Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Criza cubaneză şi o aplicaţie militară în România şi Bulgaria (octombrie 1962)

de Petre Opris     Contributors.ro
Sâmbătă, 30 martie 2019, 13:03 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala
La prima vedere, o legătură dintre Republica Cuba şi manevrele armatei române în România şi Bulgaria poate fi considerată o utopie. Cu toate acestea, în rândurile care urmează vom explica pe larg cum am ajuns la ideea că o insulă exotică, situată în Marea Caraibelor, a fost importantă pentru autorităţile politice şi militare române la începutul anilor ’60.

La 14 martie 1958, autorităţile de la Washington au impus un embargo în domeniul vânzărilor de armament şi muniţii americane către Republica Cuba, cu scopul de a stopa conflictul dintre regimul condus de Fulgencio Batista y Zaldívar şi mişcarea de rezistenţă iniţiată de Fidel Alejandro Castro Ruz. Măsură respectivă a afectat mai mult forţele fidele lui Fulgencio Batista şi, după înfrângerea acestora în bătălia de la Santa Clara de detaşamentul comandat de Ernesto Guevara, dictatorul cubanez a fugit cu un avion în Republica Dominicană chiar în noaptea de Revelion (1 ianuarie 1959).

După preluarea funcţiei de prim-ministru (16 februarie 1959), Fidel Castro a declanşat o amplă reformă agrară, expropriind terenuri deţinute de marii proprietari de pământ (care erau mai ales cetăţeni străini) pentru a le oferi ţăranilor cubanezi în scopul cultivării în continuare a trestiei de zahăr.

Deoarece ţara sa era afectată de embargoul impus de autorităţile americane în domeniul vânzărilor de armament şi muniţii, prim-ministrul Fidel Castro a solicitat ajutor din partea Uniunii Sovietice şi, în momentul în care a intrat în vigoare legea agrară care îi defavoriza clar pe cetăţenii americani care deţineau proprietăţi în Cuba (17 mai 1960), autorităţile de la Havana au început să cumpere în mod public echipamente militare şi arme sovietice. Drept urmare, autorităţile americane au instituit în luna iulie 1960 un embargo asupra livrărilor de zahăr cubanez în S.U.A. – ca o măsură de retorsiune faţă de reforma agrară şi naţionalizările iniţiate de regimul de la Havana, care afectau interesele companiilor şi cetăţenilor americani care deţineau diferite proprietăţi în Cuba.

A urmat o amplificare a tensiunilor dintre Cuba şi S.U.A. după ce Fidel Castro l-a rugat pe Nikita Hruşciov să fie de acord cu trimiterea de armament sovietic pentru armata cubaneză şi cu sprijinirea Cubei de către U.R.S.S. – prin livrarea a circa 5 milioane de tone de petrol şi produse petroliere sovietice şi cumpărarea a două-trei milioane de tone de zahăr cubanez de autorităţile de la Moscova, anual. Nikita Hruşciov a aprobat solicitările respective şi, astfel, s-a ajuns la semnarea acordurilor sovieto-cubaneze referitoare la schimburile de mărfuri dintre cele două părţi în anul 1961, ajutorul acordat Cubei în domeniul tehnic, sprijinul pentru pregătirea unor specialişti cubanezi şi colaborarea culturală dintre cele două state (Moscova, 19 decembrie 1960).

Reprezentanţii companiilor americane aflate pe insulă au refuzat în luna octombrie 1960 propunerea autorităţilor de la Havana de a prelucra petrol sovietic şi, în paralel, administraţia de la Washington a blocat toate exporturile de petrol american către insulă. Drept răspuns, Fidel Castro a naţionalizat cele trei companii americane care desfăşurau operaţiuni de rafinare a petrolului pe teritoriul cubanez, fără a le oferi o compensaţie financiară pentru proprietăţile confiscate. Reacţia administraţiei de la Washington a apărut imediat prin impunerea unui embargo în domeniul vânzării produselor americane în Cuba, cu excepţia medicamentelor şi a alimentelor, iar la 3 ianuarie 1961 au fost întrerupte relaţiile diplomatice dintre cele două state.

Naţionalizarea mijloacelor industriale de producere a zahărului şi de prelucrare a petrolului din Cuba şi tensiunile majore apărute în relaţiile americano-cubaneze au condus în cele din urmă la o intervenţie militară americană în insulă – care s-a soldat cu un eşec major în Golful Porcilor (17 aprilie 1961).

Pentru condamnarea acţiunii desfăşurate pe plaja Giron din Golful Porcilor de forţele înarmate anti-Castro, autorităţile române au organizat reuniuni şi manifestaţii la Bucureşti (o şedinţă a oamenilor de ştiinţă a avut loc la 18 aprilie 1961 într-o sală a Bibliotecii Centrale Universitare şi a fost urmată a doua zi de un miting în Piaţa Universităţii), Târgu-Mureş, Iaşi, Cluj (la universitate) şi în alte oraşe din ţară.

