Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ISTORIE Încercări de împăcare între români și maghiari: mitropolitul Vasile Mangra și contele Tisza István

de Györke Zoltán     Contributors.ro
Sâmbătă, 9 martie 2019, 13:21 Actualitate | Opinii


Györke Zoltán
Foto: Arhiva personala

„Telegraful Român” titra în numărul din 12 august 1893 că în seara zilei de 9 august 1893 „circa 2.000 de vagabonzi, după unele foi 4.000 de vagabonzi, pe lângă binevoitoarea asistență a nobilei intelighenție maghiare din Oradea” au atacat reședința episcopului greco-catolic Mihai Pavel precum, pe cele ale altor ierarhi și avocați români așa încât „numai intervenția miliției a putut curma continuarea devastărilor și la ceilalți români din Oradea și poate o răscoală formală”. În fapt, episcopul Pavel fusese acuzat într-o broșură publicată de un preot greco-catolic pensionar Béla Pituc de „trădare de patrie pentru că ar fi românizat 24.000 de maghiari, credincioșii greco-catolici din mai multe parohii aparținătoare diecezei greco-catolice orădene”. După câteva zile corespondentul local al ziarului sibian relatează despre continuarea „sălbăticiilor din cale afară barbare, ce le-au comis aici miercuri și joi noaptea frații de cruce urmași ai lui Arpad și Moise, adică maghiarii și jidanii, asupra românilor”[1]. Ziarul „Tribuna”, sub tilul de primă pagină „Sălbatecii din Oradea-Mare”, citeză un martor ocular potrivit căruia „turbarea, sângele asiatic, cavalerismul de sub poalele muntelui Himalaya” nu au aștepat explicațiile episcopului ci „și-au vărsat veninul, conduși fiind de inspectorul regesc și de niște jurnaliști jidano-maghiari”[2].

În 21 septembrie 1893, deputatul Partidului Liberal Tisza István, în calitate de membru al comisiei de administrație publică din Dieta Ungariei, sosește la Oradea și ține un discurs în Palatul Comitatului, în fața Adunării comitatense, după prezentarea raportului vicecomitelui. Tisza „condamnă în modul cel mai energic dezodinele din Oradea-Mare” și admite că evenimentul „amenință să tulbure bunele relații tradiționale ce dăinuie între cetățenii maghiari și români din acest comitat”, iar „comitatul are datoria, ca punând în cumpănă toată autoritatea sa morală, să facă orice-i va sta în putință pentru restabilirea și menținerea relațiilor bune, frățești de odinoară”. Cu această ocazie, viitorul prim-ministru adaugă: „Exercitarea puterii Statului ungar nu constă în prigonirea naționalităților, ci în împlinirea dezideratelor lor și prin atitudinea noastră demnă și prin respectarea drepturilor lor – putem dobândi atașamentul lor loial și stima lor față de noi”, dar „e nevoie apoi de răspândirea culturii și luminii, pentru că numai un popor cu totul incult poate fi înșelat și sedus cu minciuni grosolane”[3].

În același an, la solicitarea Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice Csáky Albin, Consistoriul ortodox român din Arad îl elimina pe profesorul Vasile Mangra din Institutul teologic, din cauza participării la acțiunea memorandistă din 1892. Apărându-se în fața acuzațiilor că ar promova în rândul studenților o politică național-extremistă, Mangra declară: „Nu numai ca profesor, dar nici ca particular nu am propagat și nu propag ura contra maghiarilor, dovadă însuși trecutul meu de mai bine de 18 ani în Arad, unde chiar în societatea maghiară am avut și am astăzi mulți cunoscuți și chiar prieteni. Din contră, stăruințele mele ca român și cetățean în orașul Arad au fost îndreptate pururea spre a menține bunele și amicalele raporturi între societatea maghiară și cea română”[4]. Ierarhul Vasile Mangra va fi în anul 1895 principalul organizator al Congresului minorităților de la Budapesta, prilej cu care reprezentanții românilor, sârbilor și slovacilor au încheiat „alianța” pentru „a-și păstra cu toate mijloacele legale naționalitatea lor”[5].

În 1900, Vasile Mangra se întoarce în județul său natal, fiind ales vicar episcopal la Consistoriul Ortodox de la Oradea[6]. În 3 noiembrie 1903, Împăratul Franz Joseph I îl însărcinează cu formarea unui nou guvern pe Tisza István, contele care încheiase o înfrățire cu românii la Arad, în 1899[7]. La aflarea veștii, Vasile Mangra este încrezător deoarece, spune ierarhul, „nu a renunțat la speranța de a găsi între bărbații politici maghiari oameni cu care să ne înțelegem asupra raportului dintre noi și unguri, poate fi chiar Tisza, actualul ministru prezident, omul politic chemat să dezlege nodul gordian, dar să așteptăm”[8]. Mai mult, Mangra recunoaște că „era cunoscut personal înainte de a deveni ministru cu contele Tisza și cultivase bune relații cu dânsul”, căutându-se reciproc, în mai multe rânduri, de când ocupa demnitatea de vicar episcopesc[9]. Marginalizat de mai mult timp în Partidul Național Român, Vasile Mangra se înscrie în anul 1910 în nou înființatul Partid Național al Muncii. În același an, participă cu succes și la alegerile dietale fiind ales deputat în circumscripția Ceica, susținând programul politic al guvernului Khuen-Héderváry Kárloy de împăcare cu naționalitățile[10]. Despre noul partid fondat de Khuen-Héderváry și Tisza, Mangra manifesta credința că „deși nu răspunde la postulatele naționalităților, dar nici nu le respinge, dimpotrivă, lasă oarecum a se întrevedea o predispoziție pentru satisfacera acelora”[11]. Câteva luni mai târziu, Alexandru Vaida-Voevod anunța că Vasile Mangra, Eugen Brote și Ioan Slavici formaseră deja „o bisericuță în «sânul» Partidului Național Român” și că existau „informații sigure” că aceștia „serveau interese străine partidului”[12].

