Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Implicarea României în conflictul militar din Vietnam (1965-1973)

de Petre Opris     Contributors.ro
Joi, 7 martie 2019, 14:44 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

Implicarea diplomaţiei româneşti în conflictul din Asia de Sud-Est, din anii ’60, a constituit unul dintre atuurile folosite frecvent de Nicolae Ceauşescu pentru afirmarea pe plan internaţional a politicii independente a României. Diferiţi diplomaţi români s-au referit de-a lungul anilor – atât înainte de 22 decembrie 1989, cât şi după această dată – la eforturile pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti le-au făcut pentru găsirea unei soluţii politice acceptabile pentru toate părţile implicate în războiul din Indochina, în scopul reunificării paşnice a celor două state vietnameze. În acelaşi timp, problemele politice şi militare pe care le-au creat autorităţile române în Indochina nu au fost abordate în expunerile publice şi în mass media din România din perioada respectivă, precum şi în documentele cu caracter memorialistic la care am avut acces.

Pentru a se înţelege mai bine tema la care referim, ne-am propus să prezentăm pe scurt o situaţie militară generală a conflictului respectiv.

La 2 august 1964, distrugătorul american „Madox” – aflat într-o misiune de supraveghere în apele internaţionale ale golfului Tonkin – a intrat într-un schimb de focuri cu trei vedete torpiloare nord-vietnameze. Aflând despre incident, preşedintele S.U.A. a ordonat dublarea imediată a numărului de nave americane care patrulau în zonă şi asigurarea unei protecţii aeriene permanente pentru acestea.

Două zile mai târziu, comandanţii distrugătoarelor „Charles Turner Joy” şi „Madox” au raportat că navele nord-vietnameze au atacat din nou. Cercetările ulterioare au pus sub semnul întrebării existenţa celui de-al doilea atac din golful Tonkin.[1]

Ambele incidente au fost menţionate de autorităţile de la Casa Albă pentru a-i convinge pe membrii Congresului S.U.A. să aprobe efectuarea unor raiduri aeriene de bombardament împotriva bazelor militare navale din Republica Democrată Vietnam şi a unor depozite de combustibili din acea ţară. În acel moment, preşedintele american credea că atacurile nord-vietnameze din golful Tonkin şi ale forţelor Vietcong din Vietnamul de Sud erau coordonate de autorităţile chineze – care ar fi urmărit erodarea şi discreditarea capacităţii S.U.A. de a împiedica instaurarea dominaţiei chineze în întreaga Asie.

Acţiunea americană deosebit de puternică împotriva R.D. Vietnam a generat o reacţie rapidă din partea autorităţile de la Beijing. Acestea au trimis imediat avioane proprii MiG-15 şi MiG-17 pe aeroportul de la Phuc Yen, aflat în apropierea capitalei nord-vietnameze, iar în decembrie 1964 a fost încheiat un tratat de asistenţă militară între R.P. Chineză şi Republica Democrată Vietnam. În cadrul acestuia s-a prevăzut trimiterea în nordul Vietnamului a 300.000 de militari chinezi (din unităţi de geniu, de transport şi de apărare antiaeriană) pentru a înlocui o parte din trupele regimului de la Hanoi – mutate în apropierea liniei de demarcaţie dintre R.D. Vietnam şi Vietnamul de Sud.[2] Primii militari chinezi au sosit în nordul Vietnamului în iunie 1965.

Puternicele bombardamente aeriene americane din perioada 7-9 februarie 1965 au determinat autorităţile de la Hanoi să solicite livrarea urgentă de către autorităţile sovietice, pe calea aerului, a unor cantităţi importante de armament antiaerian. Interesant este şi faptul că avioanele americane au atacat în momentul în care Aleksei Kosâghin, preşedintele Consiliului de Miniştri al Uniunii Sovietice, se afla într-o vizită la Hanoi, la invitaţia prim-ministrului Pham Van Dong (6-9 februarie 1965).

Două săptămâni mai târziu, Lev N. Tolkunov (adjunct al şefului Secţiei Relaţii Externe a C.C. al P.C.U.S.) a declarat la Bucureşti că autorităţile de la Moscova se pregăteau să livreze urgent rachete şi tunuri antiaeriene în R.D. Vietnam, precum şi armament uşor.[3]

La 27 februarie 1965, autorităţile de la Kremlin au solicitat acordul celor de la Beijing pentru a se permite survolarea teritoriului R.P. Chineze de către 40 avioane sovietice AN-12, care urmau să transporte la Hanoi 75 sisteme antiaeriene S-75 „Dvina” (care utilizau rachete V-750) şi 18 tunuri A.A. „Skoda” (cal. 37 mm).[4]

Autorităţile de la Beijing au respins solicitarea Moscovei deoarece considerau că operaţiunea respectivă putea fi descoperită de americani şi ar fi condus la noi pierderi umane. În acelaşi timp, ministrul de externe chinez a propus livrarea pe cale terestră a tehnicii militare sovietice, predarea acesteia urmând să fie făcută la graniţa dintre U.R.S.S. şi R.P. Chineză. Problemele privind traversarea teritoriului chinez şi livrarea acelei tehnici către R.D. Vietnam urmau să fie rezolvate de autorităţile de la Beijing.