Mitingul de protest desfăşurat în ziua de 19 aprilie 1961, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, a continuat cu un marş al participanţilor până la sediul Legaţiei S.U.A. de pe strada Batiştei. După strigarea unor lozinci antiamericane, un grup de români a reuşit să pătrundă prin forţă în curtea oficiului diplomatic, încălcând astfel într-un mod grav regulile de drept internaţional recunoscute de statul român. Forţele de miliţie au intervenit tardiv, dar au reuşit în cele din urmă să-i îndepărteze pe protestatari din curtea Legaţiei S.U.A. , lăsând în urmă garduri, ferestre şi pereţi distruşi.

Două zile mai târziu, în presa de la Bucureşti a fost publicată o declaraţie a guvernului României în care se reitera ideea răspunderii ce revenea autorităţilor americane pentru operaţiunea militară a unităţilor organizate de C.I.A. şi trimise în Cuba, în scopul înlăturării de la putere a lui Fidel Castro.

Membrii Legaţiei S.U.A. au trimis la Washington pe data de 21 aprilie 1961 un set de filme fotografice în care erau surprinse imagini din timpul atacului executat de protestatari asupra clădirii legaţiei. Ulterior, a fost expediată şi o listă în care se evaluau pagubele produse. Imaginile de la acel protest au fost procesate la Departamentul de Stat în câteva mii de exemplare până la mijlocul lunii iunie 1961 şi directorul Harold C. Vedeler l-a întrebat pe Frederick T. Merrill (însărcinat cu afaceri a.i. la Legaţia S.U.A. de la Bucureşti) la 14 iunie 1961 dacă „the Rumanian Government has now completed repairs to all the damages [guvernul României a terminat de reparat toate daunele]” . Precizăm faptul că repararea tuturor ferestrelor a durat la 27 aprilie 1961 (opt zile după atac), iar gardul de fier care împrejmuia clădirea şi faţadele zidurilor interioare şi exteriore erau în continuare deteriorate la data de 3 mai 1961.

Frederick T. Merrill l-a informat pe Harold C. Vedeler la 7 iunie 1961 că Alexandru Lăzăreanu (adjunct al ministrului Afacerilor Externe) a răspuns în cele din urmă la protestul înaintat de partea americană. Însărcinatul cu afaceri a.i. a încercat să găsească o explicaţie logică pentru amânarea răspunsului de către români şi a presupus că reacţia autorităţilor de la Bucureşti avea legătură cu atmosfera generală creată de întâlnirea dintre John Fitzgerald Kennedy şi Nikita Hruşciov (Viena, 4 iunie 1961). În opinia lui Frederick T. Merrill, „the Rumanian government has now given us adequate satisfaction – in fact I had not really expected any reply at all. The use of the word “regret” seems to be all we could hope for in the way of an apology. Actually, my colleagues agree this is fairly exceptional for this part of the world [guvernul român ne-a dat acum o satisfacţie adecvată - de fapt, nu am aşteptat nici un fel de răspuns. Folosirea cuvântului „regret” pare a fi tot ce am putea spera în privinţa unei scuze. De fapt, colegii mei sunt de acord că acest lucru este cu totul neobişnuit în această parte a lumii]” .

În aceeaşi perioadă, armata română trebuia să se reorganizeze în conformitate cu planurile sovietice expuse în martie 1961 la Moscova. Potrivit protocolului secret semnat atunci de miniştrii forţelor armate ale statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, 12 divizii mecanizate, două divizii de tancuri, un regiment de desant-paraşutare, 4 regimente de rachete antiaeriene, 4 regimente şi 2 divizioane de artilerie antiaeriană româneşti trebuiau puse la dispoziţia comandantului suprem al Forţelor Armate Unite ale ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, în caz de război. În acel sens, autorităţile politice şi militare române erau obligate să pregătească temeinic marile unităţi desemnate de sovietici pentru a face parte din structura militară a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, inclusiv prin participarea acestora la manevre militare comune în cadrul alianţei.

Conform „Proiectului de plan de măsuri al Comandamentului Forţelor Armate Unite pentru pregătirea operativă şi de luptă în anul de instrucţie 1962 (pentru armata R.P. Române)”, comandamentul Armatei a 2-a şi Divizia 2 Mecanizată române urmau să participe în perioada 1-10 octombrie 1962 la o aplicaţie de armată, cu trupe, cu acţiune dublă, cu forţarea fluviului Dunărea. Proiectul respectiv – înregistrat I0/15903/23 octombrie 1961 – a fost redactat în limba rusă şi semnat de generalul-colonel Gusev. În aceeaşi zi (23 octombrie 1961), şeful de stat major al Forţelor Armate Unite, generalul de armată Aleksei Antonov, a anexat acel proiect la o scrisoare şi le-a trimis împreună generalului-colonel Ion Tutoveanu (adjunctul ministrului român al Forţelor Armate şi şef al Marelui Stat Major).

