”Am avut un vis. M-am întâlnit cu impostorul, dar el nu se numea așa, ci reformatorul. El este cel care știe că dacă ar fi urmat regulile nu i s-ar fi cuvenit niciodată bunurile și pozițiile de care beneficiază.”[1]
Cristina Tarcea – Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție
CORUPȚIA
Deci, corupția, problema cea mare a zilelor noastre – în fine teza pe care intenționez să o susțin și să o demonstrez folosind cele câteva argumente cu care m-am străduit să mă înarmez – este și va rămâne probabil factorul negativ major care contribuie la deteriorarea relațiilor interumane și a ordinii într-o societate, orice societate ați dori să numiți sau pe care o aveți în vedere.
Corupția vine din interiorul individului – și au curs râuri de cerneală pe această temă, analizată pe toate fețele de filozofi, teologi, antropologi, psihanaliști etc. – dar este și o problemă a comunităților și a națiunilor, în măsura în care s-au identificat multiple forme de manifestare (prin alterare) în spectrul moralei și eticii publice sau al politicii.
Ambele forme sunt vizibile și măsurabile și dacă nu cu instrumente sensibile, atunci măcar intuitiv, prin neplăcerea și frustrarea încercate în preajma acestui tip de manifestări; așa că nu este de mirare că a ajuns blamată și detestată dar, ca orice tip de viciu uman continuă să fie practicată în continuare la nivel micro și macro indiferent de forța cu care corupția este denunțată.
Conform DEX, corupția înseamnă: (i) alterare, (ii) seducere, (iii) depravare, (iv) abatere de la cinste sau (v) abdicare de la o datorie. Presupunând în genere un mecanism pervers de înșelare a moralei și eticii acceptate, orice individ sau grup de indivizi ce au un scop/program comun poate pretinde (uneori sincer, din precaritate) că este în afara tentațiilor și sferei corupției, deși acțiunile sale lezează vizibil (pentru ceilalți) atât etica cât și morala publică.
Să luăm două exemple, cât mai la-ndemână posibil; primul: ministerul rus al justiției a propus într-un proiect de lege ca, în anumite circumstanțe (nu este foarte clar care sunt acestea, dar are mai puțină importanță în contextul de față) așa-zisa mică corupție (luarea de mită de funcționarii statului) să nu mai fie pedepsită penal[2]. Ideea îi aparține, firește, liderului autoritar al statului, Vladimir Putin, care consideră fenomenul ca fiind o fatalitate, pe de-o parte, iar pe de alta dificil de controlat și stârpit.
Deși am oferit exemplul unei anumite tendințe în politica judiciară în materie penală din statul rus, există un precedent pentru care teoria lui Vladimir Putin este doar un corolar și acesta a fost oferit de politicianul român Adrian Severin, fost europarlamentar (nu mai insist, biografia domniei sale este destul de bine cunoscută), care în anul 2016 a enunțat următoarea teorie: Ne mirăm că poporul este corupt, că toată lumea încalcă legea. Dacă toți suntem corupți, înseamnă că nimeni nu e corupt[3].
Silogismul defect (inacceptabil pentru o majoritate calificată a românilor) al domnului profesor Adrian Severin nu poate fi considerat o precare educațională, dânsul neputând fi bănuit de așa ceva, ci este exact expresia corupției interioare, fundamentale a omului Adrian Severin, așa cum înțelegem chiar din definițiile oferite de DEX: alterare, seducere, depravare, abatere de la cinste. Și care, dată fiind vizibilitatea sa publică se răsfrânge în comunitate și corupe mai departe alți indivizi și grupuri care pot considera enunțul ca fiind valabil pentru că vine în întâmpinarea propriilor lor așteptări.
Al doilea exemplu: în fața tendințelor de negare ale capacității de difuzare a corupției prin canalul politic în societate nu este necesar să aduc eu argumente, pentru că este suficient să-l las pe actualul președinte al Senatului, domnul Călin Popescu Tăriceanu să ne ofere propria viziune asupra contextului: Soluția practicată de alte state democratice, de a finanța partidele, este foarte bună tocmai pentru a nu mai exista aceste canale care aduc corupție, trafic de influență, grupuri de influență. Cred că soluția ar trebui salutată, nu criticată, ca să curățim clasa politică de corupție[4].
