Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

De ce nu avem o opoziție? Pentru ca nu e rentabilă

de Mihai Maci     Contributors.ro
Joi, 4 aprilie 2019, 12:54 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Unul din subiectele ultimelor săptămâni l-a constituit jocul ambiguu al postului de televiziune Digi24: după ce şi-a construit o imagine “de opoziţie”, acesta face un slalom ciudat, apropiindu-se de ţarcul puterii. Din punctul meu de vedere nu câteva emisiuni în care liderii PSD sunt vedele de facto reprezintă semnul capitulării celor de la Digi24, ci renunţarea – cu doar două luni înainte prima rundă de alegeri (cele europene) ale celor doi ani ce vor urma – la staţiile teritoriale ale postului. La scară naţională ele erau cunoscute doar prin corespondenţele “de pe teren” transmise cu diverse ocazii; însă pe plan local aveau o pondere mult mai mare. Căci, în definitiv, la asemenea televiziuni zonale se semnalau şi se dezbăteau problemele regiunii. Şi tocmai aceste probleme – legate de starea drumurilor, de cea a şcolilor şi a spitalelor, de ceea ce spune în mod concret un edil, un om dintr-un domeniu tehnic sau de la poliţia locală – erau cele care vorbeau, cât se poate de direct, exact acelei categorii de oameni pe care, îndeobşte, sociologii media o consideră “captivă” a televiziunilor de propagandă. Informaţia locală – şi vectorii ei – erau unul din puţinele mijloace eficiente de a contrabalansa agresivitatea şi fake-news-ul permanent indus de televiziunile de la Bucureşti. Omul obişnuit poate crede orice despre d-na Kövesi ori despre d-nul Lazăr, despre d-na Dăncilă ori despre d-l Cuc, din simpla raţiune că nu are de-a face – în mod direct – cu dânşii. Opinia lui e formată de informaţia (cu sau fără ghilimele) la care are acces, ori – mai exact – “care i se dă”. Unii îl cred pe d-l Badea “pentru că e frumos”, alţii pe d-l Guran deoarece “combate bine”, unora le place patriotismul cu batistă la piept al d-lui Bogdan, altora profilul inalterbail al d-nei Esca. Pe acest teren capacităţile retorice – dublate de perseverenţă – sunt cele care impun. Telespectatorul nu poate verifica (mai) nimic din ceea ce i se inoculează; rămâne doar faptul că, dacă atâţia oameni “serioşi”, “deştepţi” şi “frumoşi” reiau aceeaşi temă (cu noi şi noi “dezvăluiri”) “trebuie că la mijloc e ceva”. Nu acelaşi lucru e valabil pentru televiziunile teritoriale: aici oamenii – mai mult sau mai puţin – se cunosc, ştiu (deja) suficiente unii despre alţii ca să aibă o idee cu privire la creditul pe care-l acordă persoanei ce vorbeşte. Exact ca la alegeri: pe plan naţional contează mai mult tendinţa (şi partidul ce-o poartă); pe plan local e mai important omul şi conţinutul spuselor lui ce vizează aspecte concrete ale vieţii, care pot fi verificate de cei ce-l privesc. Aşa că nu e deloc de mirare că tocmai faimoşii pensionari – ţinuţi a gusta cotidian platourile servite de Antene – zapau şi pe postul urbei pentru a vedea ce mai spun şi, mai ales, ce mai fac oamenii de care depindea cotidianul lor. Luându-li-se această sursă de informaţie, nu le rămân decât televiziunile centrale. Dacă “zgomotul şi furia” acestora mai era – cât de cât – moderată de vocile, mult mai clare, din împrejurimi, de acum monopolul Antenelor va fi zdrobitor. Mai mult chiar decât postul din capitală, staţiile teritoriale ale Digi24 au reuşit să fie formule de echilibru ale unui discurs public ce tinde să devină tot mai deplasat. În egală măsură au reuşit să atragă şi să profesionalizeze un număr semnificativ de tineri cu vocaţie jurnalistică. Aruncaţi pe drumuri, toţi aceştia au (ne)şansa de a fi recrutaţi – şi încă la preţ mic – de televiziunile ce cultivă mercenari. Decizia d-l Teszari e o lovitură dată independenţei presei, informaţiei credibile, jurnalismului nealiniat şi celor care caută să reziste propagandei inoculate de cartelul trusturilor media arondate puterii.

