”Domnul Teodorovici e un om simpatic, dar greșește. Limita între curaj și nebunie e o limită foarte subțire. Cred că a trecut de linie, ăsta nu e curaj, asta e o nebunie totală.”[1]
Kelemen Hunor, președinte UDMR
OUG 114 SAU LANSAREA OARBĂ ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ
”Deranjează pe cineva că noi gândim românește? Prin Ordonanța 114 am urmărit ca aceste miliarde de euro să ajungă în bugetul statului pentru construcția de școli, spitale și autostrăzi. (…) Abrogarea ar însemna anularea creșterilor de venituri, investiții și facilități.”[2] – sunt câteva fraze extrase din discursul premierului V. V. Dăncilă susținut în Parlament luni, 4 martie ac., acolo unde fusese convocată de grupul liberalilor pentru ora premierului.
Nu vreau să mă opresc asupra discursului premierului – pe de-o parte și pentru că domnia sa ne-a avertizat de la tribuna Parlamentului, că: ”Decât să vorbesc liber și să spun prostii mai bine să am o hârtiuță în față și să spun lucruri corecte!”[3] – decât pentru a sublinia mesajul manipulator, conceput pentru baza de votanți ai PSD, conform căruia OUG 114/2018 ar fi un act patriotic și de dreptate, motiv pentru care ar și fi atât de puternic contestată de multinaționale și de Comisia Europeană.
Mesajul despre care vorbesc – pe care V. V. Dăncilă l-a transpus (în fine, după mărturisirea domniei sale, probabil a fost inserat de cineva însărcinat să-i scrie discursurile) prin acel ”Deranjează pe cineva că noi gândim românește?” – a fost reluat și rostogolit public de toți decidenții PSD care au avut un cuvânt de spus în privința OUG 114/2018, ceea ce denotă o temă de comunicare publică în an electoral ce a fost probabil construită de consultanții politici ai partidului și ai liderului său.
Eugen Teodorovici, de exemplu, a lăsat să se înțeleagă atât în Parlament, cât și în diversele sale interviuri sau declarații date în fața presei că OUG 114/2018 a fost un act de mare curaj prin care liderii PSD au încercat să recupereze decizia în economie, în interesul românilor; ba mai mult, ministrul de finanțe a acreditat ideea că și caracterul de urgență al Ordonanței a fost dat de presiunile la care guvernul Dăncilă ar fi fost supus din momentul în care (probabil pe căi obscure) s-a aflat de intenția de a introduce măsurile (patriotice) și multinaționalele ar fi reacționat prin presiuni.
Eugen Teodorovici este, firește, un om politic și, până la urmă, dacă alege să transmită public idei care-l discreditează ca profesionist, dar îi justifică actele politice, este oarecum de înțeles. Cristian Socol, pe de altă parte, ar trebui să fie mintea limpede din spatele politicilor economice ale guvernului, de la care așteptările sunt nu să producă mesaje manipulatoare, ci să ne ofere (dacă tot se pronunță public) câteva adevăruri.
Ei bine, declarația domnului Cristian Socol arată așa: ”Pentru că Guvernul a încercat să reducă viteza de creștere a dobânzilor la credite, să înghețe prețul facturilor la energie și gaze, să taxeze anumite profituri de monopol / duopol / oligopol cooperant, să solicite mai multe garanții fondurilor de pensii private…s.a. mâine se va declanșa opțiunea nucleară împotriva lui. (…) Decizia de mâine este rezultatul aproape exclusiv al afectării intereselor anumitor sectoare private din România și al argumentelor aduse în discuție de reprezentanții băncii centrale. Se constată forța lobby-ului bancar / energie / comunicații din România – una foarte puternică. Numai sistemul bancar are active de 451,1 miliarde lei în 2018, aproape jumătate din PIB-ul României. Dacă mai punem și celelalte industrii… Felicitări, lobby-ul pare să fi fost eficient.”[4] Pare greu credibil că un economist cu o carieră academică poate produce astfel de declarații, dar iată că se întâmplă.