Cu alte cuvinte – și sper că nu sunt hazardat în interpretarea mea, iar dacă se întâmplă acest lucru îmi cer anticipat iertare – liderul politic citat mai sus consideră că națiunea trebuie să accepte să plătească un fel de mită oficială/formală[5] partidelor politice, cât mai mare posibilă[6], astfel încât activiștii acestora să nu mai fie tentați să perceapă o mită individuală și nelegală.
Legalizarea este la acest moment marea invenție pe care teoreticienii coaliției de guvernare PSD-ALDE plus UDMR o aduc în prim planul discuției publice cu privire la corupție. Pe scurt, actuala putere, prin agenții săi acționează creativ și sistematic în forme diferite pentru a schimba norma legală publică și practica judiciară în materie penală, astfel încât corupția vehiculată politic să nu mai fie blamabilă; din excepție penal instrumentabilă să devină cutumă social acceptabilă.
Dacă este să ne reîntoarcem la marile idei, aș alege două nume importante din trecutul umanității care ne oferă pilde imuabilă despre corupție și corupți – până la urmă comportamentul corupt nu este o noutate în istorie, el a însoțit mereu omul în societate – și acestea sunt Sfântul Augustin și Niccolo Machiavelli.
Sfântul Augustin a fost, la vremea sa, un om de mare curaj și nu doar pentru că a descris în ”Confesiuni” întregul său zbucium interior, ceea ce nu era puțin lucru, ci și pentru că a ales să trăiască în adevăr, asumându-și până la capăt alegerile pe care le-a făcut. Cu alte cuvinte, din momentul în care a ales calea dificilă, nu s-a mai abătut de la ea, deși din ”Confesiuni” aflăm că prețul plătit a fost un permanent zbucium interior pentru a zădărnici ființei corupte să irumpă și să preia din nou controlul asupra vieții sale.
Augustin Aurelius, pe numele său de mirean, căutând să se convertească în Italia la creștinism, sub oblăduirea Sfântului Ambrozie, descoperea că dacă ești onest față de tine acest lucru nu este tocmai facil. Nu intru în detalii, ideea este aceea că Augustin a fost extrem de preocupat de chestiunea liberului arbitru, a temei libertății individului în fața lui Dumnezeu și a conchis că: (i) niciun om nu este privat de libertate, dar și că (ii) nici un om nu este lipsit de puterea de a se opune răului.
Ori, în atare condiții, de alegerile pe care le faci nu te mai poți ulterior deroba, decât dacă ești lipsit de onestitate, recte corupt: alterat, sedus/seducător, depravat, gata să te abați de la cinste și datorie. Augustin însuși, tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implica nefericit într-o nouă poveste amoroasă; ajunge astfel într-un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Și alegerea care o face este pe măsura omului excepțional: se luptă cu sine, izbândește și se convertește la creștinism.
Augustin a rămas un om ca toți oamenii (acesta este strigătul din ”Confesiuni”) și după convertire a trebuit să lupte interior cu tentațiile prin care sexualitatea și erotismul l-au însoțit întreaga sa viață. Și ne spune că nu a cedat și nu s-a mai lăsat corupt și viciat, pentru că dacă ar fi făcut-o, întreaga sa misiune (socială) de episcop al Hiponei i-ar fi fost coruptă și compromisă.
În totală disonanță cu exemplul augustinian, liderii care ne conduc astăzi – dacă este să ne luăm după istoriile care au ajuns publice în mass media – au căzut pradă și nu o dată tentațiilor care i-au corupt, dar nu numai că nu și-au pus problema dacă e bine să cedeze, ci chiar au adus în societate și afișat corupția personală ca pe-un titlu de glorie; să nu uităm celebra replică a unuia din liderii actualei puteri politice de la București, care va face probabil istorie în materie: …numai că nu pot să plec ca prostul din această viață și din această funcție – și o spun pe românește ca la noi, în Teleorman[7].
