După încheierea Consfătuirii de la Moscova a conducătorilor partidelor din ţările de democraţie populară (9-12 ianuarie 1951), o parte din resursele materiale şi financiare româneşti au fost consumate pentru importurile de armament, tehnică de luptă şi muniţii din U.R.S.S., Polonia şi Cehoslovacia, pentru construirea de fortificaţii la graniţa cu Iugoslavia şi pe litoralul Mării Negre, precum şi pentru importurile de maşini-unelte şi instalaţii necesare industriei de apărare.Concomitent, au continuat cooperativizarea forţată a agriculturii şi lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră.
În acest fel au fost epuizate rapid resursele economiei româneşti şi s-a ajuns la vânzarea masivă de aur românesc în străinătate. Rezerva de aur a Băncii de Stat a R.P. Române a scăzut cu aproape 160 de tone în perioada 1952-1954: de la 209,4 tone de aur – în lingouri şi monede – la finele anului 1951 (148,3 tone în ţară şi 61,1 tone în depozitele constituite în străinătate) până la 80,1 tone, la sfârşitul anului 1952 (72,6 tone în ţară şi 7,5 tone în străinătate), 53 tone la finele anului 1953 (50 tone în ţară şi 3 tone în străinătate) şi 49,7 tone la sfârşitul anului 1954 (46,7 tone în ţară şi 3 tone în străinătate).[1] Alte izvoare istorice indică faptul că rezerva de aur a Băncii de Stat a R.P. Române a scăzut cu 84,5 de tone la începutul anilor ’50: de la 139 de tone (1951) până la 62 de tone (1 mai 1953), 57,7 tone (iulie 1953) şi 54,5 tone (octombrie 1953).[2]
Decizia dictată la Moscova, în ianuarie 1951, de către Iosif Stalin a determinat reorganizarea instituţiilor româneşti care aveau ca atribuţii culegerea de informaţii atât în interiorul ţării, cât şi din străinătate, precum şi modelarea Armata Română într-o formă tipic sovietică, în aşa fel încât aceasta să poată fi acceptată într-o structură politico-militară intitulată de Iosif Stalin, în ianuarie 1951, Comitetul de coordonare, iar de Nikita Hruşciov, în mai 1955, Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
Începând din luna ianuarie 1955, autorităţile de la Bucureşti s-au preocupat de îndeplinirea la timp a prevederilor protocolului secret româno-sovietic „în legătură cu problemele ridicării capacităţii de apărare a R.P.R.”[3] în perioada 1955-1959. În acest sens, o delegaţie condusă Emil Bodnăraş a fost la Moscova pe data 21 aprilie 1955 pentru a prezenta la GOSPLAN proiectul planului pentru dotarea forţelor armate române cu armament şi tehnică de luptă în perioada 1955-1959.[4]
În cursul discuţiilor care au avut loc la 1 aprilie 1955 între membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Emil Bodnăraş (ministru al Forţelor Armate) a precizat că în uzinele din România se fabricau în acel moment aproape tot armamentul de infanterie necesar armatei române (cu două-trei excepţii[5]), staţii de transmisiuni, muniţie de artilerie (fără proiectile antitanc subcalibru), explozivi, întregul echipament pentru protecţia chimică a personalului, piese de schimb pentru armamentul de infanterie şi toată gama de vase mici de luptă fluviale şi maritime. În condiţiile scăderii importurilor speciale ale României, armamentul de infanterie prevăzut în statul de război se asigura aproape în întregime din producţia internă. Doar militarii din unităţile de aviaţie urmau să aibă în continuare în dotare modele mai vechi de arme.[6]
Pe de altă parte, Emil Bodnăraş a ţinut să precizeze că „nu facem mecanisme complicate, nu fabricăm artilerie, tancuri, avioane” deoarece „aceasta nu e prevăzut în perioada aceasta”[7]. România era nevoită să achiziţioneze în continuare din U.R.S.S., Cehoslovacia şi Polonia tehnică militară, autovehicule, piese de schimb şi muniţii de artilerie şi aviaţie necesare forţelor sale armate. Sovieticii au oferit un credit pe o perioadă de 10 ani pentru ca autorităţile de la Bucureşti să accepte o parte dintre achiziţiile respective.[8]
Tot atunci s-a constatat că volumul plăţilor la importurile speciale contractate de statul român în anul 1955 urma să fie mai mare decât capacitatea economiei româneşti de a rambursa datoria respectivă în perioada 1958-1960. Valoarea importurilor speciale se cifra la peste 5 miliarde de ruble, în care se includea şi suma de 400 milioane de ruble – o dobândă de 2% pentru creditul acordat de sovietici pe termen de 15 ani (1955-1969) –, în timp ce nivelul maxim preconizat al exportului de produse speciale româneşti a fost estimat la 1 miliard de lei (circa 357 milioane ruble)[9], adică 7,14% din valoarea importurilor similare. Pentru a se înţelege mai bine efortul financiar considerabil în care angajau ţara pentru a achita facturile de armament, tehnică de luptă şi muniţii, Miron Constantinescu a menţionat că valoarea totală estimată a exporturilor româneşti pentru perioada 1955-1959 urma să fie de circa 8 miliarde de ruble.[10]
În cadrul planului propus de Comitetul de Stat al Planificării se estima că prin exportul de produse agricole (între 500.000 şi 1 milion de tone anual) urmau să obţină aproximativ 2 miliarde de ruble în 5 ani (480 de milioane de lei numai în anul 1960), iar prin continuarea exportului de minereu de uraniu în U.R.S.S. se puteau obţine în aceeaşi perioadă circa 300 milioane de ruble.[11] În plus, Miron Constantinescu a propus creşterea volumului exportului de produse chimice şi utilaje[12], concomitent cu reducerea exportului de lemne deoarece acea „ramură ne crează mari greutăţi”[13].