Iniţial, autorităţile de la Moscova au fost de acord cu propunerile chineze şi, astfel, primele tunuri antiaeriene sovietice (cal. 37 şi 57 mm) au ajuns în luna martie 1965 în R.D. Vietnam. Concomitent, S.U.A. a declanşat la 2 martie 1965 operaţiunea aeriană „The Rolling Thunder”, bombardând intens instalaţii militare din R.D. Vietnam, iar primele subunităţi de luptă americane au debarcat la Da Nang, în Vietnamul de Sud, la 8 martie 1965 – acestea fiind formate, în special, din puşcaşi de infanterie marină de la o bază americană instalată pe insula japoneză Okinawa.

Ulterior, sistemele antiaeriene promise de către autorităţile de la Moscova şi 260 instructori sovietici au ajuns la Hanoi cu 12 garnituri de tren, tranzitând R.P. Chineză. Primul sistem „Dvina” a sosit în luna iunie în R.D. Vietnam, iar primele două rachete V-750 au fost lansate la 24 iulie 1965 – ambele avioane americane descoperite de operatorii radar fiind distruse. Concomitent, în Vietnamul de Sud se aflau circa 60.000 de militari americani, comandaţi de generalul William Westmoreland. Aceştia desfăşurau deja misiuni de luptă împotriva forţelor Vietcong, precum şi misiuni de consiliere a militarilor din unităţile sud-vietnameze.

Până la mijlocul anului 1966, specialiştii militari sovietici din R.D. Vietnam au participat la înfiinţarea şi pregătirea pentru luptă a 10 regimente de apărare antiaeriană (dotate cu sisteme de rachete „Dvina”), trei regimente de radio-transmisiuni şi două regimente de aviaţie de vânătoare (dotate cu avioane MiG-17, MiG-19 şi MiG-21).[5]

Implicarea politică şi militară a autorităţilor de la Moscova în conflictul din Indochina nu i-a luat prin surprindere pe liderii politici comunişti din statele europene aflate în blocul sovietic. Aceştia au ştiut încă din luna ianuarie 1965 faptul că U.R.S.S. intenţiona să intervină în favoarea guvernului de la Hanoi. În discursul pe care Leonid Brejnev l-a rostit la 19 ianuarie 1965 la Varşovia, în cadrul unei şedinţe a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, au fost prezentate următoarele idei: „În Vietnamul de Sud, SUA duc un război deschis împotriva poporului vietnamez, menţin acolo mari forţe armate. Politica faţă de Vietnam constituie o ilustrare a liniei agresive generale a SUA în Asia de Sud-Est. În ciuda tuturor insucceselor şi eşecurilor sale, imperialiştii americani nu renunţă la încercările de a rezolva pe cale militară problema Vietnamului de Sud.

Nu trebuie exclusă nici posibilitatea unor noi acţiuni agresive ale SUA împotriva Republicii Democrate Vietnam. După cum ştiţi, Uniunea Sovietică a declarat că dacă situaţia o va cere, ea va acorda R. D. Vietnam ajutorul necesar. În momentul de faţă, trimitem în R.D. Vietnam armamentul necesar. În afară de aceasta, am propus conducerii R. D. Vietnam să-i furnizăm rachete antiaeriene şi alte mijloace militare şi, de asemenea, să trimitem personal sovietic pentru a deservi această tehnică modernă puternică.

Recent, la iniţiativa noastră, s-a ajuns la o înţelegere privind trimiterea, în viitorul apropiat, în R.D. Vietnam a unei delegaţii sovietice pentru a discuta cu conducerea R.D. Vietnam problemele dezvoltării ulterioare a colaborării între URSS şi R. D. Vietnam, inclusiv ale colaborării militare. Delegaţia va fi condusă de tov. Kosâghin (subl.n.)”[6].

Documentele şedinţelor din ianuarie 1965 ale Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia relevă faptul că Leonid Ilici Brejnev a fost singurul şef al delegaţiilor participante la acea reuniune care a prezentat în mod explicit măsurile militare care urmau să fie întreprinse pentru sprijinirea guvernului de la Hanoi. Toţi ceilalţi participanţi la şedinţe s-au referit în discursurile lor doar la chestiunile europene aflate pe ordinea de zi: „problema germană”; crearea de către NATO a Forţei Nucleare Multilaterale (o propunere americană şi una britanică); întărirea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia prin crearea unui stat major al alianţei; participarea reprezentanţilor Albaniei la lucrările Comitetului Politic Consultativ ş.a.