Dacă Augustin ne-a adus mărturie despre capacitatea omului de a-și stăpâni demonii pentru a nu ceda coruperii pe care apoi să o răsfrângă în jurul său, Niccolo Machiavelli este cel care a observat că liderii politici sunt tentați de corupție (pe care a definit-o ca opusul virtuții – virtù) atât ca normă de comportament personal, cât și pentru a o exploata în cazul altora, dar mai ales pentru a stăpâni masele. Cântărind atent argumentele, Machiavelli a respins această tendință ca fiind una extrem de periculoasă[8].
De ce un teoretician atât de pragmatic într-ale ideilor politice, cum s-a remarcat a fi Machiavelli, a respins tentația corupției în societate? Pentru că el credea, și aducea argumente credibile în acest sens, că în cazul:
(i) conducătorului de stat este recomandat să conducă statul prin acțiune virtuoasă, care se măsoară în capacitatea de a menține statul prosper și glorios;
(ii) poporului lipsa de virtute, adică corupția sa îl face nepăsător față de interesele cetății, față de binele comun și astfel slăbește statul până la a-l face incapabil să se apere în fața altora, mai determinați și mult mai virtuoși.
CORUPȚIA POATE ADUCE MOARTEA ACOLO UNDE NOI SPERĂM ÎNSĂNĂTOȘIREA
După incendiul care a ucis în anul 2015 zeci de vieți în clubul Colectiv din București, oamenii au fost puși în fața evidenței pe care, cumva, au neglijat-o ani de-a rândul: corupția ucide; a spus-o inclusiv președintele Klaus Iohannis în fața Parlamentului la acel moment: ”Cea mai dură concluzie este aceea că pur și simplu corupția ucide, că se pot pierde vieți nevinovate dacă nu respectăm legi și reguli și dacă noi, ca societate, închidem ochii la nerespectarea lor.”[9]
La acel moment opinia publică nu realiza încă dimensiunea cu adevărat tragică a sintagmei corupția ucide, pentru că atenția îi era îndreptată asupra modului incalificabil în care autoritățile făcuseră posibilă funcționarea clubului fără autorizație la incendiu. Dar avea să vină în curând vestea că sistemul de sănătate, tot din cauza corupției, nu doar că nu-i putea vindeca pe cei grav răniți, dar că de fapt le scurta viața infectându-i cu bacterii ucigașe.
Tot atunci s-a aflat că spitalul Floreasca, de la care se spera că va veni ajutorul pentru răniții de la Colectiv, nu avea secția de arși funcțională, deși aceasta fusese recent inaugurată oficial și șeful secției, Ioan Lascăr (cel care avea să răspundă penal ulterior[10]), dădea asigurări că totul este în regulă și că Bucureștiul poate trata cazurile de arși salvați din tragicul incendiu.
Nu a fost așa. Secția nu a fost folosită, marii arși au fost tratați impropriu în primă fază și, când situația s-a complicat foarte mult, atât medical cât și ca reacție în opinia publică, autoritățile române au acceptat ideea transferului pacienților în străinătate.
În primăvara anului 2016 o anchetă condusă de ziariștii de la Gazeta Sporturilor, coordonați de Cătălin Tolontan, scotea la iveală un nou scandal legat de sistemul de sănătate, și anume faptul că o companie pe numele său Hexi Pharma, deținută de omul de afaceri Dan Condrea, fraudase sistemul vânzând spitalelor dezinfectanți de toate tipurile a căror concentrație fusese intenționat diluată. Era cel mai serios atentat la sănătatea publică dezvăluit în România post-decembristă.
Scandalul a căzut ca un trăsnet asupra potentaților și decidenților din sistemul de sănătate românesc, precum și al complicilor lor din sfera politică. Cu toate încercările de deturnare a sensului anchetei pornită de echipa de ziariști a lui Cătălin Tolontan, suprapunerea cu supra-sensibilizarea opiniei publice în cazul Colectiv a făcut din frauda Hexi Pharma un tăvălug ce nu a mai putut fi oprit, nici măcar după ce Dan Condrea a ales să se sinucidă.
