici, scopuri și norme care sporesc cunoaștere per se sau doar în măsura în care ele conduc la cunoștințe care sunt și utile societății? Oricât de dezirabilă este utilitatea produselor cercetării, este clar că este o valoare diferită de valoarea de adevăr a cunoașterii și de imperativul sporirii cunoștințelor într-un domeniu dat al cercetării științifice.

A doua valoare declarată în CoNaEtic este responsabilizarea. Cu siguranță, lucrurile nu pot sta așa cum sunt stabilite acolo: „asumarea consecințelor directe sau indirecte ale practicilor proprii, individuale sau instituționale, de realizare a cercetării științifice”. Cât de departe trebuie să mergem pe linia consecințelor indirecte? În plus, responsabilizarea față de consecințele practicilor sau și față de consecințele rezultatelor cercetării? Codul european de conduită pentru integritatea cercetării este clar în acest sens. Sub titlul „Accountability” aflăm că cercetătorul este obligat să dea seama pentru cercetarea sa pornind de la idee până la publicare, pentru managementul și realizarea ca atare a cercetării, pentru activitatea de training si supervizare și pentru acea relevanța mai largă (wider impact) pe care o poate avea cercetarea sa. Spre exemplu, în izolarea unor noi tulpini de viruși, cercetătorul responsabil cunoaște potențialul distructiv al materialului cu care lucrează și își ia măsurile de precauție de rigoare. Este o responsabilitate de rol, mai degrabă decât o responsabilitate cauzală sau de rezultat (cf. Vincent 2011, „role responsibility” versus „causal and outcome responsibilities”).

A treia valoare din CoNaEtic este replicabilitatea. Fără îndoială, replicabilitatea rezultatelor cercetării este una dintre cele mai dezirabile valori. Dar ea este o valoare în sprijinul validității cunoașterii. Validitatea unui rezultat sporește dacă reușim să satisfacem o serie de condiții (de exemplu, constructe teoretice bine de finite, neambigue, date cât mai acurate, metode de testare avansate etc.), printre care și posibilitatea de a replica studiile care au condus la acele rezultate considerate parte din cunoștințele valide ale unei discipline. Mai mult, validitatea cunoașterii sporește dacă se ajunge la aceleași rezultate pe alte căi (spre exemplu, în sfera științei experimentale, dacă replicăm rezultatele prin altă metodă, pe baza unui design experimental diferit sau pur si simplu extinzând domeniul de valabilitate al teoriei).

Confuzia crește, pentru că, în enumerarea din CoNaEtic, a patra valoare – validitatea cunoașterii – este definită exclusiv prin ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin reliabilitate, care este, în principal, calitatea unui rezultat științific de a inspira încredere, de a fi considerat demn de a face parte din corpusul cunoașterii într-un anumit domeniu. Dar reliabiltiatea nu se referă doar la rezulate. Ea poate fi, de exemplu, calitatea unui instrument de măsurare a unor proprietăți. Un instrument de măsurare este cu atât mai reliabil, mai „de încredere”, cu cât măsoară ceea ce pretinde că măsoară. Un test psihologic care pretinde că măsoară inclinația unui adult pentru asumarea de riscuri este reliabil dacă măsoară chiar această trăsătură, fără să o confunde cu sau să măsoare în același timp și agresivitatea, ca trăsătură mai mult sau mai puțin prezentă în acel adult. Instrumente reliabile contribuie la validitatea cunoașterii, care nu depinde însă doar de replicabilitate și reliabilitate. Metodologia, acuratețea datelor, plauzibilitatea background-ul teoretic din care sunt derivate ipotezele etc. pot să sporească sau să diminueze validitatea cunoașterii.

În fine, mai la subiect: de ce aceste valori? Cum se justifică restrângerea la aceste patru valori/principii ale cercetării științifice? Întrebarea este cu atât mai presantă cu cât autorii CoNaEtic sunt conștienți de diversitatea valorilor/principiilor considerate fundamentale pentru cercetarea științifică în diferite coduri, elaborate în diferite țări și pe diferite continente (exemple sunt oferite în a doua notă de subsol din CoNaEtic). Justificarea trebuie să rezide în ceva mai mult decât dorința de a fi originali, de a nu copia un cod sau altul. În fond, practica cercetării științifice ar trebui să se desfășoare sub aceleași standarde. Este rezonabil să presupunem că altcineva (un alt organism, grup de experți, asociație profesională etc.) a ajuns la o cunoaștere avansată în ce privește practica onestă a cercetării științifice, pe baza unei experiențe trecute mai temeinice. România nu este „leading nation” nici la experiența în cercetarea științifică, nici la elaborarea codurilor bunelor practici. (La capitolul din urmă suntem la primele încercări, după cum am constatat în prima parte a articolului.) Apelul la vreun specific românesc al cercetării științifice trebuie exclus (este o axiomă). Prin urmare, cum se justifică originalitatea sistematizării propuse? O posibilă dezlegare se află chiar în codul propus. Să încercăm să o scoatem la lumină. În CoNaEtic este folosită sintagma „integritate a cercetării”, spre deosebire de abordările trecute, unde era preferată expresia „bune practici” sau „bună conduită”. Autorii CoNaEtic explică într-o notă de subsol (a treia) că au preluat conceptul în sensul folosit de un consorțiu de Academii de știință din SUA. Integritatea este înțeleasă în sensul de adeziune a cercetătorilor și a instituțiilor de cercetare la metode oneste și verificabile. Aceste două componente sunt prin urmare definitorii pentru abordarea din CoNaEtic. Sau, ar putea fi definitorii dacă ar fi mai bine precizate. Cum am arătat mai sus, onestitatea nu este definită „scurt și la obiect”, iar celelalte valori sunt fațete ale verificabilității procesului și rezultatelor cunoașterii. Aparent, ceea ce prezintă autorii propunerii codului de etică este o chestiune de opțiune. Iar opțiunea pe care se pare că o îmbrățișează este următoarea: buna practică în cercetarea științifică se bazează în principal pe aceste două valori: onestitatea și verificabilitatea.