Să spunem că și Cristian Socol, în primă instanță, a fost luat de val, probabil motivul principal fiind implicarea sa – pe care o recunoaște astfel indirect – în construirea OUG 114/2018. Dar tot domnia sa, pe de-o parte, iar pe de altă parte domnia sa împreună cu Eugen Teodorovici, pe de altă parte, sunt cei care contrazic afirmațiile de mai sus – făcute pentru public în general și pentru electoratul PSD, în special – după cum urmează:
(i) Cristian Socol însuși, după ce face afirmațiile tari pe care le-am reprodus mai sus, conchide în postarea sa de pe Facebook: ”În ceea ce mă privește, încă din 1 ianuarie 2017 am exprimat argumentele pro / contra modificărilor de natură fiscal bugetară / politică monetară, din ambele perspective. Cine cunoaște activitatea mea, știe că am solicitat și propus mereu un dialog structurat, argumentat, de natură să conducă la un echilibru dinamic în ceea ce privește mixul de politici monetar fiscal/ bugetar. În sfârșit, nu mai contează, mă declar învins. Am înfrânt. Pozițiile nu s-au armonizat.” Cu alte cuvinte, acreditează subtil că guvernul ar fi impus măsurile din OUG 114/2018 fără să abordeze în prealabil calea dialogului structurat și argumentat. Interesant, nu?
(ii) Eugen Teodorovici, în scrisoarea pe care a semnat-o ca ministru de finanțe și a transmis-o lui Gabriel Forss, decident al Standard&Poor′s Global Ratings, și al cărei text cu siguranță a fost convenit printre alții cu Darius Vâlcov sau Cristian Socol, solicită o păsuire în analiza finală a ratingului de țară, sub motivația (principală) că se lucrează la modificarea prevederilor OUG 114/2018[5].
Așa cum ne-a obișnuit Liviu Dragnea, ca șef al PSD și, pe cale de consecință și guvernul Dăncilă, nu doar că nu-și vor asuma public erorile pe care sunt nevoiți acum să le corecteze în OUG 114/2018, sub amenințarea retrogradării României în categoria junk, care ar scumpi banii cu care PSD își finanțează fanteziile și retorica manipulatoare, dar vor și căuta soluții de a le deconta pe seama: (i) opoziției, a (ii) corporațiilor multinaționale, a (iii) băncilor și a (iv) instituțiilor Uniunii Europene.
Ajuns cu analiza în acest punct, trebuie să mărturisesc că după părerea mea principalul scop al OUG 114/2018 a fost electoral; cu alte cuvinte a fost o deschidere ca la poker făcută de Liviu Dragnea și apropiații săi, probabil asistați de consultanții politici, prin care să genereze o uriașă temă de discuție în societate, care să poată fi exploatată populist într-o paradigmă suveranistă de PSD în campaniile electorale din 2019 și 2020. Numirea Liei Olguța Vasilescu ca purtător de cuvânt al PSD întărește concluzia, dar intențiile transpar destul de clar și din declarațiile șefului partidului.
Astfel, întrebat ieri, după ora premierului la Parlament, despre intențiile de modificare ale OUG 114/2018, Liviu Dragnea a afirmat: ”A spus-o și doamna prim-ministru foarte clar, după părerea mea, sunt discuții care au fost purtate, discuții care se vor purta în continuare, cu actori importanți și relevanți din domeniile respective, urmând ca într-o perioadă destul de scurtă să se ajungă la o concluzie, păstrându-se obiectivele inițiale și anume prețul la gaze și la energie să nu explodeze, iar sistemul bancar să finanțeze într-un mod mai activ economia românească și să creeze condiții mai bune de creditare. Astea sunt obiectivele.”[6]
Nu neg că OUG 114/2018 trebuia să rezolve și câteva (nu simple, nu puține) probleme ale bugetului țării, dar paradigma electorală primează, pentru că așa este construită mintea lui Liviu Dragnea și a asociaților săi: ce nu aduce un profit imediat în plan electoral nu merită luat în considerare. Că este așa, o dovedește faptul că atât UDMR, prin Kelemen Hunor, cât și ALDE, prin Varujan Vosganian mai ales, au înțeles că nu pot marșa la susținerea unei inițiative care să aducă eventual capital de profit electoral exclusiv PSD.