Dar cine era Dan Condrea și cum începuse afacerea Hexi Pharma? Sunt aici două aspecte, prezentate atunci de presă[11]:
(i) afacerile HP au început să capete avânt în anul 2009, când tatăl lui Dan Condrea, farmacistul șef de la Spitalul Universitar, a apelat la vechiul său prieten, fostul primar al capitalei Sorin Oprescu, care la rândul său i-a făcut intrarea lui Condrea junior la șeful Administrației Spitalelor, instituție intrată din 2008 sub umbrela Primăriei Capitalei;
(ii) istoria afacerii lui Dan Condrea a început în anul 2006, după ce a fost emisă o ordonanță[12] privind achizițiile publice, devenită ulterior lege, care permitea spitalelor să încheie contracte directe. Pe lângă Hexi Farma (devenită ulterior Hexi Pharma), care cumpăra din străinătate dezinfectanții și-i îmbutelia, Condrea a gândit și înființat o întreagă rețea. A creat Unilab, laboratorul care făcea analize și certifica substanțele produse de HP. Firma Medical Cleaning vindea în toată țara produsele HP și le folosea la curățenie, încheind contracte cu instituții de stat și private.
Ancheta a descoperit că printre clienții Hexi Pharma s-au regăsit și entitățile medicale ale SRI și prilejul a fost prompt exploatat pentru a se sugera o legătură obscură a lui Dan Condrea cu anumiți șefi ai SRI, care i-ar fi protejat afacerile. Turnura scandalului a părut să ia prin surprindere SRI, care a reacționat în cele din urmă printr-un comunicat de presă[13].
Comunicatul SRI nu a încheiat însă speculațiile publice, dimpotrivă. S-a sugerat inițial că cele circa 100 de informări pretins transmise de Serviciu nu ar fi ajuns de fapt la niciun beneficiar, dar după ce Nicolae Bănicioiu a recunoscut că ar fi primit totuși astfel de informări[14], tactica adepților teoriilor conspiraționiste s-a schimbat și a ridicat miza.
Așa se face că Societatea Academică Română, de fapt Alina Mungiu-Pippidi însăși, a sugerat că cele peste 100 de materiale de informare sunt o făcătură, apă de ploaie și a cerut SRI să le desecretizeze. Pentru că SRI nu a dat curs solicitării doamnei Pippidi, Societatea Academică Română a deschis un proces solicitând instanței să oblige SRI să desecretizeze informările.
Care era mobilul și miza SAR, ne destăinuie chiar doamna Pippidi într-un articol[15] în care invita Curtea de Apel să se pronunțe cât mai repede asupra speței: ”Că SRI a negat orice informație pe această temă, atât la cererea noastră administrativă, cât și la diferite instanțe, nu e poate o surpriză având în vedere sediul, norocul și reputația firmei Hexi, al cărei director răposat între timp se lăuda pe toate drumurile cu relațiile lui cu serviciile de informații.”
Ar mai fi aici ceva de spus, cu privire la demersul doamnei Pippidi (sub SAR) privind premisele prezentate opiniei publice ca îndrituind deschiderea unui proces SRI: ”SRI a negat vehement că poate declasifica aceste informații. Nu e clar de ce SRI a secretizat informații care nu trebuiau să fie clasificate de la bun început, deoarece Articolul 30 al legii 182/2002 spune expres că este interzisă clasificarea informațiilor care prin natura lor sunt destinate să asigure informarea cetățenilor asupra unor probleme de interes public.”
Și totuși, SRI nu este o agenție de știri, ca să facă publice informații. Acest tip de solicitare ar fi trebuit să fie adresată mai degrabă Direcției de Sănătate a Municipiului București, instituție care, până la izbucnirea scandalului Hexi Pharma, cu toate cele 115 informări ale SRI, nu a găsit probleme în spitale ca urmare a utilizării dezinfectanților neconformi.
