În 1994, atunci când a câştigat alegerile pentru Primăria Istanbul, Recep Tayyip Erdoğan a inaugurat două perioade importante în istoria recentă a Turciei. Prima este perioada scurtă, 1994-1998, dar prolifică a lui Erdoğan însuşi la cârma metropolei. Atunci s-a remarcat indubitabil ca un administrator activ şi onest, reducând corupția, mizeria, poluarea şi congestionarea traficului într-un oraş în care traiul devenise imposibil. A doua perioadă a fost mult mai lungă, o adevărată eră a supremaţiei conservatorilor musulmani începută de Erdoğan și continuată de cei ce i-au urmat la conducerea Istanbulului până astăzi. Am început să lucrez la acest articol pe 17 aprilie 2019, atunci când Înaltul Birou Electoral din Turcia a înmânat lui Ekrem Imamoğlu mandatul de nou primar al marii metropole. În ciuda numeroaselor contestaţii din partea AKP, partidul conservator al lui Erdoğan, s-a marcat astfel prima victorie acolo a unui reprezentant al partidei republicane kemaliste în 25 de ani. Dacă presiunile AKP nu vor deveni extreme, se va fi încheiat o eră şi se va fi inaugurat, poate, o alta. În cele ce urmează voi încerca să explic această idee, în acelaşi timp sugerând consecinţele interne şi externe ale ultimului episod electoral turcesc. Ar trebui să ne intereseze ambele aspecte pentru că, să nu uităm niciodată, Turcia reprezintă un actor inevitabil la Marea Neagră, un partener important în NATO şi o piaţă mare foarte aproape de frontierele României.
Lunga perioadă electorală începută în 2014, cu alegeri locale, naţionale şi referendumuri aproape în fiecare an, s-a încheiat cu scrutinul local din 31 martie 2019. Victoria la nivel naţional a fost revendicată, cu aproximativ 51.6% din voturi, de Partidul Dezvoltării şi Justiţiei (acronim turcesc AKP) în alianţă cu Partidul Mişcării Naţionaliste (ultranaţionalist și eurasianist, acronim turcesc MHP). La mare distanţă, cu doar 37, 5%, s-a situat alianţa opoziţiei, formată din Partidul Republican al Poporului (kemalist, acronim turcesc CHP) şi Partidul Bun (Iyi Parti, o aripă de naţionalişti moderaţi desprinsă din MHP în 2017).
Pe locul trei a venit formaţiunea susţinută de majoritatea kurzilor, Partidul Democraţiei Popoarelor (acronim turcesc HDP), cu aproximativ 4.2%. Trebuie amintit că HDP a fost ţinta unor acţiuni extrem de agresive din partea guvernului în ultimii patru ani. Aproape o sută de primari HDP din sud-estul Turciei au fost destituiţi sub acuzaţia generică de colborare cu PKK, fiind înlocuiţi de funcţionari numiţi de guvern. Mulţi candidaţi HDP nici măcar nu au putut participa în alegeri din cauze similare. Având în vedere campania masivă împotriva sa în media controlată de Erdoğan şi AKP dar şi starea de asediu în care continuă să se afle unele regiuni din sud-est, HDP a decis să nu intre în alianţa CHP – Iyi Parti pentru a nu diminua şansele acesteia. A câştigat totuşi majoritatea primăriilor unde a avut candidaţi şi, acolo unde nu avea şanse, şi-a îndemnat susţinătorii să voteze pentru candidaţii opoziţiei. Această strategie a HDP a avut o înrâurire importantă asupra rezultatelor scrutinului din 31 martie, mai ales la Istanbul și Ankara, dar nu le explică în totalitate.