În 3 martie 1910, contele Tisza István este din nou la Oradea, cu ocazia constituirii filialei locale a Partidului Național al Muncii, prilej cu care face următoarea declarație: „Trebuie să recunoaștem cu toată bunăvoința că națiunea politică maghiară se compune din concetățenii noștri care aparțin diferitelor rase și naționalități, și atunci de faptul acesta trebuie să ținem seamă fără de nici o rezervă. Trebuie să le recunoaștem dreptul de a-și păstra, cultiva și dezvolta credința, limba și cultura. Nu trebuie să-i privim cu ochi răi, dacă ei țin la acest drept al lor. Nu trebuie să ne mirăm că Românul își zice și se simte Român, Slovacul – Slovac și Sârbul – Sârb. Din faptul că nu-și neagă naționalitatea, nu urmează că față de dânșii nu trebuie să stăm pe punctul de vedere al adevăratei îndreptățiri. Trebuie să sprijinim orice interes just și să cultivăm sentimentul adevăratei înfrățiri pe terenul social, în viața publică și privată. Trebuie să deschidem un câmp liber de manifestare oricărui cetățean, care e însuflețit de sentimente patriotice, căci nu e permis să lăsăm ca concetățenii noștri să se simțească în patria acesta, dacă nu chiar prigoniți, în tot cazul însă străini, sau ceea ce e și mai rău, desconsiderați”[13]. Vasile Mangra a reacționat imediat: „Noi trebuie să profităm de discursul lui Tisza și să reținem din el părțile favorabile, care ating chestiunile cele mai ardente pentru noi, cum sunt: legea școlară și ordinele lui Apponyi, care ne strâng de gât, așa fel încât nu avem răgaz de a ne gândi la ziua de mâine, ci cum să frângem lanțul, ca să scăpăm astăzi cu viață [...] Eu nu înțeleg și nu pot înțelege de ce n-am putea primi cu toții propozițiile lui Tisza, dacă scopul care-l urmărește partidul național, conservarea, îngrijirea și dezvoltarea limbii, religiei și culturii naționale se poate ajunge și realiza în afară de partidul național și fără conlucrarea lui ca partid, cu atât mai vârtos ca Partidul Național Român, ca atare, este numai un mijloc pentru un scop și nu scopul înuși”[14].

În 20 februarie 1914, primul-ministru Tisza István, într-un discurs ținut în fața Parlamentului „în chestia tratativelor cu românii” declară că „străduințele depuse pentru stabilirea unei înțelegeri cu Românii” au fost permanente, deoarece „locuind la hotarele limbilor” îl leagă „raporturi de bună vecinătate cu sute sau chiar mii de concetățeni români” și vede „ce teren prielnic află în sufletul lor accesibil orice manifestare de bunăvoință, de simpatie”. Tisza reamintește că după incidentele de la Oradea din 1893 „a mai dat expresie la astfel de sentimente și la serbarea înălțătoare de suflete”, cu ocazia instalării episcopului Iosif Goldiș la Arad, în 1 august 1899, atunci când „un preot român, cu barba neagră ca corbul și cu fața înflăcărată, vestit agitator naționalist, din fața căruia și din ochii căruia am cititi atunci efectul pe care l-a avut vorbirea mea asupra lui, iar astăzi, cu părul alb și barba căruntă, dar cu sufletul tânăr și plin de putere dânsul aduce servicii în rândurile noastre cauzei înțelegerii și armoniei dintre Maghiari și Români”[15].

Era vorba despre ierarhul Vasile Mangra, viitorul mitropolit al Transilvaniei. Mangra organizase ceremonia investirii și în această calitate a toastat și el la banchetul dat în onoare alegerii noului episcop, afirmând că „între state și națiuni biserica reprezintă dragostea” și că „trebuie învățate toate națiunile la iubire față de biserică și trebuie lăsate popoarele să-l adore pe Dumnezeu în limba lor maternă”. Apoi i-a „mulțumit contelui Tisza pentru cuvintele entuziaste, emanate de la un politician dătător de ton, de la un bărbat distins din toate punctele de vedere”, și-a exprimat credința că „trebuie căutat și aflat prilejul pentru înțelegere reciprocă”, dar că „așteaptă nu numai idei, ci și fapte”[16].


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


















1801 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version