Explicația încercării de compromitere a SRI în scandalul Hexi Pharma are conotații ce sunt poate mai clare astăzi și care atunci nu au fost serios luate în calcul de opinia publică; dar care astăzi își dezvăluie mai bine rosturile. Astfel, în august 2016 Pagina de Media observa următoarele[16]:
(i) Evenimentul zilei, prin articolul Afacerea Hexi Pharma, cea mai mare dezinformare a anului 2016, semnat de ziariștii Carmen Anghel, Florian Saiu și Petrișor Cana, a atacat ancheta echipei lui Cătălin Tolontan ca fiind îndreptată intenționat împotriva unei companii românești, pe care și-ar fi propus să o falimenteze: ”Presiunea mediatică imensă a înghițit, în scurt timp, orice sclipire de luciditate. Un material în care ′Evenimentul zilei′ prezenta o variantă potrivit căreia scandalul ar fi fost declanșat și pentru ′a îngropa′ o firmă românească a fost ironizat și blamat. Teorii conspiraționiste apăreau în fiecare zi, alimentate de dezvăluiri legate de firme offshore și alte inginerii financiare, prea puțin explicate și niciodată înțelese. (…) Datoria Parchetului General ar fi să afle care au fost instituțiile și persoanele interesate în distrugerea unei firme românești. Datoria Parchetului General ar fi să afle care au fost instituțiile și persoanele vinovate moral de moartea unui om. Își va face Parchetul General datoria?”;
(ii) Aceeași publicație, sub titlul Monica Pop, managerul Spitalului de Oftalmologie din București ”V-am spus de la început că este o făcătură”, semnat de aceeași autori, cita respectivul manager de spital tot pentru a discredita ancheta echipei lui Cătălin Tolontan: ”Noi am avut, la spital, de la Hexi, numai betadină, nu am avut biocide. Nu am avut nicio infecție anul trecut. Soțul meu e inginer chimist și l-am rugat să facă analiza unuia din flacoanele de betadină de la noi din spital. În el este exact ce scrie pe etichetă. La noi nu e de glumă cu infecțiile! (…) Mai mult decât atât, dar nu știu dacă vor să vorbească, sunt directori de spitale care au făcut analize la biocide și au ieșit perfect! Judecata se face cu probe. Ce dovezi are Tolontan? Nimic, doar gura lui!”[17]
Așadar, la acel moment în spațiul public se intersectau atât mesaje vehiculate de mass media care negau că produsele Hexi Pharma ar fi falsificate și că este atacată o companie românească onorabilă, cât și informații că Dan Condrea nu ar fi putut să facă afaceri cu produsele sale contrafăcute dacă nu avea protecția SRI.
În realitate, după izbucnirea scandalului Hexi Pharma, Dan Condrea, la recomandarea colaboratoarei sale, Flori Dinu, a angajat de urgență un consilier de PR, și anume pe Loredana Albu de la Be Igloo, pentru a încerca să limiteze daunele de imagine publică. Sinuciderea lui Dan Condrea și complicitatea cu SRI par să fi fost temele principale pe care Be Igloo a mizat în controlul daunelor de imagine publică.[18]
În final, în ianuarie 2019, justiția s-a pronunțat, condamnând-o pe Flori Dinu, managerul Hexi Pharma, la o pedeapsă de trei ani cu executare în penitenciar și dizolvând compania în cauză. Dar în sistemul de sănătate românesc, după ce a căzut cortina asupra scandalului Haxi Pharma, nimic nu s-a schimbat de fapt.
Miercuri, 27 februarie ac., în raportul de țară, Comisia Europeană observa că: ”Rata nevoilor de asistență medicală nesatisfăcute rămâne ridicată, sistemul de sănătate din România fiind caracterizat de ineficiență și de accesibilitate limitată. Furnizarea de echipamente medicale esențiale pentru diagnostic și tratament este foarte scăzută, în special în spitale, în ciuda numărului ridicat de paturi de spital.”[19]
Și, ca un ecou concret la scandalul Hexi Pharma, aș mai vrea să citez din raportul Comisiei Europene următoarea frază: ”Rata mortalității evitabile, și anume decesele care ar fi putut fi evitate prin acordarea unei asistențe medicale de calitate optimă, a fost de două ori și jumătate mai mare decât rata globală din UE în 2015 și nu converge către nivelul UE.”