Deşi AKP pare să fi rămas forţa politică dominantă (44%), o privire mai atentă arată că, dacă astăzi ar avea loc alegeri parlamentare, patidul de guvernământ ar putea pierde puterea. Doar alianţa cu MHP (7.3%) l-ar putea ţine cumva pe poziţie, cu condiţia ca MHP să rămână în acea alianţă. Iar asta înseamnă că AKP a devenit de fapt prizonierul MHP şi al liderului acestuia, Devlet Bahçeli. Îndrăznesc să spun că a devenit de fapt prizonierul ideologiei ultranaţionaliste a MHP. Opoziţia a marcat însă punctele decisive. Deşi a adunat doar puţin peste 30% la nivel naţional, CHP a câştigat de fapt puterea în toate marile oraşe şi provincii care contează cu adevărat în ecuaţia politico-economică a ţării, cum ar fi Istanbul, Ankara, Izmir, Antalya, Adana, Mersin, Aydın, Muğla sau Eskişehir. Contribuţia acestora la PIB-ul Turciei este de peste 60% şi se poate spune astfel că balanţa s-a înclinat decisiv în favoarea opoziţiei în ceea ce priveşte accesul la resurse financiare pentru următorii cinci ani.
Izmirul, unde locuiesc şi lucrez de aproape 18 ani, a devenit un model de dezvoltare care contrastează puternic cu oraşele dominate în ultimii ani de AKP. Portul de la Marea Egee este a treia putere economică a Turciei, având o pondere de 6% din PIB. Nu a fost însă niciodată „cucerit” de valul electoral impetuos al lui Erdoğan care părea a mătura totul în cale în ultimii 17 ani. Nu a fost contaminat nici de modelul de dezvoltare al AKP, cu împrumuturi masive pentru a finanţa proiecte megalomanice de infrastructură. Finanţele locale au rămas astfel destul de sănătoase, Izmirul având posibilitatea de obţine fonduri de pe piaţa internaţională de capital la dobânzi mai bune decât cele foarte mari la care s-a auto-condamnat statul turc. S-au realizat şi aici proiecte importante dar cu măsură, fără a se încărca excesiv rubrica datoriilor externe. În ultimii 20 de ani s-a reuşit igienizarea apelor uriaşului golf Izmir printr-un sistem de canalizare care a uimit specialiştii în domeniu având în vedere topografia dificilă a oraşului, vechi de mii ani. Avem acum un aeroport modern mai mare decât cel de la Otopeni, o sală nouă, ultramodernă, de concerte simfonice şi o nouă Operă, săli de sport multifuncţionale şi alte facilităţi publice necesare unei urbe de peste 4 milioane de locuitori. S-a dublat linia de metro, s-a construit un tramvai modern pe toată lungimea golfului, s-au legat liniile de metro şi tramvai la reţeaua feroviară naţională, s-au finalizat patru tuneluri intraurbane pentru fluidizarea traficului şi s-au modernizat unele drumuri locale. Mijloacele de transport în comun au fost şi ele înnoite regulat, cu accent pus pe vehicule ecologice, inclusiv electrice. Bilanţul nu este rău, având în vedere că vorbim de un oraş de două ori mai mare ca Bucureştiul şi care rămâne solvabil din punct de vedere financiar.
