Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ce-a fost tac-tu? Și ce-ai făcut în ultimii 75 de ani?

de Tudor Calin Zarojanu     Contributors.ro
Marţi, 9 aprilie 2019, 16:08 Actualitate | Opinii


Tudor Calin Zarojanu
Foto: Arhiva personala

Iată două întrebări care au zguduit România – prima, vreme de aproape jumătate de secol, cu referire la trecut sau prezent și cu variante privind bunicii, unchii, mătușile și chiar fostele soții (cunosc un caz); a doua pentru scurt timp, dar cu mare intensitate, în primele luni de după Decembrie 1989.

Ele însă și-au unit cumva puterile la un moment dat după aceea, construind împreună un soi de „dosare pe dos”: Sub comuniști aveai dosar prost dacă o rudă a ta (sau tu însuți) avusese avere, fusese politician, avusese demnități sub „regimul burghezo-moșieresc”, vorbea contra comunismului etc.; după 1989, se fac „dosare” celor despre care se știe – sau se presupune – că au avut aproape orice alt fel de poziție decât „simpul cetățean” (expresie la modă la începutul anilor 1990).

Mă grăbesc să precizez că între cele două tipuri de dosare există o diferență fundamentală: în afară de a-ți crea necazuri, de a-ți limita drepturile, de a-ți bloca o meritată ascensiune profesională, dosarele comuniste te puteau trimite în pușcărie; dosarele pe stil nou nu fac asta, dar, uneori, pot afecta grav imaginea publică și, atunci când este vorba despre persoane pentru care acest lucru contează – de fapt, singurele interesante ca ținte pentru cei care fac asemenea dosare – pot distruge o carieră.

În treacăt fie spus, a fost simpatică marja de timp făcută celebră în timpul mitingului din 12 ianuarie 1990, din Piața Victoriei: 5 ani! Ce-ai făcut până în 1985 nu se punea… Dar erau vremuri atât de tulburi, n-are rost să ironizăm formulele improvizate atunci.

Bun. Să le luăm pe rând.

Ce judecăm?

Pot fi judecați, pot fi făcuți responsabili copiii pentru faptele părinților? Răspunsul nu poate fi decât categoric negativ și nu cred că trebuie să argumentez. Oricum, avem fiecare o mulțime de exemple în care copiii sunt cu totul altfel decât părinții (din păcate, e valabil și în sens negativ).

Este un copil influențat de caracterul, comportamentul, felul de a fi, modul de viață, concepțiile, profesia etc. a părinților – și nu numai a părinților, ci și a celorlalte rude, a anturajului, a mediului social în care crește? Fără îndoială că da – într-o măsură foarte diferită de la caz la caz –, dar nici din această perspectivă nu este vinovat sau responsabil! Nu trebuie nimeni să dea socoteală pentru faptul că tatăl lui a fost alcoolic, cleptoman sau violent – ci doar dacă așa este și el. Niciun om nu trebuie judecat – moral, legal sau din oricare alt punct de vedere – decât exclusiv pentru faptele sale. Și, da, am cunoscut cel puțin un asemenea caz: tatăl în pușcărie, fratele în pușcărie (fapte de drept comun, să ne înțelegem…), mama organizând partide de poker care se terminau în zori printr-o bătaie cu cuțitele – iar colegul meu, după ce a făcut câțiva ani de școală de corecţie, e drept – a evoluat ca om normal. Când ne-am întâlnit, mi-a spus zâmbind: „Numai cine nu vrea, nu poate!”.