SCURTĂ ȘI NEROMANȚATĂ ISTORIE A SCANDALULUI HEXI PHARMA
Cum a fost posibilă achiziția de produse biocide falsificate produse de Hexi Pharma în atât de multe spitale din România? Răspunsul este dificil de dat dacă nu iei în calcul apetența pentru corupție, atât la nivel personal, al celor care au decis achizițiile, cât și la nivel de sistem. În luna noiembrie 2016, ministrul sănătății din guvernul Cioloș, Vlad Voiculescu, a propus un proiect de lege privind adoptarea unor criterii riguroase în selectarea managerilor de spitale – un act de guvernare firesc după scandalurile publice Colectiv și Hexi Pharma.
În ianuarie 2017 noua majoritate de guvernare PSD-ALDE și UDMR a respins previzibil la dezbaterile din Parlament proiectul de lege propus de Vlad Voiculescu[20], pentru că este o coaliție politică ce se bazează pe clientelă ca filozofie de gestionare a puterii, dar ceea ce mi s-a părut mult mai interesant a fost modul în care anumiți lideri de opinie l-au atacat pe ministrul sănătății din guvernul Cioloș, după ce a făcut public proiectul de lege.
Am remarcat, așadar, câteva afirmații ale lui Mugur Ciuvică[21], de exemplu, analist cunoscut desigur, dar nu tocmai specialist în problemele sistemului medical, care s-a simțit dator să-l atace pe Vlad Voiculescu în cuvinte extrem de dure, care nu pot să nu dea de gândit cu privire la mizele reale din spatele unor afaceri cum au fost cele care au implicat Hexi Pharma: ”Vlad Voiculescu a ONG-izat Ministerul Sănătății, nu l-a politizat. El e tehnocrat-ONG-ist. Și-a adus toții colegii acolo. Ideea că un ministru venit de nicăieri, fără să se consulte cu nimeni, dă o ordonanță de urgență peste noapte prin care schimbă sistemul sănătății… este o golănie tehnocrată.”
După ce Gazeta Sporturilor și Tolo.ro declanșează, cu investigațiile publicate, scandalul Hexi Pharma, reacția sistemului se calibrează gradual: (i) negare; (ii) controlul prejudiciilor de imagine; (iii) invocarea autorității specialiștilor din sistem în sprijinul Hexi Pharma și al cauționării directorilor de spitale care au încheiat contracte cu firma; (iv) conexarea SRI și identificarea ca țap ispășitor.
Similar, intenția ministrului Vlad Voiculescu de a promova o lege care să elimine pe cât posibil factorul de risc reprezentat de corupția din managementul spitalelor, prin promovarea de profesioniști dedicați în detrimentul clientelei politice, a generat de asemenea reacția sistemului prin: (i) discreditarea ministrului și a guvernului tehnocrat din care făcea parte; (ii) acuzația de ONG-nizare a sistemului de sănătate, prin asociere cu tipologia controlului politic (un fel de aceeași Mărie cu altă pălărie); (iii) respingerea proiectului de lege ca inadecvat de către puterea politică rezultată din alegerile din noiembrie 2016, interesată să reinstaleze clientela politică în spitale.
Ori, clientela politică, așa cum rezultă din datele înfățișate anterior, a fost cea care a încurajat și promovat modelul vicios al afacerii Hexi Pharma, care nu i-a oferit doar lui Dan Condrea șansa de a se îmbogăți din profituri necuvenite, dar a fost interesată și ca această afacere să disemineze o parte a acestui profit către cei care-i facilitau încheierea de noi contracte – aceasta fiind de fapt miza reală a oricărei fraude tolerată de sistem.
Așa că, după cum se poate vedea în figura de mai jos, Dan Condrea și-a creat ușor, ușor, începând cu anul 2006, un mecanism prin care să ofere spitalelor produse biocide și de altă natură a căror calitate tot o firmă proprie o certifica, dar și servicii, de la cele de curățenie (folosind produsele proprii) și până la inventariere și arhivare de documente medicale.