Kelemen Hunor a cerut rapid ca OUG 114/2018 să fie prorogată cu cel puțin un an. Poziția sa nu a fost luată în considerare și atunci liderul UDMR și-a înăsprit și direcționat șarjele, vizându-l pe Eugen Teodorovici (după principiul bate șaua să priceapă iapa): ”Domnul Teodorovici e un om simpatic, dar greșește. Limita între curaj și nebunie e o limită foarte subțire. Cred că a trecut de linie, ăsta nu e curaj, asta e o nebunie totală. Am spus în decembrie, am spus în ianuarie, am spus în februarie, mai repet o dată: a greșit, greșește. Nu poți să dai o OUG prin care bulversezi tot sistemul fiscal și nu numai, cu câteva zile înainte de Anul Nou, cu aplicabilitate imediat de la 1 ianuarie.”[7]
Exprimând poziția ALDE, Varujan Vosganian a declarat formal că formațiunea sa nu consideră utilă ideea de a abroga OUG 114/2018 (deci a căutat să nu intre în conflict cu tema patriotismului cu care PSD a încărcat deja subiectul), dar a afirmat tranșant și că: ”ALDE nu va permite să existe atacuri asupra mediului de afaceri. Vă asigur că negocierile pe care le vom avea vor face ca această ordonanță de urgență să fie corect absorbită în mediul de afaceri.” Iată cum, tot gândind românește, ALDE ajunge la o altă concluzie decât guvernul Dăncilă!
ROMÂNIA, VIITOR FOST HUB ENERGETIC
Sâmbătă, 2 martie ac., Liviu Dragnea, aflat în turneu prin țară, pe la organizațiile PSD care își organizează alegeri pentru liderii din teritoriu (noii baroni) a avut surpriza, la Reșița, să fie chestionat tocmai de colegii săi de partid în problema autostrăzilor.
Încercând să pună în discuție tema infrastructurii rutiere, dar în același timp să nu fie considerat ostil de el lider maximo, senatorul Ioan Chisăliță a adus în discuție un aspect stânjenitor pentru capacitatea guvernului PSD-ALDE de a promova marile proiecte: ”Fac acest drum la București săptămânal. Dacă la început îl făceam în șase ore, după o guvernare a tehnocraților, astăzi, după ce Guvernul nostru, al PSD, a luat măsuri care au dus la creștere economică fac acest drum în opt ore.”[8]
Liviu Dragnea a înțeles pericolul comparației (involuntare) dintre guvernul Cioloș și guvernele sale, în special cu cel condus de V. V. Dăncilă și s-a repliat rapid, menționând în discursul său că marile proiecte suferă nu din pricina corupției și a lipsei de competență a clientelei care a ajuns în ministere, agenții sau companiile statului ci pentru că sunt blocate de…procurori și birocrați!
Declarația sună cam așa: ”După doi ani de zile am reușit să identificăm o parte – nu toate – dintre piedicile și dintre cei puși să pună piedici acestor lucrări. Aceasta este birocrația. Pe de o parte procurorii, pe de altă parte birocrați, care inventează tot felul de piedici sau spun că nu putem face asta pentru că nu avem voie.”[9] Prin extensie, am putea înțelege că în orice domeniu un proiect strategic este la acest moment blocat, vina nu o poartă guvernul politic PSD-ALDE, ci eventual procurorii și birocrația statului.
România a încercat, după ce ministrul delegat al energiei din guvernul Victor Ponta, Constantin Niță, a lansat o procedură competitivă de achiziționare de servicii specializate pentru redactarea unei noi strategii energetice, dar mai cu seamă în perioada guvernului Cioloș (când s-a și postat în consultare publică un proiect de strategie energetică) să ofere un cadru de dezvoltare al sectorului energetic prin care potențialul țării noastre în sud-estul Europei să poată fi cât mai deplin pus în valoare.
Cadrul despre care vorbesc, a fost sintetizat în sintagma România – Hub energetic, care ar fi presupus (iar măsurile din proiectul publicat în anul 2016 acopereau mai mult sau mai puțin aceste exigențe) că țara noastră: (i) investește în modernizarea bazei de producție și a rețelelor de transport și distribuție; (ii) investește în constituirea de centre de inovare și producție pentru creșterea eficienței energetice; (iii) investește în creșterea capacității de interconectare cu rețelele europene; (iv) investește în stocarea carbonului; (v) investește în extracția gazelor naturale din Marea Neagră și în valorificarea superioară a acestora atât în țară cât și în regiune și, în fine (sper că nu am omis nimic) în (vi) organizarea unor burse regionale de energie la București. Cuvântul de ordine pentru România – Hub energetic era, prin urmare: investiții.