Istanbulul, pe de altă parte, este o metropolă fără corespondent în Europa care a devenit principalul laborator de încercare a politicilor de dezvoltare concepute de administrațiile conservatoare succesive în ultimii 25 de ani. Cele 16 milioane de locuitori (11 milioane de votanţi) produc cam 31% din PIB-ul Turciei. Megaproiectele de infrastructură promovate de guvernul AKP (al treilea pod peste Bosfor, tunelul pe sub strâmtoare, al treilea aeroport), alături de campania literalmente sălbatică de construcţie a centrelor comerciale şi clădirilor zgârie-nori pentru birouri au transformat oraşul într-o imensă suprafaţă betonată. Turiştii nu trebuie să se lase înşelaţi de aparenţa prosperităţii şi modernităţii. Viaţa cotidiană în Istanbul a devenit insuportabilă din cauza traficului infernal, a costurilor exagerate şi a prafului șantierelor perpetue. Problema cea mai mare este că proiectele enumerate mai sus sunt clădite pe credit, cele de interes public având la bază parteneriate public-private. Din păcate, mai toate se dovedesc deja a nu produce veniturile aşteptate de investitori şi înregistrează continuu datorii care se adaugă la costurile imense de construcţie, încă neacoperite. Având în vedere că investitorii locali care s-au implicat în acele proiecte sunt clienţi vechi AKP dar şi că piaţa construcţiilor din Turcia este în cădere, se aşteaptă ca mărirea deficitului actual, de circa 4 miliarde USD, să aducă falimentul vechiului sistem la Istanbul. Simţind apropierea dezastrului, dar şi cu un ochi la modelul mult mai performant de dezvoltare al Izmirului, rezidenţii din Istanbul au ales shimbarea. Votanţii HDP de acolo au avut contribuţia lor dar situaţia economică a marii metropole înclina deja balanţa înspre opoziţie. La fel s-a întâmplat și la Ankara și în celelalte mari orașe enumerate mai sus.
Asistăm de fapt, în mare măsură, la falimentul politicii economice a AKP și, de fapt, a liderului său. Economia turcă s-a contractat semnificativ în ultimul an, PIB-ul reducându-se cu 3% în ultimul semestru din 2018, pe fondul unei creșteri economice de doar 2.6%, mult sub recordurile de peste 8% din anii 2010 și 2011. Succesiunea semetrelor cu creștere negativă ne indică o perioadă de recesiune care se simte în viața de zi cu zi. Inflația a trecut de 20% iar șomajul a ajuns la 13.5%, procentul fiind de aproape 25% în rândul tinerilor. Panica se simte chiar și la universitatea unde lucrez, tinerii pierzându-și speranța că vor găsi locuri de muncă după absolvire.
Aceste contraperformanțe au fost cauzate de mai mulți factori, printre care se află, într-adevăr, și contextul regional dificil sau turbulențele economice globale. Esențial este însă faptul că guvernul AKP nu a găsit răspunsurile corecte la aceste provocări. De fapt, politica economică de la Ankara a fost subordonată imperativelor electorale ale lui Erdoğan din ultimii ani, mai ales după protestele din 2011. Finanțarea masivă a megaproiectelor enumerate mai sus a fost acompaniată de măsuri sociale chiar și mai costisitoare, de ordinul miliardelor de dolari, prin care s-a reușit menținerea unei mase de suporteri care au asigurat victorii importante în alegerile parlamentare, prezidențiale și, mai ales, în referendumurile din 2010 și 2017. Așa s-a ajuns la impunerea unui regim prezidențial de tip dictatorial, în care liderul Erdoğan este autoritatea supremă, irefutabilă în orice domeniu imaginabil, de la strategia electorală la politica financiar-economică și energetică, de la politica externă la justiție și politica de apărare. Iar greșelile s-au ținut lanț.
Într-un context regional inflamat de războiul civil din Siria, regimul Erdoğan s-a situat constant eronat, căzând în capcanele întinse de Kremlin și ajungând în conflict cu SUA, consecințele fiind dezastruoase pentru lira turcească și pentru poziția Turciei pe piețele de capital. Alegerile nesăbuite în politica energetică tind să reducă din ce în ce mai mult valoarea strategică a acestei țări, ceea ce n-au reușit generații de politicieni ai puterilor rivale. Alianțele regionale din acest domeniu, mai ales cea dintre Israel, Cipru și Grecia, care beneficiază mai nou de sprijinul SUA, par a duce la tansformarea Turciei într-un fel de a doua Ucraină: o zonă de tranzit pentru gazul rusesc și atât. Tot regimului Erdoğan i se datorează și înrăutățirea relațiilor cu cel mai important partener economic al Turciei, Uniunea Europeană, care este și principala sursă de capital.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