Fără îndoială, d-l Teszari îşi are raţiunile dânsului pentru a lua această hotărâre. Oficial, încă de acum doi ani – de când posturile locale şi-au redus emisia (la cele două ore de tristă amintire) – a fost vorba de “motive economice”. Inutil să mai spunem că acesta e un argument – măciucă, cu care poate fi închis orice; în definitiv câte sunt afacerile oneste din ţara aceasta care n-au dureri de cap din “motive economice”?! Şi totuşi, poate că d-l Teszari are dreptate. Nu pentru că întreţinerea acestor staţii teritoriale l-ar fi costat exorbitant (deşi nici n-ar fi fost o sumă nesemnificativă), ci pentru că vocile lor – tocmai pentru că-şi făceau treaba cinstit – au ajuns să interfereze cu afacerile patronului. D-l Teszari e renumit ca fiind un businessman pe val, tânăr, dinamic, capabil să sesizeze noi oportunităţi, să se extindă, să-şi creeze alte “imperii” în noi domenii; pe scurt, nu e un om legat de o singură afacere, în speţă de televiziunea Digi (care, oricum, nu se reduce la canalele ei de ştiri). “Miliardarul fără chip” face afaceri la scară mare în România, în Ungaria, poate şi mai departe. Şi poate că aceste afaceri – cu energie, în telecomunicaţii şi cine ştie în ce ne mai rezervă viitorul – vor fi ajuns mai importante decât televiziunea de la care, odată, au pornit multe. Ca om de afaceri lucid, d-l Teszari e în situaţia de-a alege acele lucruri care au o direcţie de dezvoltare previzibilă şi de-a renunţa la cele care se închid în fundături.

Or, poate că televiziunile din teritoriu tocmai la o asemenea fundătură îl duceau. În România se apropie patru alegeri – cu referedumul anunţat de preşedinte, cinci – la capătul cărora nu e deloc clar ce ar putea urma. Deocamdată sunt certe doar două lucruri: că PSD-ul nu-şi poate permite să piardă, mai ales legislativele (pentru că acest lucru ar însemna anularea tuturor măsurilor luate, cu atâta greutate, în ultimii patru ani şi expunerea liderilor lui unei judecăţi mai riscante – deoarece vine de la baza partidului – decât cea a DNA-ului d-nei Kövesi) şi că PNL-ul nu-şi poate permite să nu câştige (căci, cu perspectiva de a fi lipsiţi încă o legislatură de funcţii mănoase, oamenii lui “de încredere” ar migra în masă la noua putere – în speţă la versatilul ALDE, iar cei rămaşi abia dacă ar mai alcătui un club de discuţii de talia PNŢCD-ului). Cam acestea sunt singurele lucruri ferme pe care le ştim cu privire la alegeri. Formula “centrului non-sistem” (USR – PLUS), pe model francez, care să construiască o majoritate din colapsul marilor partide nu pare a fi – încă – de actualitate la noi. Pe de altă parte şi USR-ul şi PLUS-ul sunt partide tinere şi-şi pot (încă) permite o legislatură – sau chiar două – în opoziţie, până ce erodarea PSD-ului şi a PNL-ului le va permite să se înalţe. În ce le priveşte, aceste ultime două “partide (deja) istorice” – singurele de masă şi cu filiale (aproape) peste tot în teritoriu, au o mare problemă: niciunul dintre ele nu e capabil să treacă de o treime din votul celor ce vor participa la alegeri. Sigur, fiecare e liber să gândească scheme de alianţe pre- şi mai ales post-electorale cu partidele-satelit, cu UDMR-ul sau cu noii centrişti, numai că asta ar duce (dacă ar duce) – şi-ntr-un caz şi-n celălalt – la o guvernare de coaliţie foarte policromă, cu dificultăţi în Parlament, cu inevitabile scandaluri şi cu o eficienţă ridicolă. Ca atare, oamenii cu capul pe umeri din cele două mari partide cred că văd în viitor mai curând necesitatea unei alianţe de guvernare “de tip german”. Menirea campaniilor electorale e, ca discuţia dintre Stalin şi Churchill din octombrie ’44, aceea de-a stabili procentajele şi masculul alfa al celor patru ani ce vin. