Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ieșirea din drama triunghiului și iluzia normalității

de Florin Bondar     Contributors.ro
Duminică, 21 aprilie 2019, 13:19 Actualitate | Opinii


Florin Bondar
Foto: Arhiva personala

„Puterea: Suntem cea mai eficientă și hotărâtă putere politică de până acum.
Opoziția: Această putere este cea mai nocivă putere de până acum.
Electorat: Toți sunt la fel până acum. Nimeni nu e interesat cu adevărat de nevoile mele.„

Acum aproape 50 de ani, Karpman, un specialist care a pus bazele celebrei analize tranzacționale folosită mai ales în practica psihoterapiei, a propus un model de înțelegere a comportamentului și interacțiunii dintre oameni folosind caracteristicile a 3 poziții distincte: Victima, Persecutorul și Salvatorul. Conform teoriei dezvoltată de el, cele 3 poziții formează un triunghi cu poziția „Victimei” așezată de cele mai multe ori în colțul îndreptat în jos. Celelalte două poziții, așezate cumva în superioritate, interacționează atât între ele, cât și cu cea a Victimei, față de care se raportează cel mai des. Folosind cele 3 metafore, relațiile, atitudinile și comportamentul oamenilor pot fi explicate și analizate, conform teoriei, astfel:

Victima – este poziția cea mai întâlnită în care se găsesc oamenii în relațiile cu ceilalți. Este și cea mai puțin avantajoasă, deoarece este condamnată să acționeze pe baza unor sentimente cum sunt cele de rușine, umilință sau supunere etc. Se află într-o relație de supunere față de poziția Persecutorului și se află mereu în situația de a aștepta intervenția benefică a ”Salvatorului”.

Persecutorul – această poziție corespunde unui comportament superior, dar paranoic, care se bazează pe continua tendință de a persecuta Victima, dar și de a invoca mereu dreptatea ca fiind mobilul acțiunilor sale. Cel aflat în această poziție va exercita o influență foarte mare asupra Victimei, fiind mereu autoritar și nervos sau în căutare de greșeli sau vini.

Salvatorul – în această poziție, cea mai probabilă este apariția unui comportament de susținere a Victimei, în contextul relației de supunere față de Persecutor. În această poziție, Salvatorul are falsa impresie de superioritate atât față de Persecutor, cât și față de Victimă. În realitate, poziția Salvatorului se află în permanentă dependență față de cea a Persecutorului pe care îl contestă, dar mai ales față de cea a ”Victimei” pe care se oferă să o salveze.

Interesant de remarcat este faptul că, potrivit teoriei, aceste poziții pot fi ocupate prin rotație de aceeași persoană, fie că acest lucru se petrece pe parcursul unui an, a unei săptămâni, a unei zile sau chiar în timpul aceleiași convorbiri. Fiecare dintre cele 3 poziții este, de fapt, expresia unor atitudini a căror succesiune formează un ciclu comportamental din care ieșirea este foarte dificilă. Victima, conducătoarea reală a jocului, generează comportamente cu potențial de dependență de sentimente ca cele de obediență, respectiv recunoștință, față de Persecutor sau/și Salvator. Victima antrenează prin slăbiciune și vulnerabilitate gesturile de supunere, respectiv suport din partea celorlalte poziții. Ciclul comportamental se repetă. Din poziția de Victimă se poate ajunge în cea de Salvator și, ulterior, în cea de Persecutor. Același lucru, dar în sens invers, se poate întâmpla prin trecerea de la poziția de Persecutor la cea de Victimă sau cea de Salvator.

Acest circuit transformat în cerc vicios devine prin repetare contraproductiv, afectând un comportament devenit autodistructiv prin faptul de a fi prizonierul propriei predictibilități. Cel care astăzi este Victima, mâine va fi Persecutorul, iar poimâine Salvatorul. La fel, Persecutorul de azi este Salvatorul de mâine și Victima de poimâine.

Conform teoriei, ieșirea din acest ciclu continuu coincide cu ocuparea unei poziții din afara cercului vicios. Aceasta permite dezvoltarea autentică prin adoptarea altor atitudini decât cele corespunzătoare opresiunii sau supunerii. Aceste mijloace pot fi mai degrabă asociate cu punerea în valoare a unor calități precum creativitatea, luciditatea în rezolvarea problemelor sau orientarea către găsirea unor soluții constructive.