Dimpotrivă, proiectul strategiei energetice publicat de ministerul condus de Anton Anton, de la ALDE, mizează încă pe cărbune pentru producția a peste 20,6% din energia electrică livrată în 2030, adică 15,8 TWh, sau cât a produs CE Oltenia în 2017. Ar mai trebui, conform proiectului de strategie, ca: (i) producția de energie din reactoarele nucleare să crească de la 17,4 TWh în 2030, la 23,2 TWh în 2035; (ii) energia produsă din total surse regenerabile să crească până la 29 TWh, reprezentând o pondere de 37,6% din totalul surselor de energie primară care vor alcătui mixul energetic în anul 2030.[10]
Am mai aflat, apoi, de la ministerul energiei (secretarul de stat Doru Vișan) că: ”Din cei 24.000 MW putere instalată, 8.000 lipsesc. Aceasta este realitatea, generată de condiții juridice, de finanțare, de condiții de mediu, tehnice.” Dar taxele noi introduse de OUG 114/2018 și pentru sectorul energetic complică situația investițiilor necesare în domeniu. Necesarul de investiților în domeniu este evaluat în ultimii 10 ani mereu la 20 de miliarde de euro, pentru că s-a construit puțin și au intervenit mereu alte necesități și altele vor continua să intervină, în cascadă.
Doar că în jurul României lumea nu s-a oprit în loc. Așa că pe măsură ce guvernările Dragnea pun piedici după piedici ideii de România – Hub energetic în regiune, vulnerabilizând companiile, blocând multinaționalele și frânând dezvoltarea pieței, aflăm că:
▪ Potrivit Financial Times, estimările preliminare ale Exxon arată că perimetrul Glaucus din Cipru conține rezerve cuprinse între 4 și 8 trilioane de picioare cubice (peste un miliard de barili echivalent petrol). Comparativ, rezervele din Neptun Deep, în care Exxon deține o participație de 50%, sunt estimate la 1,5-3 miliarde de picioare cubice.[11]
▪ Transgaz, operatorul sistemului național de transport al gazelor naturale, este obligat, cel puțin deocamdată, să întrerupă proiectul construirii conductei Tuzla-Podișor, destinată preluării de la țărmul Mării Negre a gazelor naturale ce ar urma să fie extrase din perimetrul offshore Neptun Deep concesionat de ExxonMobil și OMV Petrom, din cauza amânării pe termen nedefinit a deciziei finale de investiție a celor două companii petroliere în demararea producției de gaze.[12]
▪ Politica României și a Bulgariei pe tema gazelor naturale este total opusă. Anul trecut, prin OUG 114, România a anulat practic pașii de liberalizare a pieței gazelor, desființând practic bursele OPCOM și BRM și a adoptat o legislație offshore care a condus la amânarea deciziilor de investiție în Marea Neagră. Bulgaria, în schimb, se pregătește de o dereglementare accentuată a acestor piețe și de lansarea unor noi operațiuni de explorare în Marea Neagră, luându-și în serios poziția de capitală regională a gazelor. Potrivit studiului de fezabilitate realizat de Comisia Europeană, viitorul hub va fi tranzitat de 45,5-61,3 miliarde metri cubi de gaz anual, iar finanțarea europeană a hub-ului balcanic va fi de aproximativ un milion de euro, dintr-un total estimat la 2 milioane de euro.[13]
▪ Noua directivă a gazelor negociată de președinția României la Consiliului Uniunii Europene va avea un impact semnificativ, nu atât asupra dezvoltării coridorului nordic de transport al gazelor (Nord Stream 2), cât mai ales asupra coridorului sudic, unde Bulgaria va deveni un jucător cheie, cu un rol asemănător celui jucat de Germania în Nord Stream 2.[14]
▪ Corneliu Bodea, președintele Centrului Român al Energiei: ”Eu cred că România va pierde rolul de lider regional în energie în situația în care nu va adresa urgent în primul rând problemelor urgente ale energiei, mă refer la gaz și electricitate. Avem o structură de producție care nu răspunde cerințelor unei piețe concurențiale. Competiția este un lucru important și pentru că din simulările care s-au făcut rezultă clar necesitatea ca producția bazată pe cărbune să rămână o perioadă lungă de timp. Pentru a putea rămâne, este nevoie de investiții.”[15]
ETERNA ILUZIE A INVESTIȚIILOR SAU BOALA DEMAGOGIEI FĂRĂ LEAC
Îmi aduc aminte că într-unul din episoadele serialului Las Fierbinți, difuzat de televiziunea Pro TV, un personaj caricatural, un fel de mare-mahăr-politician, îi explica primarului Vasile Breșcan, ce se arăta neîncrezător în proiectul construcției unei autostrăzi care să treacă prin Fierbinți, că ideea nu este să faci investiții, ci să pretinzi că le faci, pentru că numai așa poți câștiga ușor bani pentru tine personal și pentru cei cu care te asociezi în politică.
