”Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei. Numai în acest fel sute de milioane de truditori își vor putea recâștiga micile bucurii și speranțe, care fac viața să merite să fie trăită.”(1)
Winston Churchill
Acest articol nu este o pledoarie pro domo, ci o punere în context a unui întreg univers de idei despre care – nu mi-e foarte clar de ce, poate am o explicație personală, dar nu mă hazardez să o cuprind în acest text – nu prea mai auzim vorbindu-se în România; în ultimii doi ani, în special, discursul public al politicienilor români vizează anacronic un fel de naționalism reducționist, suveranist ce încearcă să nege progresele naționale ale ultimilor 15 ani și să relativizeze emulația provocată de formalizarea integrării României în Uniunea Europeană.
Mărturisesc, în schimb, că mi se pare absolut esențial să revedem, în pragul Summit-ului European în ”formatul 27” ce se va desfășura la Sibiu începând cu emblematica (pentru Europa) zi de 9 mai a acestui an, temele privind integrarea europeană ca soluție istorică la divizarea continentului și instaurarea păcii prin cooperare, trai și dezvoltare în comun, culminând cu redactarea textului Tratatului Constituțional pentru Europa, chiar dacă în anul 2005 acest efort – poate prematur, sigur insuficient explicat – a fost respins la vot de Franța (29 mai) și Olanda (1 iunie).
Deocamdată, în România politicienii s-au ferit să vorbească despre integrarea avansată a statelor membre ale Uniunii Europene sub premisa că ar fi în interesul românilor, iar explicația acestor ezitări – cu o singură excepție totuși, la care voi reveni – o avem urmărind comportamentul politicienilor actualei puteri, care au trecut direct în extrema reprezentantă de curentul suveranist pan-european, care postulează o retorică pronunțat naționalistă și un viitor cu o Europă fragmentată, ce nu poate fi mai mult decât o simplă piață comună.
Iar dacă este să revin la excepția despre care pomeneam, aceasta emană de la controversatul Traian Băsescu, fostul președinte al țării, care în primăvara anului 2016 făcea următoarele afirmații:
”Cu siguranță, atunci când vom pierde Uniunea, vom pierde și pacea. Uniunea Europeană a fost singura soluție politică ce ne-a garantat pacea pe continent, dar și ținerea la respect a politicilor Moscovei legate de propriile-i sfere de influență. Soluția pentru a ne garanta pacea pe termen lung este una singură, și anume accelerarea fără precedent a proceselor de integrare, inclusiv a integrării structurilor militare și de securitate, până la realizarea în termen relativ scurt a Statelor Unite ale Europei. Altfel, pe termen mediu și lung nu vom mai putea spera nici la pace, nici la siguranța cetățeanului și nici la prosperitate.”(2)
O FOARTE SCURTĂ ISTORIE
”La Geneva se discuta problema Statelor Unite ale Europei și prezida Nicolae Titulescu. Nu veneam la Spectacolul Societății Națiunilor ca un arab la Mecca, ci ca un american la un muzeu de curiozități. (…) Am combătut-o de la început pentru că nu am crezut nici în seriozitatea și nici în durabilitatea ei. O Societate a Națiunilor din care lipsea America rămânea un nume necorespunzător realității. (…) Se poate o idee mai năstrușnică decât aceea de a discuta problema unității politice a Europei în cadrul Societății Națiunilor?(…) Ideea de a aduce această problemă de viață sau de moarte a Europei în fața unui for mondial a fost una din regretabilele rătăciri ale spiritului contemporan. Când Statele Unite ale Americii de Nord și-au realizat unitatea politică au întrebat vreun for mondial, sau au făcut apel la arme? Dar Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a întrebat pe cineva când a reclădit această uriașă unitate politică eurasiatică? (…) Scriu aceste pagini când abia s-a sfârșit cel de-al doilea război mondial. A năzuit Adolf Hitler să realizeze cu armele unitatea continentală? El n-a spus-o niciodată și n-a pornit în numele ei. (…) Va veni oare vremea când din această grozăvie fără precedent în istorie, popoarele Europei vor înțelege, în sfârșit, că eliberatorii de azi sunt cei care au distrus-o metodic și că mântuirea stă numai în forțele ei înmănuncheate?”(3)
Afirmațiile de mai sus îi aparțin lui Nichifor Crainic(4), de formație teolog, profesor și publicist de marcă și totodată politician interbelic, adeptul unei ideologii pe care astăzi o numim de extremă-dreapta, al tendințelor tradiționaliste religioase și susținător al ideii că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.