Așadar, ce relevanță are faptul că tatăl unei persoane publice a fost demnitar comunist, turnător sau torționar? Niciuna per se. Nici măcar faptul (real sau presupus) că, urmare a acestui lucru, a avut o copilărie, adolescență și/sau tinerețe priviliegiate nu este neapărat semnificativ. Adolescențe privilegiate, mult deasupra mediei, au avut și copiii unor vedete din diferite domenii ai căror părinți ieșeau deseori din țară, câștigau mulți bani și aveau acces la surse speciale de aprovizionare, inclusiv magazinele pe valută. Și nimănui nu-i trece prein cap – pe bună dreptate – să-i judece pentru asta. Pe de altă parte, a fi avut, la orice vârstă, o viață mai îndestulată nu implică automat un anumit tip de concepții, tendințe sau vinovății. Altfel, ar însemna să ne întoarcem la „Tu n-ai mâncat salam cu soia!” De altfel, din câte am constatat, nostalgicii perioadei comuniste aparțin majoritar categoriilor sociale care n-au avut niciun privilegiu. Există explicații pentru asta, dar nu sunt obiectul acestor rânduri.

Scara de vinovăţii

Nu întâmplător am spus „demnitar comunist, turnător sau torționar” – ci pentru a sublinia un alt lucru extrem de important: atitudinile, acțiunile și pozițiile ante-decembriste care sunt, în discuțiile zilelor noastre, asimilate ideii de colaboraționism cu sistemul dictatorial sunt atât de diferite încât e abuziv să le băgăm pe toate în aceeași oală.

S-o luăm de jos în sus. Pe nivelul cel mai de jos se situează oamenii care au făcut rău, în mod direct, altor oameni. Criminalii, torționarii, anchetatorii care băteau și torturau, brutele.

Pe aceeași treaptă, aș zice eu, se situează cei care au făcut rău unui mare număr de oameni (până la nivelul întregului popor), chiar dacă în mod indirect. Nu au omorât, bătut, schingiuit pe nimeni, nici măcar n-au pus pe cineva s-o facă – dar, având poziția necesară, au luat decizii care au nenorocit largi mase de oameni. Aici intră, desigur, Ceaușescu, dar nu numai el! Dacă vă mai amintiți, când a început „Procesul celor 4” (Manea Mănescu, Bobu, Dincă, Postelnicu), s-a precizat că sunt judecați în regim de urgență, deocamdată, doar pentru reprimarea din Decembrie 1989 (ceea ce era oricum o aberație), dar ulterior și ei și mulți alții vor fi trimiși în judecată – așa cum și trebuia – „pentru subminarea economiei naționale”. Ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată, nici cu ei, nici cu alții. Și n-a răspuns nimeni, în afară de cuplul Ceaușescu, pentru ceea ce se petrecuse la nivel social și privitor la drepturile omului.

Pe treapta următoare aș așeza oamenii care nu făceau în mod curent cele de la punctul anterior – fie că nu aveau poziția necesară, fie că încercau să nu abuzeze de ea și să nu facă rău – dar au făcut-o cel puțin o dată sau cel puțin o vreme la un nivel semnificativ. În această categorie aș încadra, între alții, cele câteva disidențe din PCR. Dar, desigur, nu sunt totuna cel care a făcut un pas înapoi în anii 50, cel care s-a delimitat în 1989, după ce s-a prins că se prăbușește comunismul și cel care a ajuns „disident” (cu sau fără ghilimele) după ce i s-a luat scaunul.

În aceeași categorie intră și cei care au comis cel puțin o nedreptate, fie dintr-o poziție de conducere (directorul sau șeful de orice grad care a concediat pe cineva din motive de „dosar”), fie din aceea de turnător. Cu turnătorii e o discuție lungă și sofisticată, dar esențialul – considerat ca atare și de „Legea Ticu” – este că nu Angajamentul și nici măcar existența în sine a unor Note Informative contează, ci doar dacă ele au făcut (ori puteau face) rău vreunei persoane. Corneliu Coposu a dat – silit – numeroase Declarații, în care însă nu spunea nimic de rău despre nimeni. De fapt, nu spunea nimic, doar îi ameţea pe anchetatori.