Drumul de la ficțiune la realitate este ușor parcurs, o dovedesc declarațiile spumoase ale ministrului energiei, Anton Anton, privind proiectul de stocare al energiei Craiova 2 – Ghercești, aflat în faza studiului de fezabilitate: ”Vrem să accesăm un program european prin care să introducem în România o idee care n-a mai fost introdusă în lumea asta – sau poate c-o fi fost făcută dar nu știu eu – și anume să acumulăm energie electrică în depozite de gaze. Adică, centrala de la Craiova o retehnologizăm, alături de centrala aia la 3 kilometri există un depozit, la Ghercești, iar în depozitul respectiv depozit introducem gaze atunci când avem exces de energie electrică de la eoliene, pentru că noi în România nu avem niciun fel de sistem de acumulare a energiei electrice.”[16]
Principiul stocării energiei electrice produsă din surse regenerabile – vânt, lumina solară sau apă – este explicat de Cristian Secoșan de la Siemens (fostul director al OMV Petrom, care gestiona divizia energetică) prin nevoia unei bune integrări ”… a energiei regenerabile în sistem în contextul în care echilibrarea variaţiilor energiei verzi se face din ′jocul′ cu alte surse de producție, cum este cazul termocentralelor sau al hidrocentralelor.”[17]
În cazul proiectului Craiova 2 – Ghercești studiul de fezabilitate trebuie să identifice soluția viabilă economic prin care surplusul de energie verde (eoliană, fotovoltaică) din perioadele cu producție de vârf să fie folosit pentru înmagazinarea și extracția gazelor naturale din depozitul de la Ghercești[18], după ce producția de energie la termocentrala Craiova 2, aparținând Complexului Energetic Oltenia, va fi convertită de la cărbune la gaze naturale.
Conform Economica.net, proiectul este estimat la o valoare de 180 de milioane de euro, sumă care acoperă conversia unui grup nou de 200 MW pe gaz în cogenerare, finanțarea proiectului urmând să fie asigurată în proporție de 70% cu fonduri europene și de 30% prin mecanismul EU-ETS (art. 10C), cu fonduri care trebuie să se regăsească în bugetul Complexului Energetic Oltenia.[19]
După acest preambul, ajungem la problema serioasă: investițiile în energie și capacitatea de a le gestiona și finanța. Un proiect nou pentru România, cum este cel de la Craiova 2 – Ghercești, care implică două companii ale statului, adică Complexul Energetic Oltenia și Romgaz, dar și finanțarea prin mecanisme europene necesită crearea unui cadru foarte clar de acțiune, atât pentru ca investiția să fie optim implementată, dar și pentru ca finanțarea să fie asigurată fără sincope.
Cum mecanismele europene de finanțare presupun decontări pe faze de implementare și conform cu proiectul acceptat, se cheamă că autoritatea care implementează proiectul are o responsabilitatea deosebită de a nu permite abateri, iar companiilor implicate li se cere să fie echilibrate financiar și să dispună de un cadru bugetar multianual în care fondurile destinate investiției să fie certe.
Doar pentru partea finanțată prin EU-ETS, Complexul Energetic Oltenia ar trebui să aibă un cadru bugetar de patru ani (minim) în care să asigure pentru investiția în cauză 260 de milioane de lei, adică circa 65 de milioane de lei anual. Pentru fiecare an de implementare Complexul Energetic Oltenia și Romgaz trebuie să aibă bugete echilibrate, astfel încât să poată atrage împrumuturile cu care să finanțeze și partea din investiție ce va beneficia de fonduri europene, pe faze de implementare.
