Textul acesta este prilejuit de un eveniment absurd petrecut recent în Comisia Națională de Arheologie. În ședința din luna februarie s-a dat rezoluția 124 prin care s-a autorizat cercetarea sistematică pe șantierul Micia (Vețel, jud. Hunedoara), responsabil știintific dr. Mihaela Simion de la Muzeul Național de Istorie a României, București, iar în ședința din luna martie adresa nr. 45 (Consultare pentru deblocarea situației cercetării arheologice preventive pentru reabilitare cale ferată Simeria-Curtici-Frontieră, tronson km 489+200-491+700, loc. Vețel, com. Vețel, situl arheologic Micia, jud. Hunedoara) a fost autorizată cercetarea arheologică preventivă pentru același sit, responsabil fiind Cristinel Laurențiu Fântâneanu de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. Beneficiarul lucrării este C.N. CFR S.A. care a atribuit contractul de execuție asocierii FCC – Astaldi. Licitația pentru contractul de descărcare de sarcină arheologică al întregului tronson de cale ferată (implicit al segmentului care trece prin aglomerarea romană de la Micia) a fost câștigată de Muzeul Național al Unirii Alba Iulia în asociere cu entitatea privată S.C. Beri Grup S. R. L. (https://www.listafirme.ro/beri-grup-srl-18119463/).
***
Cu sau fără voia arheologilor practicanți, a instituțiilor statului român care girează practica arheologică, cercetarea arheologică de teren a intrat în zodia capitalismului. Sau cum spunea profesorul meu, banul a stricat arheologia. Nevoia de arheologie preventivă sau de salvare este în creștere în ultimii 10 ani sub presiunea dezvoltării urbanistice și a infrastructurii și asta se resimte negativ în societate. Legislația de profil nu a fost adaptată acestei nevoi, ordonanța 43 a fost adoptată acum 19 ani, în anul 2000, iar adaosurile ulterioare nu au făcut decât să permită descărcările mai eficiente, în slujba actorilor economici și în detrimentul patrimoniului.
Sunt, desigur, mulți factori care au contribuit la starea de azi, când Ministerul Culturii și Identității Naționale, nu mai reușește, prin departamentele și comisiile consultative de specialitate să controleze situația. În ciuda faptului că s-a păstrat, prin lege, monopolul instituțiilor de stat asupra cercetării arheologice preventive1, sub presiunea investițiilor s-a dezvoltat zona arheologiei gri, unde funcționează legal o specie de parteneriat public – privat.
Firmele private, cu sau fără arheologi angajați, contractează lucrări de logistică care maschează lucrările de descărcare de sarcină arheologică, sau de eliberare a terenului de sarcină arheologică. Pentru că nu pot obține autorizație de cercetare de la Ministerul Culturii și Identității Naționale acestea apelează pentru colaborare la instituții de stat care au ca profil cercetarea arheologică (muzee, institute ale academiei, universități). Proiectul de cercetare și cererea de autorizație se face printr-o astfel de instituție și în numele unui arheolog expert angajat al acelei instituții, nu al firmei private, care, cică, oferă doar sprijin logistic. Astfel, Departamentul Patrimoniu Cultural al Ministerului Culturii și Comisia Națională de Arheologie, autorizează pentru efectuarea cercetării un arheolog expert angajat al unei instituții publice, când în realitate contractele comerciale care au ca scop, în final, întotdeauna, obținerea descărcării de sarcină arheologică, sunt gestionate de o firmă privată. Aceasta este practica pentru marile lucrări de infrastructură în România de peste 10 ani. Comisia Națională de Arheologie și Ministerul Culturii știu că autorizează arheologul de pe cerere, dar nu mai știu cine se află în realitate în teren. Și, cu capul în nisip ca struțul, ne facem că nu știm asta. Toată această practică a fost posibilă ani de zile cu complicitatea instituțiilor publice care doreau să-și crească extrabugetarul prin contracte de descărcare de sarcină arheologică, a colegilor arheologi dornici să-și rotunjească veniturile, a Comisiilor Naționale de Arheologie care știau că îl autorizează pe unul, dar sapă altul și s-au ascuns după deget ani de zile spunând că nu se poate face nimic, că așa e legea. Știm că așa e legea, dar ea nu mai corespunde realităților și, în consecință, trebuie schimbată. Și atunci, dragi colegi din comisiile naționale din ultimii ani, îmi permit să întreb: de ce ne mirăm că la Micia am autorizat pentru cercetare sistematică un colectiv de la Muzeul Național de Istorie a României și pentru cercetarea preventivă în același sit arheologic, la câțiva metri de săpătura sistematică, Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia în parteneriat cu o firmă privată? Care de fapt, nu e un «precedent», nefiind primul caz de acest tip, doar cel mai mediatizat. E simplu de verificat dacă se compară listele de autorizații