Un exemplu de ieșire din acest cerc vicios este, conform aceleiași teorii, prin asumarea responsabilității. Aceasta costă în renunțarea la raportarea continuă și repetitivă la comportamentul specific celorlalte două poziții și căutarea propriei identități. Căutarea identității începe prin conștientizarea sensului raportării permanente a propriului comportament la cel al celorlalți. Un alt mod ar putea fi cel al eliminării sentimentului de vină. Acest sentiment poate fi adânc înrădăcinat și este determinat de asumarea unor clișee comportamentale determinate anterior de soluția dată la un moment dat pentru o situație problematică. Ieșirea din ciclu corespunde tendinței de îndepărtare de aceste clișee, prin asumarea unui comportament specific, determinat rațional pentru o situație nouă. În această situație nu mai funcționează soluția dată anterior, devenită acum un clișeu distructiv. Depărtarea de clișee prin recursul la observarea rațională poate fi o modalitate de identificarea și clarificare a diferitelor sentimente de vină, cărora li se pot asocia și cele de rușine sau neîmplinire.

Raportarea sistematică la rigorile științifice ale dezvoltării unei teorii ar putea conduce la concluzia că modelul amintit, deși metaforic poate fi considerat relevant, are, de fapt, o capacitate explicativă reală destul de redusă. Acest fapt ar putea fi pus pe seama caracterului lui foarte restrictiv, greu de aplicat și de aceea ușor de combătut, mai ales când este folosit pentru înțelegerea unei diversități de comportamente și atitudini. Cu toate acestea, metafora dramei triunghiului poate oferi perspective cel puțin interesante atunci când se aplică, de exemplu, comportamentului colectiv al membrilor unor societăți, respectiv tipului de instituții pe care aceștia le formează. În acest sens, pentru scopul mult mai modest al acestui text, aplicarea modelului, fie și metaforic, ar putea oferi explicații și chiar o cheie de găsire a unor soluții de progres real în contextul specific al dezvoltării unei societăți cum este cea românească.

Prezentate la începutul acestui text, replicile imaginare, reprezentante probabil ale unei fețe ale jocului dramatic dintre Putere, Opoziție și Electorat, ar putea fi interpretate folosind cadrul oferit de drama triunghiului în care aceste poziții corespund celui de Persecutor, Salvator și Victimă.

Persecutorul și caracteristicile comportamentului lui ar putea fi asociate, de exemplu în România, poziției de Putere. Indiferent de natura ei ideologică, acțiunea Puterii a fost preponderent una de tip discreționar, uneori cu caracter opresiv, manifestată sub forme sau intensități diferite, fiind percepută ca atare de Electoratul care în cele din urmă devenea ocupantul poziției confortabile de supus sau, metaforic, Victimă. De la Putere s-a așteptat mereu să “miște” lucrurile, să ia deciziile potrivite pentru a elimina “răul societății” sau acele elemente care împiedicau dezvoltarea naturală a Electoratului. Acestea, apărute sub diverse forme, au fost reprezentate succesiv și cu intensități diferite de categorii sociale sau etnice cum ar fi otomanii, bolșevicii, burghezii, comuniștii, corporatiștii sau, chiar corupții sau anti-europenii. Dacă ar fi să folosim metafora ciclului imaginar al dramei psihologice amintite, Puterea nu pare a fi funcționat, însă, fără contribuția activă a celorlalte poziții.

Opoziția, la rândul ei, pare a se fi raportat la Electorat adoptând poziția Salvatorului, a cărui intenție este de a oferi soluții de îndepărtare a inițiativelor de cele mai multe ori maligne susținute de Putere și reclamate de Electorat. Puterea devine permanent erodată de propria incapacitate de a rezolva lucruri, de a îndepărta “răul” stabilit la un moment dat, încă de pe vremea când se afla la rândul ei în poziția de Opoziție, respectiv Salvator. Opoziția, reprezentată pasager de forțe democratice sau, cel puțin în cazul României, chiar de opoziția internă a unei conduceri, fie ea și manifestată într-un regim totalitar, a conținut permanent germenii eșecului viitoarei poziții de Putere în care se va afla. Aceasta a adoptat atitudini a căror relevanță era generată de așteptările unui electorat care, fiind dependent de caracteristicile poziției de Victimă pe care o ocupa, a mizat preponderent pe capacitatea de a răspunde pe măsură în confruntarea cu Puterea opresivă și de-obicei mult mai autoritară. Din cauza acestei atitudini specifice poziției Victimei, Opoziția este chemată să “salveze” electoratul de la dezastrul iminent al acțiunilor inepte ale unei Puteri care prin prerogativele pe care le are sau prin felul în care a acționat a sfârșit prin a fi percepută ca fiind Persecutorul. Un exemplu elocvent este des amintitul mit al Figurii Salvatoare care se potrivește perfect profilului de Victimă al electoratului.

Comparația poate continua până la a susține că percepția jocului alternanței la putere, așa cum s-a petrecut la noi, a semănat mai degrabă cu parcurgerea repetată a aceluiași ciclu al alternanței ocupării celor trei poziții din triunghiul dramatic format de Persecutor, Salvator și Victimă.