Nu vreau să reiau aici amănuntele unei anchete pe care oricine o poate găsi consultând atât arhiva articolelor publicate de Gazeta Sporturilor, cât și pe Tolo.ro. Am să inventariez totuși câteva aspecte dintre cele mai interesante identificate de ancheta echipei lui Cătălin Tolontan, pentru a puncta asupra cazului Hexi Pharma, pentru mine un exemplu grăitor al corupției din societatea românească. Și iată ce mi-a reținut atenția din ancheta (ziaristică asupra) Hexi Pharma:
▪ În 24 mai 2016, a doua zi după moartea lui Dan Condrea, poliția descinde la locuința acestuia. Le deschide Uliana Ochinciuc, soția lui Dan Condrea, iar la percheziție se identifică, printre alte documente, un bilet pe care cel care decedase recent notase: ”Nu plătim impozitele la HPCo!”[22];
▪ Uliana Ochinciuc, este soția fără acte a lui Dan Condrea[23]. Uliana Ochinciuc este fata unui oficial din sistemul de sănătate al Republicii Moldova. Împreună cu ea, mai multe persoane de dincolo de Prut s-au alăturat afacerii lui Dan Condrea. De exemplu, directorul de producție din Hexi Pharma, Mihail Leva, este cetățean moldovean, născut la Cornova, raionul Ungheni, absolvent universitar la Iași și ajuns responsabil al fabricii pe filiera Uliana[24].
▪ Pe 28 septembrie 2011, un director de producție și biochimist din fabrica Hexi Pharma, le scrie urgent patronului Dan Condrea și directorului general Flori Dinu: ”Suprasept este contaminat în continuare cu Pseudomonas aeruginosa!” Pe 29 septembrie 2011, o zi mai târziu, respectivul angajat revine cu alt e-mail, semnalând din nou problema biocidului Suprasept, care nu elimina Pseudomonas. Cel puțin formal, biochimistul nu a primit de la cei doi niciun feedback.[25]
▪ În decembrie 2016, două dintre firmele lui Dan Condrea – Hexi Pharma și Medical Cleaning – derulează în continuare contracte, cu încredințare directă, cu spitale din România, cărora le livrează dezinfectanți. Potrivit e-licitatie.ro, Hexi Pharma revenea pe piață cu patru contracte încredințate direct, încheiate cu Spitalul Județean de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou” Suceava, pentru dezinfectanți și antiseptice. Medical Cleaning, furniza dezinfectanți produși de Hexi Pharma și servicii de curățenie Spitalului Județean Giurgiu, Spitalului de Boli Infecțioase și Tropicale „Dr. Victor Babeș”, din București și Centrului de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte cu Handicap Urlați.[26]
▪ Potrivit unei investigațiiRise Project, Dan Condrea utiliza un circuit offshore prin care cumpăra substanțe active de la producători mari din străinătate (BASF Chem Trade și Evonik Industries din Germania) printr-un offshore din Cipru, Chemical & Pharmaceutical Solutions Ltd., pe care tot el îl controla, iar apoi Hexi Pharma cumpăra de la firma cipriotă substanța activă de 10 ori mai scump. În România, Hexi Pharma prepara, amesteca și redoza substanțele mai întâi într-un spațiu închiriat în sectorul 6 din București și pe urma într-o hală proprie, la Mogoșoaia, Ilfov. Spațiul din sectorul 6 este situat pe Bulevardul Timișoara, nr. 52; cei 140 mp fiind închiriați de la firma Comprodcoop SA, deținută de Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum Centrocoop. Hala din Mogoșoaia a fost recepționată în 12 martie 2014.[27]
De remarcat, după această scurtă trecere în revistă, că subiectul Hexi Pharma nu a scăpat necomentat de agenția de presă rusă Sputnik. Într-un material publicat în decembrie 2017[28], Sputnik a găsit de cuviință să atace investigația echipei lui Cătălin Tolontan, pornind de la o afirmație a lui Mircea Badea: ” În august 2016, realizatorul emisiunii ′În gura presei′, Mircea Badea, sugera că Tolontan, autorul dezvăluirilor din scandalul dezinfectanților ar trebui investigat de DIICOT. Sugestia venea ca urmare a datelor furnizate de Institutul Cantacuzino care a arătat, pe baza testelor efectuate, că dezinfectanții erau diluați în limite legale.”