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie unuia mi se pare destul de limpede că, cu cât mai agitat e prezentul, cu atât mai clar se profilează înţelegerile viitoare. PNL-ul nu are şansa unei guvernări monocrome – nici dacă mai reuşeşte încă odată să-l impună pe d-l Iohannis ca preşedinte; o alianţă cu USR, PLUS (eventual UDMR) i-ar scoate în evidenţă toate fragilităţile (căci, în ultimii opt ani a crăpat pe la toate încheieturile), aşa că – oricât de imorală ar fi – o nouă combinaţie cu PSD-ul ar fi singura în măsură a-l transforma în “anchetatorul bun” al cuplului de la guvernare. Echilibrul intern al Grand Old Party-ului e foarte fragil şi, neîndoielnic, oamenii din teritoriu nu sunt dispuşi să mai aştepte prea mult înainte de-a “întoarce armele”, astfel că presiunea e destul de mare de jos în sus. Plecarea la Bruxelles a d-lor Hava, Falcă şi Blaga e un semn că asemenea personaje realizează destul de limpede că nu le va mai fi cu putinţă să-şi conducă disciplinat armatele de militanţi locali. Pe lângă aceasta, evacuarea onorifică a staff-ului fostului PDL dă mai multă libertate de negociere fostului PNL. În plus, aleşii locali şi diverşii oameni din deconcentrate (ca să nu mai vorbim de parlamentari şi foşti miniştri) ai PNL-ului nu sunt nici pe departe adversarii legislaţiei penale propuse de PSD; sigur, n-ar da bine s-o promoveze ei înşişi, însă faptul de-a o accepta – ca pe-o fatalitate – odată ce-a trecut prin Camere le-ar rezolva două probleme: ar scăpa şi de hărţuiala magistraţilor şi, un timp, le-ar mai ţine retorica cu “statul de drept”. Aşa că genul acesta de alianţă (sau cârdăşie, pe modelul USL-ului şi a “marelui partid” cu aripi de tendinţe diferite, dar cu un corp comun visat de d-l Brucan) nu e deloc străin de combinaţiile ce traversează mentalul actualei “opoziţii”. Toate acestea vor să spună un singur lucru: că PSD-ul are în mână cărţi mai bune decât pare, chiar dacă nu le poate juca pe toate de-odată şi nici nu-şi permite să facă paradă cu ele. Iar asta înseamnă că cine se gândeşte la viitor trebuie să compună cu PSD-ul.

De la bun început, acesta a fost partidul-stat, altfel spus acea formaţiune (moştenitoare directă a Partidului Comunist Român) care a îmbinat perfect conducerea politică, gestiunea economică şi dispensa socială. Toate acestea trei au rămas centralizate la vârf şi în seraiul câtorva “aleşi” care făceau şi desfăceau campanii electorale, averi inimaginabile şi “legi cu dedicaţie”. Sigur că mai există firme străine (unele chiar mari), tot soiul de afaceri autohtone care – de bine, de rău – merg înainte, oameni care-şi fac treaba acolo unde muncesc; adică un soi de aparenţă de capitalism (relativ) funcţional. Şi mai e, evident, eternul domn Isărescu care, din fotoliul Băncii Naţionale, dă un soi de garanţie internaţională acestei funcţionalităţi. Însă toate acestea au nişte limite clare, care pot fi – şi sunt – reamintite mereu: marile afaceri trec pe la judecata Partidului şi de-acolo vin (cu “comisionul” de rigoare) “licenţele” pe baza cărora se creează topurile Forbes-ului autohton. Fie-mi îngăduit să cred că d-l Teszari – care nu e un nou venit în business – a înţeles acest lucru. Mai ales că azi problema dânsului e amplificată de faptul că nici în Ungaria nu (mai) e la adăpost, dată fiind simpatia, din ce în ce mai vizibilă, dintre d-nii Dragnea şi Orban (de astă dată Viktor). N-ar fi exclus ca premierul maghiar – care-şi are propriile lui idei despre economia ungară – să-i facă “un mic favor” liderului conservator şi naţionalist de la Bucureşti (de pildă în schimbul unui vot, sau a lipsei unui vot la Bruxelles), “favor” care să-l coste pe d-l Teszari miliarde adevărate. Şi asta cu atât mai mult cu cât d-l Teszari a comis deja un păcat capital – de care-i e aproape imposibil să (mai) scape: s-a legat de “Ministerul Adevărului” al PSD-ului – Antenele! Şi, cum se ştie, nici d-l Dragnea nu-i poate refuza o favoare d-lui Voiculescu. Aşa că s-ar putea ca atitudinea din ultima vreme a patronului trustului Digi să fie dictată de interese mult mai presante: pentru a-şi salva – sau măcar pune la adăpost – nucleul dur al afacerilor, d-l Teszari să fi fost nevoit să “închidă gura” televiziunilor dânsului chiar înaintea celor patru/ cinci scrutinuri pe care PSD-ul nu-şi permite să le piardă.