Nichifor Crainic, un naționalist convins, a luat cunoștință despre ideile lui Aristide Briand(5) inclusiv datorită activității pe care strălucitul ministrul român de externe Nicolae Titulescu a depus-o la Societatea Națiunilor în susținerea unui astfel de demers. Desigur, a considerat proiectul o utopie, mai ales că nu erau compatibili ca ideologie politică, iar ascensiunea politică a lui Crainic a prefațat cu puțin timp stoparea celei a lui Nicolae Titulescu (de către regele Carol al II-lea).
Și totuși, cele trăite în România interbelică – trebuie să menționăm aici că s-a distanțat de legionarism, de Corneliu Zelea Codreanu, iar despre Ion Antonescu a avut o părere mai degrabă negativă -, dar și după experiența războiului și a prigoanei pe care comuniștii, cu susținerea sovieticilor, au declanșat-o în România, Nichifor Crainic s-a întors la ceea ce cândva considera a fi o utopie – Statele Unite ale Europei – admițând că poate fi soluția corectă, dacă popoarele europene vor înțelege acest lucru și vor acționa decis și neabătut pentru a o transforma în realitate.
În evul mediu au apărut, în diverse perioade, tot felul de idei legate de unitatea europeană, ca soluție pentru asigurarea păcii pe continent. Dante Alighieri, în De monarhia, preconiza o soluție de tip federalist a Europei. În aceeași perioadă numeroși monarhi europeni luminațierau animați de aceleași idei ale unei federații europene.
Jean-Jaques Rousseau vedea într-o republică europeană o cale pentru asigurarea păcii și emanciparea popoarelor. Napoleon I a pus campania sa de cuceriri tot sub semnul unității europene: ”În curând, în Europa se va forma cu adevărat un singur popor si fiecare, oriunde ar calatori, s-ar găsi tot timpul în patria comună”. Immanuel Kant a lansat în anul 1785 ideea unei Societăți a Națiunilor pe baza unui stat de drept internațional.(6)
Unul dintre primii, care au conceput o uniune a națiunilor europene a fost contele Richard von Coudenhove-Kalergi, care în 1923 a scris Manifestul Pan-European. Ideile sale l-au influențat pe Aristide Briand, care la data de 8 septembrie1929 a ținut un discurs în favoarea unei Uniuni Europene și a unei Ligi a Națiunilor, și care în 1930 a scris Memorandumul privind organizarea unui Regim de Uniune Federală Europeană pentru guvernul Franței, document care a fost adoptat de respectivul guvern.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, climatul politic continental a favorizat viziunea unității în țările democratice europene, văzută ca o evadare din formele extreme ale naționalismului, care au devastat continentul. În discursul rostit la 19 septembrie1946 la Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill a emis ideea Statelor Unite ale Europei.
În comentarii mai puțin citate, Winston Churchill nuanța proiectul de State Unite ale Europei, menționând că acesta nu privește Marea Britanie, pentru că britanicii au Commonwealth, ci doar pe europenii continentali, dar sub conducerea comună a francezilor și germanilor, cu suportul britanic, american și sovietic.
DE LA VIZIUNEA LUI CHURCHILL LA BREXIT
Brexit deși pare să reamintească viziunea originală a lui Churchill pentru continentul european și Occident în ansamblu, prin modul în care s-a întâmplat și încă se mai întâmplă, nu face decât să confirme ipotezele de la care bătrânul Winston a pornit în redactarea testamentului său politic atunci când avertiza că Occidentul are nevoie de o viziune politică integratoare.
Marea Britanie este o lecție politică uluitoare și pentru România ca membru al Uniunii Europene, tocmai pentru că a pornit la drumul său în cadrul a ceea ce avea să devină o uniune nu pentru că a crezut într-un proiect integraționist, ci pentru că și-a dorit mult să beneficieze atât de pe urma proiectului Pieței Comune europene cât și a Commonwealth deopotrivă.
La Londra aproape niciunul dintre politicieni nu a luat vreodată în serios posibilitatea de a ceda cea mai mare parte din atribuțiile Whitehall, ale Trezoreriei, Băncii Angliei ori ale Parlamentului către Bruxelles, Frankfurt ori Strasbourg, de a renunța la simbolul lirei sterline pentru euro sau de a găsi căi prin care să atașeze, dacă se poate spune așa, Commonwealth unor State Unite ale Europei.