În adresa de răspuns nr. 1693/28 octombrie 1961, şeful Marelui Stat Major român a spus că era de acord cu proiectul Comandamentului Forţelor Armate Unite şi propunea ca în acelaşi plan să fie incluse două lecţii operativ-tactice noi: „Operaţia ofensivă a armatei de arme întrunite cu ruperea din mişcare a apărării inamicului şi forţarea unui curs de apă lat” şi „Operaţia de apărare a armatei de arme întrunite în condiţiile moderne”. Totodată, generalul român a solicitat ca mijloacele de trecere desant şi materialele de transmisiuni – prevăzute în planul de import al armatei române pentru anul 1962 – să fie livrate în primul semestru al anului 1962 împreună cu cinci tancuri plutitoare (probabil PT-76) şi 10 autoamfibii K 61, prevăzute cu şenile şi destinate transportului de trupe. Astfel, militarii români care urmau să participe la aplicaţia din octombrie 1962 aveau la dispoziţie timp suficient pentru a învăţa să utilizeze cu uşurinţă tehnica militară importată.

Adresa de răspuns nr. 1693/28 octombrie 1961 a şefului Marelui Stat Major român a fost prezentată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej înainte de a fi expediată la Moscova, iar acesta a pus rezoluţia „De acord” şi a semnat-o.

În planul Comandamentului Forţelor Armate Unite era prevăzut ca Ministerul român al Forţelor Armate să asigure organizarea şi conducerea exerciţiului comun în colaborare cu două grupe operative alcătuite din 8-10 generali şi ofiţeri sovietici, respectiv bulgari. În răspunsul pe care l-a trimis la Moscova în octombrie 1961, generalul-colonel Ion Tutoveanu a precizat faptul că la aplicaţie urmau să participe „câte un comandament de armată şi câte o divizie, cu mijloacele de întărire, din Armata R.P. Române, R.P. Bulgaria şi Regiunea Militară Odesa” (partea română a desemnat atunci comandamentul Armatei a 2-a şi Divizia 2 Mecanizată).

După aproape un an, la 25 septembrie 1962, generalul Leontin Sălăjan a trimis un raport strict secret la Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român prin care a înştiinţat conducerea partidului că perioada de desfăşurare a aplicaţiei a fost modificată – exerciţiul militar comun urmând să înceapă la 15 octombrie 1962 şi să se desfăşoare pe parcursul a două zile şi jumătate. Pentru întocmirea şi prezentarea bilanţului aplicaţiei se acorda încă o zi.

În raportul său din septembrie 1962, generalul Leontin Sălăjan a prezentat şi câteva detalii privind forţele participante la „prima aplicaţie de mare amploare organizată şi executată pe teritoriul ţării noastre, la care iau parte trupe ale armatelor frăţeşti” . Totodată, în calitate de conducător al manevrelor, ministrul român al Forţelor Armate a precizat că la acestea urmau să implicaţi 27.500 militari români, 7500 militari sovietici şi 2000 militari bulgari.

Un izvor oral românesc contrazice documentul aflat în arhivă şi îl indică drept conducător al aplicaţiei pe generalul de armată sovietic Pavel Ivanovici Batov, care fusese numit recent în funcţia de şef de stat major al Comandamentului Forţelor Armate Unite. Uneori memoria poate juca feste şi înclinăm să dăm crezare variantei scrise din documentul semnat de generalul Leontin Sălăjan la 25 septembrie 1962.

Structurile naţionale care au participat la acea aplicaţie militară de amploare au fost următoarele:

1. Forţe militare româneşti: comandamentul Armatei a 2-a cu toate comandamentele şi comenzile de mari unităţi şi unităţi de armată; Divizia 1 Mecanizată „Tudor Vladimirescu-Debreţin” cu efective complete; Divizia 9 Mecanizată „Mărăşeşti” cu toate comenzile regimentelor mecanizate, de tancuri şi de artilerie (regimentele respective au participat cu câte un batalion întărit de infanterie moto, respectiv un batalion de tancuri şi un divizion de artilerie); Regimentele 52, 53 şi 54 Pionieri; Regimentele 2 şi 72 Pontonieri; Regimentele 47 şi 48 Transmisiuni; Divizia 16 Apărare Antiaeriană cu toate unităţile subordonate; Batalionul 36 Desant Paraşutare; întreaga Marină Militară Română;

2. Forţe militare sovietice: comandamentul Diviziei 118 Infanterie Moto cu un regiment de infanterie moto cu efective complete (restul regimentelor diviziei au participat doar cu statele majore şi subunităţi de companie/divizion, fiecare stat major având în subordine câte un pluton de tancuri şi o baterie de artilerie); un regiment de pontonieri; un regiment de desant paraşutare; două regimente de aviaţie de vânătoare-bombardament şi de vânătoare; 60 avioane de transport Antonov An-8 şi An-10; unităţi şi mari unităţi din cadrul Flotei Roşii a Mării Negre;



Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributotrs.ro


















1324 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version