S-ar putea, iarăşi, ca ceea ce am văzut “în direct” (dispariţia antenelor locale ale Digi24, “evacuarea” câtorva realizatori de emisiuni, redactori sau moderatori incomozi /fie şi doar prin nume, nu prin ceea ce făceau pe post/, atitudinea mult mai friendly faţă de anumiţi reprezentaţi ai puterii) să fie soluţia de avarie găsită de d-l Teszari (şi/sau de oamenii dânsului) în această situaţie. Şi, în egală măsură, s-ar putea ca tocmai această licenţiere aproape fără preaviz să fie modalitatea în care patronul să-şi fi arătat consideraţia faţă de cei care i-au făcut renumele postului. Le-a închis uşa studiourilor, dar nu i-a obligat să-şi schimbe judecăţile de azi pe mâine. Să ne amintim că a fost o vreme în care şi Antenele, şi divizia lor tipărită, “Jurnalul Naţional”, erau cât se poate de frecventabile, chiar trendy şi o mulţime din cei demonizaţi azi pe platourile lor colaborau fără probleme la diversele lor emisiuni sau rubrici. Apoi, când CNSAS-ul şi justiţia au ajuns la d-l Voiculescu (Dan), a fost întoarsă foaia şi ordinul pe unitate al televiziunilor (şi al ziarului) a fost dovedirea inocenţei patronului şi (după încarcerarea acestuia) a “caracterului criminal” al justiţiei. După câţi sunt cei care-au trecut Rubiconul alături de stăpânul trustului Intact se vede că oamenii se gândesc de mai multe ori atunci când e vorba de-a alege între un salariu de vedetă (plus expunerea de care beneficiază) şi demnitatea sărăciei. Poate că procedând în felul acesta abrupt, d-l Teszari pur şi simplu va fi refuzat – dintr-un uman scrupul moral – să-şi încerce oamenii. Şi, cine ştie, poate pur şi simplu asta e înţelegerea: în definitiv dacă Digi-ul s-ar alătura corului celor care laudă guvernarea Dăncilă şi lupta d-lui Dragnea pentru “mândria de a fi români”, PSD-ul n-ar câştiga prea mult (căci – oricum – are celelalte televiziuni), în schimb i-ar dezgusta pe mai mulţi decât cei care scriu pe Facebook. Aşa că soluţia cea mai bună e non-combatul; neutralitatea care – sub pretextul imparţialităţii – lasă lucrurile să meargă într-o direcţie pe care, oricum, un singur post de televiziune (fie şi cu staţiile lui teritoriale) nu o mai poate schimba. Poate că cei rămaşi la Digi-ul central nu vor fi obligaţi să-i cânte osanale “marelui lider” din Teleorman, ci doar să-l arate la câte-o tăiere de panglică iar în rest să vorbească despre tradiţii, despre credinţă, despre cucerirea spaţială sau să facă emisiuni de bucătărie şi muzică populară. “Ce voiesc? Voiesc să nu mă combaţi!” – asta e ideea. Poate chiar va mai fi lăsat câte un critic al actualei guvernări ca “obiector de conştiinţă”, dar va fi dublat de Cristian Tudor Popescu sau de “Maestrul” Cristoiu. Per total o zeamă incoloră, inodoră şi fără gust care-i va determina pe amatorii de senzaţii tari să se mute pe Antena 3 sau România TV. Mai rămâne să se dea o ordonanţă – minoră în fond – cu privire la panotaj şi la “distribuirea materialelor electorale” (care să fie cât mai discretă cu putinţă) şi, practic, Antenele şi RTV-ul vor rămâne singurele vehicole “de dezbatere” ale celor patru/ cinci campanii. Asta înseamnă, ca să fie clar, faptul că PSD-ul şi-a adjudecat monopolul comunicării publice (cel puţin) pe următorii doi ani. Sigur, rămâne on-line-ul, câteva publicaţii de nişă (şi – cele mai multe – de club), RFI-ul, Europa Liberă, campania de-la-om-la-om, însă, în fapt, toate acestea se vor afla în trista situaţie de a comenta (cât de critic se cred în stare) mesajele publice ale PSD-ului. Sunt deja ani buni decând partidul-stat e cel care face agenda dezbaterilor din România şi până acum nimeni n-a fost în stare să spargă acest monopol. De acum înainte va fi, onest vorbind, imposibil s-o mai facă cineva. În ciuda a ceea ce se spune, partidul de guvernământ este astăzi mult mai stăpân pe media decât era FSN-ul în anii ’90. Mă tem că în viitor onestitatea profesională în domeniul presei se va reduce – exact ca pe vremea comunismului – la o specializare din ce în ce mai acribă în acele probleme care nu deranjează pe nimeni. În rest, presa va consta în lauda prietenilor şi înfierarea duşmanilor.