Ori, dacă pornești la drum decis să nu participi cu adevărat, ci doar declarativ, în timp devii din partener o povară. Marea Britanie a spus da cu adevărat integrării doar în materie de comerț și cooperare științifică, în mare parte în materie de apărare și securitate, foarte puțin în materie de politici monetare, nu prea mult în materie de politici fiscale, la fel de ezitant în materie de pescuit și exemplele concrete pot continua.
Nu a fost vorba aici de dificultăți de etapă, ci de principii de la care englezii (mai ales) au considerat că nu are rost să abdice. În anul 2005 s-a întâmplat ca Franța și Olanda să respingă Tratatul Constituțional pentru Europa, așa că poziția britanicilor nu a mai ajuns să fie testată. Tony Blair afirma atunci (iunie, 2014) că: ”Acest Tratat Constituțional reprezintă un succes pentru viitoarea Europă și un succes pentru Marea Britanie.”
Și tot Tony Blair a afirmat inițial că nu este necesar ca electoratul britanic să aprobe Tratatul Constituțional prin referendum, pentru ca, în fine, să cedeze, iar guvernul său să anunțe un referendum inițial pentru anul 2005, apoi pentru prima parte a anului 2006. Nu a mai fost nevoie.
Măsurătorile (anterioare) din sondajele de opinie au arătat că la întrebarea formulată pentru ceea ce ar fi trebuit să fie referendumul – Ar trebui ca Marea Britanie să aprobe un tratat care instituie o constituție pentru Uniunea Europeană? – electoratul ar fi răspuns cu NU în proporție de circa 57%; dar, mai important, doar în jurul a 24-25% din votanți ar fi răspuns cu DA.
Acordul din Vinerea Mare, care a pus capăt conflictului din Irlanda de Nord și pe care Bruxellesul l-a considerat un succes major al diplomației integratoare a continentului sub egida proiectului unional nu a făcut prea multe parale pentru englezi; astăzi, când formula back-stop privind frontiera Irlandei cu Irlanda de Nord este moneda bătută de negociatorii Bruxellesului pentru un acord al unui Brexit civilizat, Parlamentul britanic răspunde enervat: mai scutiți-ne, nu funcționează așa, nu ne forțați mâna să rămânem într-o piață comună cu voi șantajându-ne cu Irlanda de Nord!
Este Irlanda de Nord un obiect de șantaj folosit de Bruxelles, cum se vede din băncile Camerei Comunelor, sau poziția rezonabilă a Uniunii în sprijinul irlandezilor este cea corectă? Cui îi pasă? Brexit are exact această anti-calitate, că a divizat politic Uniunea, a divizat oamenii politici și pe cetățenii britanici și orice argument se pune pe masă nu mai este cântărit folosind rațiunea, ci folosind frica și neîncrederea. Așa se și vede cel mai bine că povestea cu imigrația nu a jucat decât un simplu rol de trigger pentru ca bolovanul numit Brexit să înceapă să fie rostogolit.
Ca lecție pentru România, Brexit este deci despre: (i) angajamentul loial la proiectul Unional, ca fiind în cel mai bun interes al tuturor europenilor și implicând toate eforturilelor; (ii) despre frici și neîncredere și (iii) despre tacticile politicianiste care saturează electoratul și-l alienează, până la stadiul în care nu-i mai pasă de modul în care politicienii îi nesocotesc și îi manipulează voința.