Ieșirea din acest triunghi ar putea corespunde unei ”normalizări” identitare necesare care constă în primul rând în conturarea și conștientizarea unor reguli comune ale jocului care nu mai sunt raportate exclusiv la comportamentele specifice celor 3 poziții amintite, respectiv de Persecutor, Salvator și Victimă. Ieșirea din cercul vicios poate fi înțeleasă în cazul unei societăți începând prin a considera, de exemplu, că aceasta nu este exclusiv apanajul acțiunii unor forțe politice și nici nu presupune implementarea unui plan politic specific. Dacă ar fi așa, atunci o astfel de abordare ar presupune nu ieșirea din cerc, ci perpetuarea lui. Cu toate acestea, numai un astfel de proces amplu de conștientizare ar putea fi și rațiunea care poate fundamenta intenții de reformare autentice, inclusiv politice.

La noi intenția de ieșire din cerc ar putea fi istoric asociată cu multe evenimente. Un exemplu ar putea fi chiar recenta rezoluție formulată tardiv în cazul evenimentelor de acum 30 de ani, corespunzătoare tendinței perpetue, dar ciclice, de inițiere a unei reforme instituționale care să reprezinte soluția de ieșire dintr-o criză. Cu toate acestea, înainte cu 30 de ani, atunci, ca și acum, discursul reformator era, de asemenea, des invocat. Ieșirea din comunism era presărată cu promisiuni de mai bine, chiar dacă, potrivit unei rezoluții ca cea amintită, jocul nu a fost decât unul derulat în același cerc vicios și distructiv. Cu încă aproximativ 30 de ani înainte, tot un discurs reformator conduce la celebrul ”dezgheț” comunist și îndepărtare de politicile staliniste. Și atunci, reformele erau așteptate și invocate pentru ieșirea din criză. Cu alți 30 de ani în urmă, în cu totul și cu totul alt context, discursul reformator are conotații puternic naționaliste, dovedindu-se mai târziu a fi, de fapt, un dezastru. Regresia în timp poate continua, concluziile indicând, folosind metafora dramei triunghiului, aceiași tendință de perpetuare a unui ciclu și nu ieșirea reală din dependența de o figură sau grup politic prolific care eșuează aproape invariabil. Este, probabil, relevant a menționa frecvența istorică surprinzătoare a numărului de premieri, conducători sau elite care sfârșesc în acte de abdicare, asasinat, închisoare sau exil, odată ce ajung într-o poziție care ar putea fi asociată cu cea a Opoziției. Aceste evenimente dar și multe altele din istoria recentă sau mai îndepărtată a României, pot fi asimilate jocului perpetuu între cele 3 poziții care devin parte a unui ciclu vicios care sfârșește de cele mai multe ori într-un eșec iluzoriu, remediat de cele mai multe ori prin apelul la diverse acte de violență.

O ilustrare a acestui ciclu vicios poate fi, de exemplu, chiar comportamentul unei societăți civile organizate, născută mai mult sau mai puțin dintr-un același electorat victimizat. Și aceasta, la fel ca forțele politice care au precedat-o, poate încerca ieșirea din cerc. Aceasta ar putea însă eșua dacă dovedește a avea mai degrabă aspirații politice disimulate, păstrând parcursul aceluiași ciclu, prin concentrarea pe trecerea în forță în noua poziție a Salvatorului. Acest gest, deși întărește și aparent împrospătează vechea Opoziție care și-a pierdut vocația inițială de Salvatoare, exprimă neechivoc tendința de a parcurge traseul bine-cunoscut de a ajunge în poziția Puterii, respectiv a Persecutorului. În această situație, cercul vicios nu este rupt, ci reîntărit prin iluzia unei reforme care nu constă decât în trecerea în continuare în poziția de Salvator, respectiv de Opoziție, fiind predestinată ocupării mai departe a poziției de Persecutor, respectiv Putere. Atunci când scopul inițial al ieșirii din cercul vicios este abandonat, experiența exercitării Puterii este singură capabilă să asigure transformarea în Persecutor. În acest fel, eșecul iminent al unui parcurs distructiv este asigurat.

Indiferent că este sau nu vorba de regimuri declarat democratice sau totalitare, România pare a avea tendința de perpetuare a unui cadru instituțional care încurajează propășirea acestui ciclu vicios al reformei prin jocul perpetuu între Putere, Opoziție și Electorat ca fiind unul între Persecutor, Salvator și Victimă. Ieșirea din cerc, chiar dacă este inițiată politic, este posibilă numai prin conștientizarea prin reținere autoimpusă față de asumarea în poziția de Putere a unui comportament specific Persecutorului, în poziția Opoziției de a juca rolul fals al Salvatorului, dar mai ales în ce a Electoratului de a juca pe cel al Victimei.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

















1792 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version