La prima vedere pare ciudat că aşa ceva e cu putinţă tocmai în democraţie (aşa cum e ea la noi, dar să nu uităm că suntem membri ai Uniunii Europene). Şi totuşi, nu e nimic surprizător. Mai întâi deoarece puterea e precum magnetul: aliniază perfect interesele şi pe cei care ştiu să şi le urmărească. Când lucrurile se conturează, cei care se opun tendinţei nu au nimic de câştigat, ci foarte multe de pierdut. Pe de altă parte, prietenia – ca să nu mai vorbim de favorurile – guvernanţilor sunt foarte uşor cuantificabile în cash. Chiar cei tentaţi de rezistenţă pot rămâne în off side doar un timp; la un moment dat vor realiza că fie “intră în joc”, fie dispar de pe piaţă (şi în locul lor apar alţii cu nimic mai buni). Aşadar, din momentul în care e clar cine va câştiga – sau cel puţin cine nu poate pierde – o politică de acomodare (cu costuri minime şi beneficii maxime) pare a fi soluţia cea mai bună. Nu asta s-a întâmplat şi în 1944 – 1945? Sau în 1990? Forţat de manifestaţiile din primăvara lui 2017, PSD-ul a descoperit un lucru simplu: societatea se poate mobiliza într-o mare acţiune, însă nu rezistă la uzură. Secretul obţinerii puterii îl reprezintă hotărârea şi tenacitatea. Da, asta înseamnă să renunţi la orice “principii” (à propos: ce mai înseamnă acestea? Şi cât mai valorează?), să săruţi mâna ce te-a lovit, să mănânci de unde-a scuipat altul, să renegi pe oricine, să faci albul – negru şi negrul – alb şi să calci orice în picioare. Dar puterea justifică totul. Pentru că – aşa cum spunea unul care se pricepea, Napoleon: dincolo de ea nu mai există nimic. Cine are puterea, are capacitatea de-a-şi impune propria lui versiune asupra faptelor şi tot ceea ce nu convine acestei “legende aurite” va fi lovit de damnatio memoriae. Aşa poate fi înţeles motivul pentru care – neavând justiţia subordonată – d-l Dragnea se plânge că, de fapt, nu are puterea. O justiţie independentă – la fel ca o presă profesionistă – îi poate pune la îndoială (şi încă cu consecinţe directe!) versiunea asupra trecutului, prezentului şi viitorului pe care dânsul o forjează din mers. Se spune că, în ziua abdicării, la obiecţia Regelui că poporul îl iubeşte, Petru Groza i-ar fi răspuns – cu legendarul lui cinism – că da, e adevărat, poporul îl iubeşte pentru că aşa a fost învăţat s-o facă; dar că, în viitor, va fi învăţat să-i iubească pe comunişti şi va sfârşi prin a-i iubi. Dacă ne uităm la admiratorii lui Ceauşescu şi la nostalgicii comunismului nu s-ar zice că “doctorul” Petru Groza s-a înşelat. Tot ceea ce-i trebuie lui Liviu Dragnea e timpul în care să-şi impună propria lui poveste. Oficinele d-lui Voiculescu i-au dat “timp de antenă” cât a dorit, stingerea – înceată sau bruscă – a celorlalte voci critice îi dă şi mai mult, dar abia victoria în alegeri îi va da cât are nevoie.