Despre (i) am vorbit mai sus. Despre (ii) am să-i dau cuvântul lui Alexander Bălănescu(8), în cele ce urmează, pentru că observațiile sale le găsesc de-un extraordinar bun simț și făcute cu un ascuțit simț al observației:
”Brexitul este o cutie a Pandorei, care arată teama britanicilor față de străini și față de alte culturi. Au chestii istorice, încă nerezolvate. De exemplu, atitudinea pe care o au față de Germania: de fiecare data când este un meci de fotbal între Anglia și Germania, parcă ei retrăiesc al Doilea Război Mondial. Pe britanici, acest lucru încă îi mai preocupă. Nu și-au dat seama cât s-au schimbat nemții… (…) Un alt exemplu, sunt împotriva Franței. Imperiul britanic a deținut teritorii în Franța, sunt chestii istorice, foarte adânci, care nu s-au rezolvat. Acest referendum a deschis Cutia Pandorei, multe chestii au ieșit la iveală, dar nimeni nu are curajul să le spună. Există această frică fundamentală față de străini și față de ideile străine.”( )(9)
În fine, la (iii) am să o citez totuși pe Theresa May, îmi asum acest risc, pentru că îi apreciez reacția ca fiind auto-incriminatoare: ”De un lucru sunt absolut convinsă: publicul a trecut prin destule. Sunteți obosiți de lupte interne. Sunteți obosiți de jocuri politice și acolade procedurale. Sunteți obosiți de parlamentarii care nu discută despre nimic altceva în afară de Brexit, în vreme ce voi aveți preocupări reale despre școlile copiilor voștri, sistemul de sănătate, criminalitatea. Sunt de acord. Sunt de partea voastră. Este vremea ca parlamentarii să ia o decizie.”(10)
FORȚELE UNITE ANTIEUROPENE
În anul 2018 Steve Bannon, fost consilier al președintelui Donald Trump, a creat formațiunea pan-europeană de dreapta Mișcarea, având ca principal scop subminarea actualului establishment de la Bruxelles și al proiectului unei Uniuni tot mai integrată, începând chiar cu alegerile europarlamentare din 2019. Așa cum se știe, principalii săi parteneri europeni sunt Viktor Orban, Marine Le Pen, liderul Adunării Naționale și Matteo Salvini, liderul formațiunii Liga Nordului și ministru de interne al Italiei.
Din toamna anul 2018, Mișcarea și-a fixat cartierul general al Academiei pentru un Occident iudeo-creștin în localitatea italiană Collepardo, într-o veche mânăstire pe care o folosește Institutul catolic Dignitas Humanae, reprezentând un curent de gândire în interiorul Bisericii Catolice(11) care-i are printre adepți și pe fostul cardinal american Raymond Leo Burke, un critic acerb al papei Francisc(12).
Nu vreau să insist prea mult asupra Mișcării, este suficient, cred, dacă rezum două sau trei idei dintr-un interviu acordat publicației franceze L′Express la începutul anului 2019(13), care s-a vrut o replică dată ideilor promovate de Emmanuel Macron și în care anunță că va crea în Europa o mare alianță iudeo-creștină care se va opune… Chinei.
Declarându-se un mare admirator al mișcării vestelor galbene, Steve Bannon laudă eroismul lui Marine Le Pen și al lui Viktor Orban, iar pe Emmanuel Macron îl desemnează ironic ca fiind lider al Partidului Davos, responsabil pentru tema falsă a încălzirii globale care nu face decât să mute industria europeană în China, cu costuri evidente pentru europeanul de rând: șomaj și susținerea costurilor impuse de agenda combaterii încălzirii globale.
În anul 2012 a apărut în Franța mișcarea de extremă dreaptă Identitatea Generației/Generation Identity, care s-a răspândit rapid și în alte țări europene, mai ales pe fondul panicii creată în Uniunea Europeană de asaltul migranților din Orient și Africa; așa că astăzi regăsim formațiuni organizate ale acestei mișcări nu doar în Franța, ci și în Austria, Germania, Italia sau Marea Britanie.
Generation Identity (GI) s-a remarcat pentru prima dată când, la Poitiers, 73 de protestatari ai mișcării au ocupat o moschee pentru șase ore, înainte să fie evacuați de poliție. Ulterior GI a publicat o declarație privind obiectivele sale, printre care (i) războiul împotriva ideii de multiculturalism și (ii) organizarea unui referendum național privind migrația musulmană din Franța.(14)
Ideea de bază a GI este apărarea identității și culturii europene creștine și a rasei albe; în acest sens înscriindu-se pe linia continuatoare a mișcării identitariene europene, care de asemenea a pornit din Franța imediat după al doilea război mondial. Ideile GI au prins foarte rapid la tineretul german, iar extrema dreaptă germană s-a folosit de oportunitate pentru a se reinventa.(15)
Dacă o construcție politică coerentă denumită Statele Unite ale Europei reprezintă o utopie în lipsa unei voințe politice și a unui elan social pan-european, în schimb mișcările de fragmentare naționalistă și xenofobă, bazate pe frici de tot felul și interese obscure lipsite de o viziune a viitorului în armonie, care preferă confruntarea și hazardul s-au coagulat rapid pe continent.
Cândva am asistat la o discuție într-o vulcanizare dintr-un oraș prăfuit de Bărăgan, între doi oameni obișnuiți, la fel ca mine. Preocupați, ca noi toți de altfel, de rapiditatea cu care a derapat guvernarea PSD – ALDE, cei doi se întrebau ce este de făcut și, retoric, se mai întrebau și cum a fost posibil că atâți de mulți dintre noi să se lase păcăliți în noiembrie 2016 de retorica PSD.