sistematice și preventive din ultimii ani, că asemenea suprapuneri au mai fost. Și vă mai întreb, cum ne putem solidariza pentru a împiedica crearea unui asemenea precedent? Cum, când suntem mai multe feluri de arheologi practicanți? Am făcut parte, până acum, din două comisii naționale de arheologie. Prima (2016-2018) era orientată spre arheologia publică: se discuta în plen despre legislație, despre autorizare, despre cum se pot simplifica și îmbunătăți procedurile, s-au organizat mese rotunde în țară cu participarea comisiei pentru a lua contact cu problemele colegilor și a le aborda în cunoștință de cauză. Dar despre asta am scris deja . Comisia actuală (2018-2020) a fost, prin selecția membrilor, de la început orientată spre arheologia privată, percepută ca problema cea mai stringentă a practicii actuale. Într-un ritm infernal s-au autorizat sute de săpături într-un an, s-au discutat multe rapoarte de diagnostic sau descărcare de sarcină. Pentru că rolul acesta, de instrument minor al ministerului, de funcționari care dețin «formulele sacre ale autorizării» a fost perceput ca esențial. În mai mult de un an nu s-a găsit un răgaz cât de mic pentru discutarea vreunei chestiuni de procedură. Toată atenția și preocuparea comisiei a fost absorbită de munca aceasta mecanică, taylorizată, a autorizării, pentru ca investitorii și colegii arheologi din țară să nu stea, să nu ne punem în calea progresului. Orice proiect mai important a fost susținut de câte 5-7 funcționari, juriști, secretare și băgători de seamă din companii, ministere, firme private, aduși în audiențe intempestive. Acolo, sub presiunea prezenței lor, ți se explică importanța investițiilor care nu este bine să întârzie, ba chiar mai primești și amenințări voalate cu tribunalul, în cazul în care din cauza arheologiei se întârzie lucrările și se pierd bani.
De ce atâta grabă de a face să macine continuu moara arheologiei preventive? Comisia anilor 2016-2018 aș caracteriza-o prin idealism, iar comisia actuală prin pragmatism, anume interesul preponderent față de biznisul arheologiei preventive. Nu trebuie perceput nimic negativ aici, nici o nuanță peiorativă. Lucrările care distrug siturile arheologice există, patrimoniul statului (element de siguranță națională) trebuie salvat și nu este nimic rău ca arheologii care fac asta să fie remunerați corespunzător. Din contră, ca arheolog practicant de peste 20 ani, trebuie să reamintesc că munca arheologilor s-a bucurat de o atenție și o apreciere redusă în anii de după revoluție (probabil și înainte), că este execrabil plătită comparativ cu dificultatea și complexitatea ei. Îmi spunea un prieten francez de la INRAP (Institut National de Recherches Archéologiques Préventives) că lor le spun profesorii de pe băncile facultății, că dacă vor deveni arheologi, vor fi, inevitabil, săraci.
Există însă ceva nespus în toată această poveste. Dacă sunt atât de multe lucrări (autostrăzi, drumuri, conducte de gaz, depozite en gros, mall-uri și supermarketuri, blocuri și cartiere de rezidențiale), cum se face că puținele instituții publice și puținii arheologi practicanți se agită, se ceartă, se concurează pentru contracte și, în final ajung în fața Comisiei Naționale de Arheologie pentru mediere cum este cazul recent de la Micia (Vețel, jud. Hunedoara)? Comisia Națională de Arheologie nu este tribunal comercial și nu are decât un rol consultativ în ce privește autorizarea analizând proiectul științific și, eventual, componența echipei de cercetare. Contractele comerciale nu sunt piese în dosarul de autorizare. Unde se scurg banii, puținii bani prevăzuți în devize pentru descărcări? Sau, mai bine pusă întrebarea, pe cine autorizăm în realitate? O să iau, prin sondaj, trei dintre firmele de arheologie care acționează în spațiul românesc în ultimii ani. Datele pe care le rezum aici sunt publice, luate de pe internet:
VANDERLAY ARHEO SRL (https://www.listafirme.ro/vanderlay-arheo-srl-32513357/), 6-10 angajați.
ARHEOSIB CONSULTING SRL (https://www.listafirme.ro/arheosib-consulting-srl-34773590/), 1-2 angajați.
ARHEO RESEARCH SRL (https://www.listafirme.ro/arheo-research-srl-27283138/), 2-96 angajați.
Din graficele încasărilor și profiturilor făcute de aceste firme se poate observa că cele mai profitabile afaceri le-au făcut în anii 2013-2014, a urmat o perioadă de recul și o revenire în anii din urmă. Lucrările de descărcare de sarcină arheologică pentru loturi de autostrăzi nu au fost făcute cu cei câțiva angajați, care nici nu apar uneori pe autorizații, neavând calitatea de arheolog expert. Dacă suntem curioși cine a lucrat în realitate, putem compara listele de autorizații emise de Ministerul Culturii cu contractele încheiate de aceste firme.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