Ei bine, fără să detaliez prea mult, cred că domnul ministru Anton Anton înainte de a se entuziasma în fața perspectivei unui proiect unicat, ar trebui să fie mai degrabă extrem de preocupat pentru: (i) calitatea managementului de la Complexul Energetic Oltenia, (ii) de impredictibilitatea adusă de desele modificări ale legislației, inclusiv de efectele OUG 114/2018 asupra Complexului Energetic Oltenia și Romgaz, (iii) de faptul că un secretar de stat tocmai a anunțat noi reorganizări de companii, (iv) de efectele includerii celor două companii în viitorul Fond Suveran de Investiții și Dezvoltare, în fine (v) de obligarea companiilor să verse la bugetul statului atât 90% din profituri, cât și o parte din rezervele financiare.
Pentru că la Ministerul Energiei nu se pun problemele cheie și se preferă anunțurile bombastice, totul ajunge să sufere de cea mai deplină demagogie. Cu ministrul Anton Anton în prim plan nu am cum să văd diferența dintre anunțul de lansare al proiectului Craiova 2 – Ghercești și cel făcut de premierul V. V. Dăncilă privind (re)lansarea de către Comisia Națională de Strategie și Prognoză, în parteneriat public-privat, a proiectului centralei hidroenergetice cu acumulare prin pompaj de la Tarnița[20].
Proiectul Tarnița-Lăpuștești este dovada certă că scenariștii serialului de comedie Las Fierbinți se inspiră cert din realitate și nu sunt deloc mirat că tocmai guvernul V. V. Dăncilă vrea să-l repună pe tapet – i se potrivește. De la crearea sa, în 2013, compania de proiect Hidro Tarnița (deținută în prezent de Societatea de Administrare a Participațiilor în Energie) a tocat câteva milioane de lei fără niciun folos[21], fără ca cineva să poată spune că a oferit o soluție viabilă pentru proiect.
Din aceeași clasă de proiecte ca și Craiova 2 – Ghercești, doar că implicând o anvergură mult mai mare, ca de altfel orice proiect hidroenergetic și multiple aspecte de mediu și incidență asupra biodiversității, proiectul Tarnița-Lăpuștești este considerat de specialiști o himeră (cam la fel ca și autostrada din Fierbinți), pentru că:
▪ Dumitru Chisăliță – ”Din datele pe care le am, acest proiect nu prezintă o rentabilitate care să permită recuperarea investiției într-un termen rezonabil. E vorba despre zeci de ani. Or, nu văd, în acest moment, cine și-ar risca banii, pentru a investi într-un astfel de proiect. (…) Ar trebui ca acestui proiect să i se fabrice o rentabilitate artificială – prin facilități și priorități – altfel chiar nu cred că s-ar putea realiza.”;
▪ Răzvan Nicolescu – ”România are probleme în a finaliza investiții majore, în general. Tarnița este un proiect foarte complicat și greu de realizat, inclusiv din cauza aspectelor de mediu și a celor de reglementare.”
CUMPĂNA ENERGETICII DIN OLTENIA
Complexul Energetic Oltenia este esențial pentru sistemul energetic național și, în același timp, se află într-un moment critic; este o companie mult prea mare și importantă pentru ca guvernul să nu-i acorde importanța cuvenită, iar impactul problemelor pe care le are, și care se pot amplifica în cascadă, asupra sistemului energetic național devine amenințător de mare.
”Vreau să vă spun că sunt vicepreședintele asociației pentru cărbune din Europa, și toată lumea este speriată de nivelul certificatelor. Am creat bugetul pe 2018 pentru 8,5 euro, dar a explodat la 23 de euro, valoarea pe care Comisia o estima pentru 2025. La nivel operațional suntem pe pozitiv, dar la nivel financiar suntem pe negativ din cauza diferenței de la CO2. Dacă nu plătim CO2 la valoarea asta aveam un profit de peste 500 milioane de lei.” – am reprodus câteva din afirmațiile lui Sorin Boza, managerul Complexului Energetic Oltenia, făcute cu prilejul ZF Power Summit 2019[22].
Știu că este mai ușor să critici de pe margine decât să fii implicat efectiv în luarea unor decizii, dar cred că aplecându-ne puțin asupra afirmațiilor făcute de Sorin Boza am putea încerca să realizăm într-o măsură cât mai apropiată de realitate cât de gravă a fost situația complexului energetic la 31 decembrie 2018; pentru că, să nu uităm, perspectiva ca acestei companii să i se aplice într-un fel sau altul și OUG 114/2018 ar putea să însemne că până la finele anului 2019 decizia de a se solicita protecția unui judecător sindic poate să devină de neînlăturat.