Această concepție pare să fie, cel puțin în CoNaEtic, o alegere la nivel de principii. Autorii Codului de etică şi deontologie profesională a personalului de cercetare-dezvoltare, care nu a mai ajuns să fie adoptat în 2010, au pornit de la alt sistem de principii. Cu alte cuvinte, ei au ales alte principii. Mai exact, au extrapolat la domeniul cercetării științifice sistemul de principii conceput de James F. Childress și Tom L. Beauchamp (1979) pentru domeniul biomedical. Lucrul acesta este vizibil din felul cum este alcătuită nota de fundamentare a proiectului de hotărâre de guvern și, desigur, din simpla enumerare a principiilor fundamentale din proiectul codului propus atunci: principiul demnității, principiul autonomiei, principiul integrității, principiul binefacerii, principiul precauției. Și, cum era de așteptat, autorii altui proiect de cod de etică elaborat înainte de 2010 au avut alte opțiuni cu privire la seria de principii și valori enumerate (pe care nu le mai pomenesc aici).

4.

Dar este într-adevăr o problemă de opțiune? Sunt valorile/principiile bunei practici în cercetarea științifică la alegerea unui grup de experți? Cu siguranță, nu. Cum am spus mai sus, practica cercetării științifice ar trebui să se desfășoare sub aceleași standarde. La alegerea autorilor unui astfel de cod de etică este doar modalitatea de prezentare. Astfel se explică, în opinia mea, și diversitatea codurilor etice realizate de instituții academice din diferite țări. Dar, în principiu, liniile directoare pentru buna practică ar trebui să fie aceleași, într-un anumit moment al dezvoltării științei. Iată, spre exemplu, ceea ce este prezentat sub eticheta „responsabilizare” în CoNaEtic apare detaliat, mai mult sau mai puțin precis în proiectul de cod din 2010, sub titlul principiului precauției: „În desfăşurarea activităţilor de cercetare-dezvoltare vor fi luate în considerare toate consecinţele care pot fi prezise (prevăzute, anticipate) pe baza datelor ştiinţifice”.

Din păcate, alegerile ce țin de modalitatea de prezentare nu sunt întotdeauna fericite. De ce a fost ales ca model de inspirație sistemul principiilor eticii biomedicale în proiectul din 2010? Este legătura între practica medicală și activitatea propriu-zisă de cercetare atât de solidă încât să justifice extrapolarea principiilor eticii biomedicale la etica cercetării? Fără îndoială, și în domeniul medical se face cercetare, dar aceasta se supune acelorași standarde ca cercetarea din orice alt domeniu (cel puțin la nivel de valori/principii). Iar practica medicală este fundamental diferită de practica cercetării. Un medic onest se străduiește să pună diagnosticul corect și să recomande tratamentul cel mai potrivit în cazul pe care îl tratează. Prea puțin contează în acest context că preia metoda de tratament stabilită de un predecesor. Dacă aceasta este eficace, este chiar obligat să mizeze pe metode de tratament testate și nu să improvizeze. Și prea puțin contează să-i amintească în contextul tratamentului pe autorii metodei alese. Mai important este să-l informeze pe pacient și să ia, pe cât posibil, o decizie de comun acord cu el. Altfel stau lucrurile în cercetare (inclusiv în domeniul medical). Într-un studiu în care ai folosit metoda dezvoltată de alți autori este obligatoriu să dai credit acestora din urmă. Și, desigur, este mai probabil că nu trebuie să le ceri acordul pentru a extinde aria de aplicație a acelei metode.