Rămâne un fapt demn de reflecţie: cum se face că opoziţia – care se revendică a fi purtătoarea de cuvânt a păturii mijlocii şi dinamice a oraşelor (altfel spus a oamenilor de afaceri) – şi intelectualitatea – situată, în bună măsură, într-o opoziţie istorică faţă de PSD – nu au fost capabile nici să creeze un vehicol media cu adevărat independent, nici să impună temele de dezbatere ale agendei publice? Intrebarea rămâne, ca un subiect de reflecţie. Din multele răspunsuri care-i pot fi date, am să mă opresc la câteva. Mai înainte de toate, mediul nostru de afaceri e mult prea “concurenţial” pentru a face cu putinţă agregări de durată în jurul unui proiect. Oamenii se întâlnesc sau se despart, în geometrii variabile, dictate de interesele de moment şi asta îi face foarte uşor separabili, influenţabili şi – finalmente – cumpărabili (şi încă la preţ redus). Proiectele de anvergură şi de durată le rămân străine. O să dau un singur exemplu, care-mi este mie accesibil: la finele anilor ’90 Fundaţia Soros (da, tocmai ea!) a “iniţiat, coordonat şi finanţat” (aşa scrie pe fiecare apariţie) o colecţie intereditorială intitulată “Cărţi fundamentale ale culturii române” (aviz patrioţilor!). Cât a dat Soros-ul banii – şi, probabil, parte din expertiza editorială – colecţia a apărut, într-un format elegant şi la preţuri relativ accesibile. Când Soros-ul s-a dus, proiectul a murit (şi nici măcar Centenarul nu l-a mai înviat), căci editorii noştri n-au găsit – în ei înşişi şi-n colaborarea lor – resursele pentru a-l continua. Cred că un om de afaceri din România găseşte absolut normal faptul de a crea un canal de teneviziune ca să-ţi faci reclamă, ca platformă pentru o lansare în politică ori chiar ca sinecură pentru nişte dudui ce se viseză “prezentatoare”. Dar să faci – eventual colaborând cu alţii – un canal pentru simpla plăcere de a difuza ştiri oneste şi pentru a-ţi învăţa publicul ce înseamnă respectul faţă de veritabila informaţie, asta cred că nu-i poate trece prin cap. Genul acesta de oameni nu-şi pun problema că o televiziune onestă le-ar putea apăra interesele; pe-aceştia şi le apără ei înşişi, pe cont propriu, faultându-se unul pe altul, căci – într-un joc de sumă nulă cum e economia noastră – şansa de-a creşte tu se bazează pe ceea ce înhaţi de la altul. Faimosul middle class urban de prin coroporaţii nici măcar nu vede aşa departe; pentru reprezentanţii lui problemele sunt ceva mai concrete: un apartament, o casă pe pâmânt, vacanţe în Grecia, în Turcia, apoi în Thailanda şi copii la grădiniţe şi şcoli particulare, pregătiţi pentru o carieră în patria mamă a corporaţiei. Problema e simplă: nimini nu e în stare – adică nu are nici mijloacele, nici imaginaţia şi nici tenacitatea – să pună pe picioare un proiect media care să impună (making) şi să menţină (keeping) un standard adevărat în domeniul informaţiilor. Aşa că, inevitabil, suntem cu toţii la discreţia mogulilor care – ar fi ipocrit să le-o reproşăm – au, fiecare, câte o agendă proprie.

Cât priveşte intelectualitatea, după căderea comunismului aceasta n-a mai fost în măsură a găsi o comunicare vie şi permanentă cu societatea şi a ajuns, în cele din urmă, o subcultură urbană, una printre multele (mult mai puţin influentă decât – de pildă – cea a cântăreţilor de “muzică populară”). Pierderea şcolii (care a sfârşit sub tutela unor funcţionari de partid), a reţelei de biblioteci şi librării (mai ales din rural), dezinteresul (şi, de multe ori, dispreţul faţă de dascălii de rând, arheologii amatori şi poeţii de poşta redacţiei), reacţia aproape nesemnificativă din momentul distrugerii Institutului Cultural Român, al canalului Cultural al televiziunii naţionale, toate acestea şi multe altele au sfârşit prin a-i reduce la minoratul unui grup similar faimosului “Cenaclu de Luni”. Intelectualitatea noastră poate gândi oricât de bine, însă nu mai are capacitatea de a a-şi difuza ideile în corpul social şi nici pe aceea de-a prelua şi formula – într-o manieră clară şi accesibilă – problemele şi doleanţele oamenilor de rând. Intelectualitatea noastră este, şi azi ca-n interbelic, perfect europeană – în ceea ce priveşte standardele de muncă şi de viaţă, profesionalismul şi calitatea discursului – însă lumea în mijlocul căreia pluteşte ca o insulă în derivă nu înţelege şi nu se recunoaşte în acest discurs.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















3000 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version