Din datele furnizate de CEOltenia News[23] rezultă, cel puțin din punctul meu de vedere, că problemele achiziției de certificate de CO2 așa cum sunt ele enunțate de Sorin Boza, ar trebui văzute mult mai nuanțat. Să vedem: În anul 2017, de exemplu, Complexul Energetic Oltenia (am să folosesc în continuare abrevierea CEO) trebuia să achiziționeze pentru conformare circa 13.860 de mii de certificate de CO2. A achiziționat circa 4.430 mii certificate, la 26 lei bucata și a provizionat diferența pentru circa 9.342 mii certificate, la 38 de lei bucata, pe care să le achiziționeze în trimestrul I al anului 2018, în condițiile în care contul conformării anului 2017 se închide la finele lunii aprilie 2018.
Dar, așa cum este evident pentru oricine, fără multă școală, dar cu școala vieții, când cumperi în ultimul moment prețul este întotdeauna mai mare. Deci în primul trimestru al anului 2018 CEO a achiziționat cele 9.342 mii certificate nu cu 38 lei bucata, cum anticipa, ci la cam 53 de lei bucata. Plătind în plus 15 lei per bucată, din start a avut un cost suplimentar în anul 2018 de peste 140 milioane de lei (puțin peste 30 milioane de euro).
Cumpărând majoritatea pachetului de conformare aferent anului 2017 în trimestrul I al anului următor, adică în 2018, CEO nu a putut cumpăra la cele mai bune prețuri pentru anul care a trecut decât 1.150 mii certificate, respectiv la circa 45 de lei bucata (puțin peste 9 euro). Deja afirmațiile lui Sorin Boza încep să se clatine. Un manager responsabil, nu cu un foarte mare simț al pieței, putea să împartă portofoliul de certificate necesar trimestrial, ca să nu aibă nici dificultăți de cash, și nici să nu lase pe ultimul moment grosul achiziției.
Dacă proceda așa, domnul Boza putea cumpăra cu puțin peste 9 euro o cantitate de 6.780 mii certificate – jumătate din cantitatea aferentă anului 2018 – în primul semestru al anului. Compania sa ar fi cheltuit puțin peste 63 de milioane de euro sau cam 295 milioane de lei. În semestrul doi prețurile au început să crească: 65 lei bucata în vară (14 euro), 75 lei în toamnă (16 euro) și, dacă este să-l credem pe Sorin Boza, au ajuns la 23 -25 la finele lui 2018 începutul lui 2019.
Problema CEO sub mandatul lui Sorin Boza este că până la finele primelor 9 luni din anul 2018 nu achiziționase decât 2 milioane de certificate, adică în jur de 15% din necesar, în loc să fi achiziționat deja 70-75 % din necesar. Cumpărând 85% din certificate la 23-25 de euro, în loc de 10-15-17 euro, s-au cheltuit în jur de 120 de milioane de euro în plus, la o evaluare destul de grosieră, adică în jur de 560 de milioane de lei.
Acești 560 de milioane de lei, la care trebuie să adăugăm faptul că pentru conformarea lui 2017 s-au cheltuit în plus, cum explicam mai sus, alte 140 de milioane de lei duc deja costurile suplimentare la 700 de milioane de lei (circa 71% din pierderea de 975 de milioane de lei[24] anunțată de CEO pentru 2018 probabil că provine de aici, indiferent cu va fi fost ea justificată).
Văzând aceste cifre, mi-e teamă că problema cea mai mare este cea de management. Cumpărând grosul certificatelor de CO2 exact atunci când prețurile explodează în piață, nu poți pretinde că ai pierderi exclusiv din cauza costurilor de carbon; de fapt compania ar fi putut cheltui cu 700 de milioane de lei mai puțin și nu era astăzi nevoită să negocieze, pe muchie de cuțit, credite bancare a căror accesare presupune înrobirea suplimentară a CEO și cu spezele bancare.