În cele din urmă, după ce a remarcat printre altele că ancheta lui Cătălin Tolontan nu s-ar baza de fapt pe dovezi concrete, ci pe presupuneri și manipulări, Sputnik trage concluzia că Tolo.ro s-ar lupta cu memoria unui om mort pe care-l atacă inutil (De ce acum acest scandal, mai ales că totul pare a fi un atac la defunctul Condrea?) pentru ca să încheie, ușor dramatic, retorica articolului cu întrebarea: Ce interese servește Tolo.ro?
ÎN LOC DE CONCLUZII: ÎNȚELEPCIUNEA MULȚIMILOR
Ați remarcat probabil că actuala putere politică se apără de orice atac la adresa inițiativelor și măsurilor sale făcând apel la ideea – despre care acreditează că este una absolut democratică – că aplică un program politic ce a fost votat de o majoritate; iar axioma la care face apel implicit ar fi că (o) majoritate(a) are întotdeauna dreptate.
Dacă ne reîntoarcem puțin la începutul articolului, la celebra afirmație a fostului președinte al Institutului Social-Democrat ”Ovidiu Șincai”, Adrian Severin: …ne mirăm că poporul este corupt…?Dacă toți suntem corupți, înseamnă că nimeni nu e corupt – ne aflăm de fapt în fața unei reinterpretări (pervertită, evident) a aceleiași axiome, majoritatea are dreptate.
Actuala putere politică nu se ferește cu niciun prilej să acrediteze public că este purtătoarea de cuvânt și de mesaj a majorității poporului român, care de altminteri a și delegat-o prin vot în toamna anului 2016 să conducă statul; prin urmare este îndreptățită să acționeze în numele poporului, pentru că poporul are întotdeauna dreptate.
Ca să înțelegem situația cum se cuvine, cred că cel mai util ar fi să facem apel la concepte. Are sau nu are poporul întotdeauna dreptate? Aceasta este întrebarea de la care pornesc, ca să încerc să arunc puțină lumină asupra conceptului de legitimitate politică ce poate fi extrasă de (o) putere(a) politică în urma unui scrutin oarecare.
Gustave Le Bon, după cum multă lume deja știe, a scris un tratat celebru numit Psihologia mulțimilor (de fapt Psychologie des Foules) în care a descris puterea irațională a mulțimilor gregare. Conform tezei lui Le Bon, mulțimea (ca manifestare psihologică) este o ființă provizorie, compusă din elemente eterogene, sudate la un anumit moment dat; elementele care duc la formarea mulțimii (psihologice) sunt: (i) sentimentul de putere; (ii) contagiunea mentală și (iii) sugestia hipnotică.
Potrivit acestui concept înfățișat de Le Bon, mulțimile: (i) nu au capacitatea unei judecăți critice; (ii) nu sunt capabile să resimtă decât sentimente simple și extreme; (iii) sunt credule, capabile să accepte afirmațiile cele mai neverosimile; (iv) pot acționa chiar împotriva propriului interes; (v) sunt capabile de acțiuni extreme (sacrificiu sau crime) și (vi) își schimbă foarte greu convingerile (sunt inerțiale).
La peste un secol după Gustave Le Bon, James Michael Surowecki, istoric și jurnalist financiar american, a publicat în anul 2004 un tratat care susținea o cu totul altă teză – Înțelepciunea mulțimilor. Aici este locul pentru câteva precizări importante:
(i) teza lui Surowecki se bazează pe comportamentul unei mulțimi de indivizi avizați care se confruntă cu un anumit tip de împrejurare/problemă/decizie de luat și nu privește mulțimile gregare;
(ii) ideea de bază a tezei lui Surowecki este aceea că o astfel de mulțime, statistic vorbind, poate lua decizii mai repede și mai corect, poate genera predicții mai apropiate de adevăr decât un grup de experți.
Ca să obții o mulțime înțeleaptă, de tip Surowecki, autorul tezei ne indică un număr de patru criterii care o disting de mulțimile gregare, și anume: (i) diversitatea de opinii din sânul mulțimii în cauză; (ii) independența indivizilor, care nu se lasă necritic influențați; (iii) descentralizarea opiniilor și (iv) capacitatea de a agrega o decizie colectivă în final, prin consens.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