Autorii CoNaEtic consideră că „cele patru valori fundamentale ale integrității academice au o relativă autonomie” dar și că „Onestitatea este valoarea fundamentală a integrității academice”. Un deficit de onestitate ar atrage de la sine, în opinia lor, un deficit pe linia tuturor celorlalte valori. Se pare că onestitatea este o valoare supraordonată celorlalte. De ce? Poți greși prin raportare la standardele de validitate a cercetării chiar și atunci când faci cercetare cu cea mai bună credință. Ca să fie și mai complicat, aici este locul în care este introdusă o altă super-valoare, transparența, „o valoare sintetică, integratoare pentru toate cele patru anterior menționate”. Cum se justifică tot acest sistem de relații de supra- și subordonare între valori? Și este un cod de etică locul potrivit să speculăm asupra relațiilor de dependență între diferite valori, principii, standarde, recomandări etc.? Sau este mai degrabă doar ocazia să stabilim la nivel normativ ce trebuie făcut și ce trebuie evitat? Cu siguranță, răspunsul la ultima întrebare este pozitiv.

Opțiunile în ce privește forma și expunerea valorilor și principiilor nu sunt inocente. În final, pare să fie tot mai clar că prin propunerea lansată recent în dezbatere publică se impune o viziune, se exprimă niște alegeri la nivel ideal – valori și principii – dincolo de opțiunile la nivel de formă, de prezentare. Iată încă un exemplu care ilustrează această concluzie. Primul dintre principiile „Codului de etică și deontologie profesională universitară” al Universității „Al.I. Cuza” din Iași (în varianta lansată și ea în dezbatere publică la sfârșitul lui martie 2019) este libertatea academică. Ea este înțeleasă, în principal, prin „libertatea de exprimare, de desfășurare a activității academice și de cercetare, de utilizare a resurselor puse la dispoziție de universitate și de dezvoltare personală și profesională, permițând schimbul liber de idei și dezvoltarea de cunoștințe”. Libertatea academică este, de asemenea, primul dintre principiile fundamentale ale „Codului de etică și deontologie profesională ” al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca: „Libertatea academică presupune dreptul oricărui membru al comunității universitare de a-şi exprima deschis opiniile ştiinţifice şi profesionale în cadrul cursurilor, seminarelor, conferinţelor, dezbaterilor dar şi al lucrărilor elaborate şi susţinute sau publicate.” Cum era de așteptat, virtuțile și limitele libertății academice sunt detaliate chiar în debutul „Codului de etică al Universității din București”. Altfel stau lucrurile cu codul de etică propus spre dezbatere de CNECSDTI . Despre libertatea cercetării – ca principiu al unei activități neconstrânse de factori extrinseci, străini activități propriu-zise de cunoaștere – nu se spune niciun cuvânt în CoNaEtic.

5.

Am evidențiat la începutul articolului nevoia legitimă de a trasa o line de demarcație între cercetarea autentică și pseudo-cercetare. Demarcația este necesară nu numai din punct de vedere strict profesional, ci și din perspectiva dezideratului de a influența percepția publică și sensibilitatea cu privire la standardele activității de cercetare. Însă lucrul care nu trebuie făcut – și iată că survine în CoNaEtic – este de a cădea pradă tentației de moralizare. Ghidul împotriva plagiatului, pe care l-am amintit mai sus, vorbește despre „cerința morală de bună practică în domeniu – știută cel puțin de la începutul secolului XX în România”. Probabil că sensul e altul: a existat întotdeauna o înțelegere implicită a normelor etice în activitatea de cercetare și obligația autoasumată de a le respecta. Dar nu este propriu-zis o cerință a moralității, ci doar o condiție a profesionalizării cercetării. Dacă vrei să fi un bun cercetător, trebuie să respecți anumite standarde.

Dar CoNaEtic adoptă un ton și mai moralizator: „Abaterile grave de la normele de bună conduită de integritate în CS (contrafacere, falsificare, plagiere) sunt fapte morale care nu se prescriu. […] Judecarea acestor fraude moral-intelectuale ca și cum ar fi numai fapte juridice este incorectă.” Fără îndoială, contrafacerea, falsificarea datelor și plagierea sunt abateri grave de la regulile de bună conduită în cercetare. Cu toate acestea – sau tocmai din această cauză –, este mai rezonabil să le tratăm așa cum le tratează legislația din România: ele sunt abateri de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare. Aceste abateri atrag sancțiuni disciplinare. Și Legea educației naționale (Legea 1 din 2011) și Legea bunei conduite în cercetare (Legea 206 din 2004) rezervă pentru aceste abateri cele mai aspre sancțiuni, inclusiv desfacerea contractului de muncă. De altfel, aceste abateri pot fi tratate, odată ce există o constatare privind săvârșirea lor, fie în urma analizei unei comisii de etică, fie în urma analizei unei comisii disciplinare, și ca abateri disciplinare în sensul definit în Codul muncii, întrucât, pentru profesia de cercetător, ele reprezintă situații de nerealizare a obligațiilor de muncă specificate în fișa postului, care este anexă la contractul de muncă.






Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















1603 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version