Pe treapta a treia – cei care au ocupat funcții de conducere în administrație, UTC, ASC, PCR, sindicat, FDUS, fără să existe vreo mărturie sau probă că ar fi făcut rău cuiva, că ar fi comis vreun abuz sau ar fi contribuit în mod relevant la perpetuarea răului, la propaganda sistemului, la justificarea abuzurilor, îngrădirilor etc. (așa cum au făcut-o Adrian Păunescu și mulți alții). Oamenii din această categorie pot fi acuzați de oportunism, de urmărire a intereselor personale (nu ni le urmărim toți?) și/sau de lașitate, dar nu de maleficitate. Poate că v-a surprins enumerarea de entități, în special prezența în listă a PCR. Ei, bine, în ambele mele locuri de muncă pre-decembriste am avut secretari (mai exact secretare) ale Organizaţiilor de Bază cărora nu am avut şi nu am nici acum nimic să le reproşez.

Urmează, pe nivelul 4, „restul lumii”. Fără vreo funcție de conducere, fără relații reciproc avantajoase cu Securitatea, fără să fi făcut vreodată rău cuiva (din punct de vedere social-politic-administrativ; infractorii de drept comun sunt o categorie separată). Adică marea majoritate a populației României dintre 1946 și 1989. Sunt aceștia perfect curați, total nevinovați, sans peur et sans reproche? Fireşte că nu. A juca fotbal, a zugrăvi sau a discui, într-un sistem dictatorial, face parte din sistem. Din funcționarea și perpetuarea acestuia, precum și din promovarea lui: sistemul se putea lăuda – și evident cu a făcut-o – cu Sevilla 1986, cu numărul de apartamente finalizate și cu „producțiile record la hectar”.

Sunt „simplii cetățeni” de acuzat pentru asta? În opinia mea, categoric nu. Nici românii de sub Ceaușescu, nici rușii de sub Stalin, nici nemții de sub Hitler. Mă abțin să dau exemple la zi… Este un merit pentru un om de rând dacă se ridică împotriva unui sistem opresiv, care nu ezită să ucidă, să tortureze, să încarcereze opozanții, dar nu cred că este o obligație. Cu atât mai mult cu cât în timp real, în condiții concrete și de la firul ierbii lucrurile arată cu totul altfel decât la scara istoriei, privind din exterior, de departe, în lipsa oricărui risc, filozofând înțelept la o bere sau în fotoliu, în fața televizorului.

Tocmai de aceea e atât de prețioasă, atât de eroică atitudinea celor care au riscat, s-au expus și au pătimit. De la luptătorii din munți ai anilor 50 și cei care i-au ajutat, până la puținii disidenți ai anilor 80. Ei sunt treapta de sus a scării, ei practic nici nu fac parte din această scară, plutind deasupra ei, ca îngerii.

Cine pe cine?

A mai rămas, din punctul meu de vedere, o singură întrebare: Cine poate să judece pe cine?

Din punct de vedere creștin, e bine să fii cât mai rezervat cu judecățile – și mai ales cu sentințele! – știind că vei fi la rândul tău judecat, pe o miză ceva mai mare…

Din punct de vedere moral, ar fi frumos să nu acuzi pe cineva de lașitate, colaboraționism, conformism dacă știi că n-ai fost nici tu mai curajos, mai puțin implicat și mai nonconformist.

Mă grăbesc însă să precizez: conform dreptului la libera opinie, oricine e liber să judece pe oricine! Cu două sugestii: e bine să fii cât mai sigur pe informația care a ajuns la tine și ar fi o idee ca, înainte de a formula public o judecată, să arunci o privire în oglindă.

Căci despre excepționalul discerământ propriu nu se pune problema: toți suntem siguri că îl avem.

PS: Îmi permit să adaug – după ce am cerut voie autorului – un comentariu de pe Fb la o postare a mea despre subiect. Mi se pare de maximum bun simț, echilibru și… discernământ.

Mihai Bădici: „Cred că discuția asta cu Lazăr a ajuns într-un registru inadmisibil de trivial pe «piața media».









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2609 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version