Mă îndoiesc că ministrul Anton Anton sau premierul V. V. Dăncilă și-ar trimite corpurile de control la CEO să verifice situația achizițiilor pe contul certificatelor de carbon, dar ar trebui să o facă; un guvern responsabil nu-și poate permite să susțină un manager care pierde jumătate de miliard de lei pe contul certificatelor de carbon, pentru că afectează resursele companiei destinate dezvoltării viitoare, cash-ul, condițiile de muncă și stabilitatea SEN. Așa cum, de altfel, minerii aflați în grevă în ianuarie ac. au și avertizat, din păcate fără urmări. PSD-ALDE pare că își protejează omul și sacrifică compania, dar și securitatea energetică a României.
BUCUREȘTIUL FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU EPOCA DE GHEAȚĂ
Într-o vreme în care în lume se vorbește de noua revoluție industrială 4.0, care presupune schimbări ample de paradigmă în societate, orașul București (și locuitorii săi) a rămas prizonierul – asemeni întregii țări (doar că aici pretextul înșelător al creșterii economice nu mai funcționează) – unui model clasic din perioada în care România își dezvolta industria, acela al urbanității cu cartiere muncitorești întinse către periferie, încălzite printr-o rețea extinsă de termoficare în care se făcea injecție de agent termic primar din câteva puncte de producție.
Cel puțin teoretic, sistemul termoficării centralizate a reprezentat inițial un progres, pentru că a extras către periferia orașului producția de energie termică și a crescut eficiența acesteia; dar atunci când rețelele de distribuție nu sunt bine proiectate, corect întreținute iar injecția de agent termic nu se face după un model optim, sistemul se îndepărtează dramatic de condiția de eficiență și intră într-un carusel al pierderilor extrem de costisitor.
Dar în București s-a mai întâmplat ceva: modelul de organizare post-revoluționar și schema financiară menită să susțină respectivul model s-au dovedit ambele deosebit de precare. Astfel, producția a fost preluată de o companie – cunoscuta ELCEN – care funcționează sub tutela guvernului, întrucât este și o resursă a sistemului energetic național, în timp ce sistemul de distribuție al agentului termic a fost gestionat de o regie a administrației publice – RADET.
A fost suficient ca Primăria Bucureștiului să nu onoreze la timp și în întregime subvenția menită să acopere financiar pierderile cumulate ale RADET și ELCEN, pentru ca sistemul să intre într-o spirală a unui faliment anunțat și pe care politicienii l-au ignorat cu îndârjire; probabil politicianul care a excelat la acest capitol a fost Sorin Oprescu, care și-a permis să ignore plata subvențiilor după logica pervertită de tipul: și ce-or să facă (recte guvernul, dacă nu plătim subvenția), or să oprească căldura în București?
Implacabil, s-a ajuns și acolo. Dar cine-și mai amintește acum de aportul distructiv al unui primar ca Sorin Oprescu față de situația de criză profundă actuală din alimentarea cu agent termic a bucureștenilor? Ori, unde nu funcționează răspunderea politică, iar cea penală este paralizată de asaltul PSD-ALDE și UDMR asupra justiției, se întâmplă să se instaureze haosul birocratic, pentru că astăzi nimeni nu pare doritor să își asume o rezolvare riscantă a falimentului acestui model revolut de alimentare cu energie termică a orașului.
Dacă este să recapitulăm în câteva idei situația de la acest moment în privința producției și distribuției de energie termică a municipiului București, lucrurile stau în felul următor:
▪ ELCEN, prin administratorul judiciar Sierra Quadrant, pretinde de la RADET plata unui debit (principal plus accesorii) de circa 3,7 miliarde de lei. Primarul general Gabriela Firea, finanțatorul RADET – dat fiind faptul că Primăria Generală, din mandatul Oprescu, nu a plătit subvențiile și a pus astfel și regia în situația de a nu putea plăti agentul termic ELCEN în totalitate – a respins cererea Sierra Quadrant și a anunțat public că: ”Nu putem să recunoaștem această sumă. Noi avem o hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevede expres și care este literă de lege pentru noi, că nu avem această datorie – decât cea pe care am recunoscut-o, de 1,2, și doar aceea poate fi plătibilă. Mai mult decât atât, avem o adresă în scris de la Consiliul Concurenței că orice leu peste această sumă, pe care l-am plăti către ELCEN, ar însemna ajutor de stat. Deci, ar fi o ilegalitate. (…) Dacă nu ar fi de râs, ar fi de plâns. Este o declarație politică și m-aș aștepta la administratorul ELCEN sau orice alt administrator să facă declarații economice și nicidecum declarații politice.”[25]
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
