Publicarea documentului despre asasinatele de la granița de vest a României în 1947 (aici:https://goo.gl/r49XYCși aici:https://goo.gl/Xc4141) a generat unele întrebări din partea cititorilor paginii noastre și a platformei Contributors, la care vom încerca să oferim câteva răspunsuri.

Dumitru LacatusuFoto: Arhiva personala

Aceste răspunsuri sunt deocamdată provizorii, urmând ca ele să fie completate și revizuite pe măsură ce vom afla și alte informații despre aceste asasinate.

Cine sunt asasinii?

Din documentele identificate rezultă că asasinii sunt atât ofițeri de carieră ai armatei române, cât și soldați în termen. În cazul primilor, nu este exclus ca ei să fie inși rutinizați în astfel de practici, petrecute în timpul celui de-al Doilea Război, inși pentru care astfel de metode deveniseră „normalitate”. Rutinizarea este una dintre condițiile crimelor în masă sau politice, după cum spune Herbert Kelman în studiile sale, alături de autorizare și dezumanizarea victimelor.

Care sunt posibilele explicații pentru ceea ce s-a întâmplat?

În baza documentelor găsite pot fi avansate câteva explicații pentru ceea ce s-a întâmplat la granița de vest a României în lunile august – septembrie 1947. După toate probabilitățile, a existat un ordin în acea perioadă prin care li s-a cerut grănicerilor să intensifice măsurile de pază ale frontierelor României, aceștia fiind autorizați și încurajați să folosească arma împotriva celor care nu s-ar fi supus somațiilor legale. Cu toate acestea, comandantul companiei de grăniceri a reinterpretat ordinele într-un mod propriu. A ordonat subordonaților săi să împuște tot ce mișcă și niciunii dintre cei care încercau să intre sau să iasă din România să nu fie prinși vii, ci numai morți să fie aduși la pichet. În consecință, autorizați de superiorii lor, soldații și subofițerii au comis aceste asasinate. Totodată, colonelul Mârzac a exercitat presiuni asupra subordonaților săi, spunându-le textual că dacă nu vor împușca, vor fi împușcați chiar ei. În aceste condiții, se puteau aceștia împotrivi superiorilor lor fără riscul de a-și pierde viața? A existat un astfel risc, unul real, pentru ei? Erau conștienți de existența lui? Oleg Khlevniuk înclină să creadă că presiunea exercitarea asupra faptașilor reprezintă un posibil factor pentru care executanții nu găsesc puterea să se împotrivească unor astfel de ordine, mai ales dacă există riscul să-și piardă propria viață sau libertatea în eventualitatea neexecutării lor.

Ce anume l-a motivat pe acest colonel Mârzac ?

Momentan nu există declarații semnate de acesta pentru a putea face o analiză a lor, pentru a vedea cum acesta își narează și justifică faptele. Putem presupune ori că a vrut să se remarce în fața superiorilor săi, având în trecutul său anumite fapte care-l făceau șantajabil, ori că pur și simplu devenise un ins rutinizat ca urmare a participări sale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și implicării în crimele comise de armata română, complet detașat de ceea ce făcea. Excesul de zel pare să-i fie însă caracteristic. Chiar dacă cei mai mulți dintre subordonații săi i-au executat ordinele, aparent cel puțin unul a refuzat să execute un astfel de ordin. L-a considerat ilegal?

Ce s-a întâmplat cu asasinii? Au fost pedepsiți, judecați, condamnați sau pur și simplu au fost mutați într-o altă unitate pentru a li se pierde urma?

Un prim răspuns este următorul: inițial a fost deschisă o anchetă de către jandarmi, din ordinul procurorilor, care au documentat cazurile prezentate în documentele precedente. În același timp, procurorii și medicii din circumscripțiile în care au avut loc crimele și-au declinat competența. Primii au plasat anchetarea asasinatelor în grija organelor de anchetă militare, argumentând că făptuitorii erau militari la data comiterii crimelor, dar și pentru că nu știau dacă aceste asasinate erau din dispoziția conducerii MAI sau erau faptele individuale ale ofițerilor de la graniță. Medicii au argumentat că nu aveau „instrumentarul” necesar pentru autopsii. De altfel, după începerea anchetei, conform documentului pe care îl prezentăm astăzi, colonelul Mârzac a încercat să-și convingă subordonații să-și schimbe declarațiile, cerându-le acestora să declare că arma a fost întrebuințată în mod legal, exercitând inclusiv presiuni asupra lor.

Au existat supraviețuitori?

În urma acestor asasinate, cel puțin o persoană a scăpat cu viață, fiind internată în spitalul Arad, declarând cum au fost prinși și executați cei care au încercat să treacă granița. Mărturia supraviețuitorului poate fi o piesă centrală pentru reconstituirea acestui asasinat în masă.

Cine sunt victimele?

Victimele sunt cetățeni români de naționalitate germană, evreiască, română și chiar maghiară. În cazul primilor, aceștia sunt etnici germani deportați în 1945 în Uniunea Sovietică la așa-numită „muncă de reconstrucție”, eufemism pentru muncă obligatorie. Supraviețuitori ai acestei deportări, au fost trimiși în Germania, de unde au încercat să revină în România, fiind însă capturați la graniță și executați cu sânge rece. În același timp, după toate probabilitățile, victimele sunt civili neînarmați care nu aveau cum să reprezinte o amenințare pentru siguranța grănicerilor, mai ales că erau transportați de către 4-5 grăniceri înarmați spre locul execuției. Totodată, modul de operare – unul clasic pentru execuțiile extrajudiciare din România secolului XX – arată încercarea asasinilor de a-și justifica acțiunile, facându-le să pară ca fiind consecințe ale faptului că victimele încercau să fugă de sub escortă.

Ce spun martorii?

Din nota informativă a Jandarmeriei reiese faptul că populația din localitățile în care au avut loc asasinatele a putut observa modul de execuție al victimelor. Capturate de grăniceri, victimele au fost transportate la frontieră, unde au fost împușcate. Nu este clar dacă martorii au avut și alte atitudini, fiind însă documentat în literatura de specialitate rolul acestora în prevenirea unor astfel de crime. După cum remarca Jan Gross, ororile celui de-al Doilea Război Mondial și familiarizarea cetățenilor cu ororile din acea perioadă au făcut ca „metodele comuniste din perioada următoare să fie multe mai acceptabile decât ar fi fost altfel”.

Care e “rostul” publicării acestor documente?

După cum spuneam în articolul inițial, încercăm să documentăm aceste cazuri, inclusiv pentru identificarea unor posibili supraviețuitori, urmași ai celor uciși, sau locuitori din zonă care au fost martori la aceste asasinate. Un al doilea ar fi pentru a permite continuarea investigațiilor despre acest caz, pentru ca la sfârșitul documentării să publicăm rezultatele cercetării fie online, astfel încât să fie accesibilă tuturor, fie într-un articol sau volum separat și inclusiv să organizăm o conferință. Orice formă de ajutor din partea celor care au informații despre aceste asasinate este binevenită, inclusiv critici din partea celor care vor citi aceste documente.