Statul român nu era implicată în acel moment în operaţiunile de sprijinire militară a regimului de la Hanoi, însă autorităţile comuniste de la Bucureşti acţionau în domeniul propagandei. Astfel, au fost trimise delegaţii la „Conferinţa internaţională de solidaritate cu poporul vietnamez, împotriva agresiunii imperialiste americane, pentru apărarea păcii” (Hanoi, 25-29 noiembrie 1964), respectiv la cea de-a doua „Reuniune a comitetului sindical internaţional cu oamenii muncii şi cu poporul din Vietnamul de sud” (Hanoi, 2-7 iunie 1965). În acelaşi sens, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la 7 aprilie 1966 participarea unei delegaţii române la o reuniune internaţională a intelectualilor – iniţiată şi organizată de Comitetul Central al Partidului celor ce muncesc din Vietnam cu scopul „să condamne agresiunea americană în Vietnamul de sud şi să obţină sprijinul intelectualilor din lumea întreagă pentru cauza poporului vietnamez (subl.n.)” (Hanoi, mai 1966).

În paralel, ca urmare a bombardamentelor aeriene şi navale care au fost executate de forţele armate americane, Frontul Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud şi Ministerul Afacerilor Externe nord-vietnamez au solicitat „ajutor de orice fel, inclusiv armament şi voluntari, de la ţările socialiste”. Potrivit informaţiilor pe care le avea la dispoziţie, Corneliu Mănescu (ministru al Afacerilor Externe) l-a informat la 15 aprilie 1965 pe premierul Ion Gheorghe Maurer despre solicitarea făcută de nord-vietnamezi şi despre ajutoarele acordate guvernului de la Hanoi de către celelalte state socialiste: URSS, China şi R.P.D. Coreeană au fost de acord să furnizeze arme şi orice fel de material de război; Polonia a acordat un ajutor material în valoare de 50 de milioane de zloţi (în devize convertibile), din care 500.000 de zloţi pentru livrarea de medicamente şi pansamente; Cuba a donat 10.000 de tone de zahăr; Cehoslovacia a fost de acord cu continuarea acordării de ajutoare materiale atât pentru R. D. Vietnam, cât şi pentru Frontul Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud; R.D.G. a pus la dispoziţia guvernului de la Hanoi mărfuri în valoare de 500.000 mărci şi Crucea Roşie est-germană a donat 120.000 mărci pentru ajutarea victimelor bombardamentelor americane executate asupra localităţii Dong-Hoi.

Ca urmare a apelului făcut de guvernul de la Hanoi, Ion Gheorghe Maurer a susţinut în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 22 aprilie 1965 propunerea „M[inisterului] A[facerilor] E[xterne] ca Crucea Roşie a R.P.R. să acorde ajutor în medicamente, îmbrăcăminte, alimente şi auto-sanitare în valoare de 1.500.000 lei victimelor bombardamentelor din R.D. Vietnam, iar Liga Română de Prietenie cu Ţările din Africa şi Asia să acorde ajutor în alimente, îmbrăcăminte şi medicamente în valoare de 1.000.000 lei Frontului de Eliberare Naţională din Vietnamul de Sud”. Prim-ministrul român a explicat, pe scurt, sensul propunerii respective celorlalţi participanţi la reuniune, astfel: „Aici se fac propuneri în legătură cu Vietnamul. Ţinând seama că ei au fost ajutaţi de toate ţările socialiste, se propune să se dea un ajutor în medicamente, alimente, îmbrăcăminte. Eu susţin această propunere. Este vorba deci să acordăm un ajutor tot în îmbrăcăminte, alimente, medicamente, valoarea acestui ajutor să fie de 1.500.000 [lei] şi să fie acordat prin Crucea Roşie, se mai prevede un ajutor în valoare de 1.000.000 lei pentru Frontul Naţional de Eliberare, iar acesta să fie acordat prin Liga de Prietenie. Ca amestec propun să fim circumspecţi. Putem să trimitem acest ajutor, putem să spunem că a trimis chiar Liga de Prietenie a Frontului de Eliberare Naţională un ajutor care constă în alimente, îmbrăcăminte, medicamente. Probabil că ne vom pomeni chiar şi cu o delegaţie a Frontului de Eliberare Naţională în legătură cu discutarea acordării unui ajutor de altă natură, până atunci să fim de acord să dăm acest ajutor. Sunteţi de acord? (subl.n.)”.

În declaraţia premierului român se poate observa, pe de-o parte, dorinţa sa de a ajuta poporul vietnamez, iar, pe de altă parte, grija pe care Ion Gheorghe Maurer o manifesta pentru a menţine stabilitatea şi coerenţa relaţiilor politice şi diplomatice ale României atât cu statele comuniste, cât şi cu SUA. Hotărârea finală a fost adoptată în unanimitate în cadrul şedinţei respective, imediat după intervenţia primului-ministru, fără să existe alte discuţii pe această temă.

