Aproape tot ce se întâmplă de doi ani și ceva încoace era perfect previzibil din momentul în care PSD a câștigat alegerile parlamentare. Dacă în locul lui Dragnea s-ar fi aflat șeful unui clan de interlopi, bine sfătuit de avocați și consilieri, la fel ar fi acționat. Am asistat la o bătălie în care strategia și tactica unuia din combatanți sunt limpezi, consecvente și, trebuie să recunosc, foarte abil puse în practică. Există totuși două aspecte în privința cărora aș fi ezitat să fac previziuni ferme.
Primul se leagă de PSD: n-aș fi fost sigur că practic întregul partid va fi controlat autoritar de clanul Dragnea. Demiterea comică a două guverne, certurile cu Gabriela Firea, plus alte mici (aparente) scandaluri – nimic din toate astea nu pare să-i fi șubrezit tronul lui Dragnea. Unitatea partidului în jurul conducătorului are trei explicații: procentajul extrem de ridicat al fruntașilor PSD care au motive să se teamă de justiție; coruperea unei rețele enorme de oameni influenți, de la primari de comune la parlamentari, care au fost tentați cu tot felul de privilegii – aici Dragnea e maestru; și, în fine, inerția complicității – dacă și-au urmat masculul alfa atât de departe în distrugerea justiției și a statului de drept, e riscant pentru pesediști să iasă din rând. Așa se face că Dragnea are la dispoziție o armată politică suspect de obedientă, din care, jucând inevitabil pe cartea naționalismului, a selectat pentru cercul apropiaților cadrele urât mirositoare moștenite de la PRM. Liviu Dragnea susținut de Codrin Ștefănescu – ce imagine poate fi mai clară pentru situația în care a ajuns partidul! Și ce iluzii ne-am fi putut face când încă din campania pentru parlamentare Dragnea își bătea joc de Bruxelles și bruxellezi? Știind că nu-i poate fi decât ostilă, nu pe Europa a pariat Dragnea, ci pe eventuala indiferență a lui Donald Trump față de corupția de la noi. Din momentul când a câștigat alegerile, PSD era condamnat să devină un PRM umflat cu steroizi. Chiar dacă nu toți membrii importanți ai partidului sunt încântați de sictirirea Europei, chiar dacă nu vor neapărat să ducă distrugerea până la capăt, chiar dacă nu-i exclus să aibă o urmă de bun-simț, chiar dacă se simt ușor jenați de flagranta neinteligență a doamnei Dăncilă, chiar dacă înțeleg cât de cât ce se întâmplă și mai ales ce ne așteaptă, rămân încolonați și ascultă de ordinele lui Dragnea. Ei bine, deși era posibilă, n-aș fi pariat în decembrie 2016 toți banii pe varianta asta. În situația dată, armata PSD, însoțită zgomotos de aparatul ei de propagandă, nu mai are de ales – va merge până la capăt.
Al doilea lucru pe care n-aș fi pariat fără ezitare e diletantismul opoziției. Președintele Iohannis a intrat în lungi eclipse când ni se demolau cărămidă cu cărămidă justiția și statul de drept, făcându-și calcule greu de înțeles – și, mi-e teamă, perdante –, asta presupunând că și-a făcut vreun calcul. Nici partidele de opoziție n-au fost prea dibace. Văzând că o parte din populație reacționează la enormitățile comise de clanul Dragnea, ele s-au mărginit la a se alătura manifestanților, strălucind în arta de a-i convinge pe cei deja convinși și ignorând procentajul imens al cetățenilor indiferenți față de tot ce ține de justiție, stat de drept și morala din viața publică – oameni care nu s-au obosit să iasă la vot și n-ar reacționa decât la prăbușirea nivelului lor de trai. Recunosc, mi-am făcut iluzii: m-am gândit că opoziția își va crea, după model britanic, un guvern din umbră compus din specialiști repartizați fiecărui minister, care vor ține periodic conferințe de presă analizând cu date concrete acțiunile guvernului Dragnea, răspunzând întrebărilor puse de jurnaliști incomozi, formându-se astfel și călindu-se în vederea viitoarei guvernări – obligată să fie miraculos de bună. Și dând încredere alegătorilor că știu și pot să conducă ministere. Acea masă de indiferenți la orice ține de morală poate fi trezită numai dacă o convingi că ești în stare să administrezi bine țara, că reprezinți singura soluție de a ieși din mizerie. Cu alte cuvinte, opoziția m-a dezamăgit prin lipsă de realism și seriozitate, prin alegerea constantă a soluției facile.
De doi ani și ceva avem mereu impresia că ne aflăm în punctul critic și explozia e iminentă – dar deznodământul pare să fie mereu amânat. Unii dintre noi, cei mai mulți, pesemne, nici măcar nu-și dau seama că e în curs bătălia pentru România. Tactica PSD constă acum în deversarea unui torent de minciuni grosolane la care opoziția răspunde palid. Li se spune mai nou fake news – asta le dă parcă un aer de onorabilitate, adică sunt totuși news.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
