De fiecare dată când articulez o emoție pozitivă despre numeroasele schimbări înspre bine din România și din Europa din ultimii ani, mi se reamintește că „America este laboratorul de cercetare al lumii, China este fabrica globală, iar Europa riscă să devină muzeul întregii planete”. Este o imagine persuasivă pentru mulți dintre noi. Faptele nu o susțin.
Adesea mi se evidențiază numeroasele reglementări pe care birocrații europeni le impun pieței libere. Tindem să trecem cu vederea că libertatea nu înseamnă doar limitarea constrângerilor, adică libertatea negativă, ci în primul rând libertatea pozitivă, oportunitățile reale de acțiune.
Uniunea Europeană este inițiatoarea unei mișcări revoluționare de recreare a libertății economice, prin inițiativa Pieței Digitale Unice (Digital Single Market) [1]. Din iunie 2017 consumatorii europeni nu mai plătesc taxe de roaming – ceea ce a condus la o creștere de 5 ori a volumului de date mobile utilizat în roaming, până în decembrie 2018 [2]. Din 23 mai 2018 a intrat în funcțiune General Data Protection Regulation – GDPR, iluminând brusc practicile tacite și problematice de recoltare și utilizare a datelor personale. Liberalizarea accesului la servicii bancare prin infrastructuri digitale este deja în desfășurare din ianuarie 2018 [3], alături de eforturile de eliminare a restricțiilor arbitrare geograficeasupra schimbului liber (geoblocking) [4]. Aceste reglementări re-creează posibilitatea inovării și comerțului într-o economie blocată de avansul unor giganți tehnologici digitali, ce mută adversarial împotriva competiției, dar nu cu forța unor jucători egali, ci cu masivitatea unor infrastructuri.
Eu văd GDPR nu ca un set de constrângeri pentru organizația mea, ci ca o șansă pe care noile firme o au pentru a intra într-o piață în care principala resursă constă în datele personale. GDPR limitează acumularea masivă a datelor de către giganții lumii IT, păstrând piața deschisă și pentru companiile ce se înființează astăzi. În urmă cu 10 ani, companiile petroliere erau coloșii economiei capitaliste. Astăzi, pe măsură ce ne instalăm în așa numitul surveillance capitalism sau capitalismul datelor personale, foarte bine surprins de analizele Shoshanei Zuboff [5] [6], observam cum acestea au fost detronate de companiile de tehnologii digitale, a căror profitabilitate este direct legată de colectarea și procesarea datelor personale (vezi graficul de mai jos [13], sau comparația similară 2018-2008 [14]).
Noi, românii, ne prindem uneori în jocul comparațiilor trăznite. Remarcăm dintr-o dată, în media sau în conversații, că salariile profesorilor la noi sunt mai mici decât în Franța, șoselele sunt mult mai proaste decât în Olanda, iar aerul din marile orașe este clar mai poluat decât în Luxemburg. Adevărat, dar cum stătea oare situația în 1901, 1945, sau 1989 – și ce așteptări ar fi rezonabile? Desigur, trecutul nu este destin, și societățile fac salturi neprevăzute. Putem vedea de exemplu Bucureștiul în interiorul unei liste care începe cu San Francisco, Londra, Paris și New York și se termină cu Helsinki, Bruxelles, Geneva și Luxemburg, dacă numărăm orașele cu cei mai mulți dezvoltatori software în 2018 [7]. Noi înșine însă adesea ezităm să ne identificăm cu o societate digitală, și cu atât mai puțin cu o Europă digitală.
Cu atât mai puțin ne putem aștepta ca vocile din media globale să ne sublinieze zvâcul digital. Publicațiile definitorii pentru comunitatea tech, precum WIRED sau MIT Technology Review, captează pentru cititorii lor mai degrabă latura exotică a României, la intersecția dintre mit și istorie. În anii 2000, marca noastră identitară era criminalitatea digitală, cu titluri precum „Romania emerges as the new world nexus of cybercrime” (în MIT Technology Review, Oct. 2003 [8]) sau „How a remote town in Romania has become cybercrime central” (în WIRED, Ian. 2011 [9]). În 2019, România este reflectată mai ales prin prisma artei fotografice: „Think the rust belt is struggling? Welcome to Romania” (WIRED, Ian. 2019 [10]) .
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