Fără să intru în alte amănunte, am reținut replica unuia dintre cei doi: Ce vrei să spui, că noi suntem de vină că am ales așa? Sau ei, că una au spus și alta fac? Într-adevăr, oricât de informat ar fi electoratul, intențiile sale sunt aproape total dependente de onestitatea, buna credință și profesionalismul clasei politice.
Ne întrebăm cum este posibilă recrudescența atâtor mișcări care cer acum guvernelor să treacă la acțiuni care ar pulveriza câștigurile proiectului comun european, dar răspunsul ne stă la-ndemână: decenii la rând politicienii, preocupați de costurile electorale, au preferat să nu spună întregul adevăr și să nu ducă niciun proiect politic pan-european până la sfârșit, ci mai ales până la rezultate (aproximative) în planul imaginii.
O știre recentă din presa noastră(16) prezenta concluziile unui studiu al Institutului pentru Studii Economice din Viena, care punea în evidență depopularea masivă a sud-estului Europei – țările cele mai afectate fiind România, Bulgaria, Polonia, Croația, Ucraina și Letonia -; mâna de lucru emigrând, evident, către vestul Europei. Institutul menționat evalua pierderea de forță de muncă la circa 20% pentru țările sud-estului european.
Nu era posibilă, încă din etapa negocierii dosarelor de aderare la Uniunea Europeană ale țărilor foste comuniste, estimarea acestui curent al migrației economice, dar, mai cu seamă, al efectelor sale? Nu era posibilă evaluarea consecințelor pe care reluarea conflictelor din Irak și Afganistan, dar și Primăvara Arabă le vor avea asupra Europei? Și nu era evident că suprapunerea tuturor acestor vectori migraționiști vor arunca în aer echilibrele sociale din toată Uniunea Europeană? Cred că suntem cu toții de acord că da.
Cu siguranță guvernele europene și Bruxellesul au avut pe masa unde s-au luat deciziile toate evaluările necesare pentru a construi politici și planuri de măsuri care să atenueze aceste consecințe. Doar că sistemul celor 28 nu a funcționat; ca să folosesc cuvintele profesorului Vasile Pușcaș, negociatorul nostru pentru dosarele integrării: marea problemă a Uniunii Europene o reprezintă fezabilitatea proceselor de decizie.
The Guardian arăta că europenii nu sunt net împărțiți în pro-europeni și naționaliști, așa cum o dovedește un sondaj de opinie comandat și analizat de think-tank-ul Consiliul European pentru Relații Externe și YouGov, ci că alegătorii sunt încadrabili în aproximativ patru mari categorii:
(i) Prima categorie este formată din cei care se tem de sfârșitul lumii etc. și sunt convinși că atât UE cât și statele națiune sunt defecte. Statistica arată că acesta este cel mai mare grup în multe state membre, dar nu neapărat grupul care include cei mai probabili votanți;
(ii) A doua categorie este a celor care cred că situația este mai bună decât pare, alegători care au tendința să creadă că în pofida tuturor eșecurilor lor, atât UE cât și statele națiune funcționează;
(iii) A treia categorie este a celor care cred că UE funcționează, dar guvernele lor naționale sunt defecte (majoritar aflate în Europa Centrală și Sudică);
(iv) A patra categorie este a naționaliștilor nostalgici, cei care cred că UE este problema și că statul națiune este soluția.
Sondajul mai pune în evidență faptul că tema migrației și-ar fi pierdut interesul, în condițiile în care numărul migranților ilegali care au pătruns în UE în ultimul an este egal cu numărul mediu al turiștilor care au vizitat Atena într-o singură zi din luna august. Polonezii, ungurii și românii ar fi mult mai îngrijorați de corupția guvernului decât de influxul de străini, iar în Polonia, Republica Cehă și Slovacia alegătorii preocupați de chestiunea corupției vor vota cu o probabilitate mai mare decât cei care se tem de migrație. Alegerile prezidențiale din Slovacia par să confirme scenariul.(18)
Chiar dacă tendința studiului este aceea de a concluziona că la alegerile parlamentare tema favorită a extremei drepte pan-europene, adică migrația, nu va constitui preocuparea principală a electoratului care va participa la vot, demersul vine de fapt să confirme încă o dată că agenda socială este ocupată de multiple frici și neîncredere, cu care nu se poate construi un proiect european al integrării; adică Statele Unite ale Europei sunt acum o temă străină de preocupările alegătorului european
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