Bombardarea de şapte ori a oraşului nord-vietnamez Nam Dinh de către aviaţia americană, în zilele de 2 şi 3 august 1965, a determinat guvernul de la Hanoi să trimită statelor socialiste un nou apel diplomatic în scopul condamnării unanime a acţiunilor militare săvârşite de S.U.A. în Indochina. Autorităţile de la Bucureşti au acceptat parţial sugestia lui Hoang Tu, ambasadorul nord-vietnamez la Bucureşti, de a organiza „în câteva oraşe de provincie, unde se află fabrici textile [...] mitinguri de protest împotriva acţiunilor SUA de bombardare a oraşului Nam Dinh, iar presa să organizeze o campanie în acelaşi spirit”. George Macovescu (adjunct al ministrului Afacerilor Externe) a propus la 11 august 1965 lui Gheorghe Apostol (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri) ca în presa centrală din România să fie publicată o ştire despre mesajul de solidaritate al muncitorilor de la Uzina Textilă Arad, adresat textiliştilor din Nam Dinh. Propunerea a fost discutată în şedinţa din 12 august 1965 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. şi atunci s-a hotărât ca mesajul să fie trimis de „colectivul Uzinelor Textile Buhuşi”, iar la Ambasada R.D. Vietnam din Bucureşti să ajungă un exemplar din ziarul local editat la Buhuşi, care să conţină textul mesajului de solidaritate solicitat de comuniştii nord-vietnamezi.

Şase luni mai târziu, în cursul unei şedinţe a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. (19 ianuarie 1966), au fost purtate discuţii pe marginea „Scrisorii C.C. al P.M.U.P., adresată Comitetului Central al P.C. Chinez, în legătură cu convocarea unei consfătuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste pentru a examina problema coordonării ajutorului ce trebuie acordat Vietnamului [de Nord]”. Cu acel prilej, premierul Ion Gheorghe Maurer a declarat astfel: „În prezent, se pare că SUA deplasează în această parte (în Indochina – nota Petre Opriş) un mare număr de militari, o mare cantitate de arme, concentrează în jurul Vietnamului un număr de submarine [nucleare] Polaris, construiesc aerodromuri, înfiinţează baze, cred că au şi o mare cantitate de armament atomic în Vietnam[ul de Sud]; circa 800.000 oameni ai lui Cian Kai Şi sunt pregătiţi gata de luptă (în Taiwan – nota Petre Opriş). Se poate spune că se pregătesc pentru o ripostă faţă de o eventuală intervenţie a Chinei în războiul din Vietnam. Toate acestea pot fi prefaţa unei dezlănţuiri mai mari în această regiune, pregătiri pentru pornirea unui război mai larg asupra Chinei. Chiar în războiul din Vietnam, unde SUA nu au succese, perspectiva angajării Chinei în acest conflict pare a deveni posibilă [...] Cred că va trebui să urmărim atent tot ce se petrece în lume, în legătură cu situaţia din Vietnam, şi să căutăm să influenţăm, acţionând în toate direcţiile. De pildă, tovarăşul Alexandru Bârlădeanu va merge la Londra şi acolo, în mod sigur, în discuţii se va pune problema şi de [Harold] Wilson şi de Stewart şi noi vom arăta poziţia noastră. Am putea, în dezvoltarea punctului nostru de vedere, să arătăm că noi credem că ar fi bine dacă SUA ar şti să plece din Vietnam acum când nimeni nu ar putea afirma că asta este o urmare a victoriei militare a Vietnamului; să arătăm că retragerea SUA din Vietnam ar avea ca urmare o creştere a prestigiului SUA, în timp ce rămânerea lor în continuare acolo va duce la izolarea lor. Am putea sugera să fie sfătuite Statele Unite ale Americii să plece din Vietnam (subl.n.)”.

La rândul său, Nicolae Ceauşescu a menţionat la 19 ianuarie 1966 următoarele: „Din felul cum sunt puse problemele în scrisoare, se vede clar că s-a urmărit a se întocmi un document din care să rezulte că noi am făcut totul pentru a găsi soluţii în problema Vietnamului, dar chinezii nu vor. Eu cred că noi nu putem sprijini această scrisoare, să le răspundem [polonezilor] zilele acestea scurt, să le mulţumim pentru că ne-au trimis copia scrisorii şi să le spunem că aceasta este o problemă a lor cu chinezii, noi nu ne amestecăm în discuţiile lor, că noi dacă avem de discutat problema vietnameză o discutăm cu vietnamezii. Să nu le dăm nici un răspuns la fondul problemei [...]


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2341 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version