Gheorghe Gheorghiu-Dej a susţinut acea propunere şi a adăugat pe lista exporturilor româneşti reduse semnificativ şi produsele petroliere. În locul acestora, el a propus să fie exportate tractoare şi mai ales produse agricole (porumb, grâu, furaje).[14] „Nimeni nu poate spune că este uşor – a declarat Gheorghe Gheorghiu-Dej la finalul reuniunii din 1 aprilie 1955. Însă de făcut trebuie făcut, sigur făcând economii pe toate liniile. Nu poţi să mergi la asemenea eforturi şi să faci şi năzdrăvănii, aşa cum am făcut înainte, cu cheltuieli mari. O serie de lucruri trebuie reconsiderate, nu putem să mergem aşa. Trebuie să căutăm soluţiile cele mai ieftine, care cer un efort material şi financiar cât mai mic. Sunt foarte multe rezerve în economia noastră. Eu am toată încrederea, că dacă ne mobilizăm pe principalele linii şi nu ne risipim şi analizăm fiecare posibilitate, vom obţine foarte mari economii şi rezerve pentru acoperirea acestui efort (subl.n.)”[15].
Pentru a ajuta autorităţile comuniste de la Bucureşti să găsească o soluţie în scopul creşterii cheltuielilor militare, autorităţile de la Moscova au sprijinit realizarea sub licenţă sovietică în România a unor categorii de armament, muniţii şi alte produse speciale. Treptat, producţia militară s-a diversificat şi, la începutul anilor ’60, s-a ajuns la fabricarea de mitraliere antiaeriene ZU-2 cal. 14,5 mm, aruncătoare de grenade antitanc RPG-2, aruncătoare uşoare de flăcări LPO-50, produse chimice speciale, piese de schimb pentru armamentul de infanterie, detectoare de mine UMIV-1 şi lovituri antitanc PG-2 cal. 40 mm. Aceste produse au fost fabricate atât pentru armata română, cât şi pentru forţele armate ale unor state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Polonia, R.D.G., Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria), fiind exportate în diferite cantităţi, în perioada 1961-1965.[16]
Informaţiile privind dezvoltarea treptată a industriei româneşti de apărare au căpătat amploare la începutul anilor ’60 şi autorităţile din Pakistan s-au arătat interesate în două rânduri de achiziţionarea de muniţii româneşti fabricate sub licenţă sovietică (în anii 1966 şi 1967). De fiecare dată s-a răspuns negativ la propunerile respective deoarece, pe de-o parte, un asemenea export, fără a avea acceptul sovieticilor, putea să genereze probleme între Bucureşti şi Moscova, iar pe de altă parte s-a dorit să nu se tensioneze relaţiile dintre Bucureşti şi New Delhi. „Pentru livrarea de muniţie fabricată după licenţe sovietice ar trebui cerut acordul URSS – preciza ministrul Corneliu Mănescu la 12 mai 1967, într-un document trimis Prezidiului Permanent al C.C. al PCR. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicaţii în relaţiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins cererea pakistaneză”. În plus, ministrul Afacerilor Externe a afirmat că „livrarea de armament românesc (corect: muniţie românească – nota Petre Opriş) Pakistanului ar putea provoca nemulţumirea Indiei şi ar complica relaţiile româno-indiene”[17].
Motivele invocate de şefului diplomaţiei româneşti i-au convins pe membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. să nu fie de acord cu încheierea unui contract militar cu Pakistanul – presupus a fi avantajos din punct de vedere financiar – şi, astfel, s-a evitat deteriorarea relaţiilor politice ale României cu U.R.S.S. şi India.
În acea perioadă, Republica Islamică Pakistan era alcătuită din două teritorii situate la mare distanţă unul de celălalt: Pakistanul de Vest şi Pakistanul de Est. Această împărţire a creat încă din 1948 probleme deosebite autoritățile de la Islamabad, teritoriul Indiei separând complet cele două entităţi pakistaneze.
După încheierea alegerilor generale din Pakistan (decembrie 1970), în cursul cărora Liga Awami a câştigat majoritatea absolută în Pakistanul de Est, şeicul Mujibur Rahman (liderul politic al Ligii Awami) a solicitat lui Mohammed Ayub Khan, preşedintele ţării, să îl numească în funcţia de prim-ministru, în locul lui Zulfikar Ali Bhutto (liderul Partidului Poporului). Mohammed Ayub Khan a refuzat acea cerere şi Mujibur Rahman a proclamat înfiinţarea statului Bangladesh (26 martie 1971).
Prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a intervenit în conflictul din Pakistan prin acordarea de sprijin atât persoanelor care se refugiau masiv din Pakistanul de Est, cât şi grupărilor de guerilă care luptau pentru secesiune. În consecinţă, tensiunile dintre Pakistan şi India s-au agravat rapid, ajungându-se la un conflict militar de amploare între cele două ţări.
În acel context, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul României, a primit la 3 iunie 1971 o scrisoare din partea omologului său indian, Indira Gandhi, în care era „prezentată situaţia economică dificilă creată în urma exodului populaţiei din Pakistanul de Est în India şi se face apel la guvernul român: a) să intervină pe lângă Pakistan ca acesta «să recunoască faptul că soluţia aleasă pentru problema Pakistanului de Est este neînţeleaptă şi nerealizabilă»; b) să exprime îngrijorarea sa pentru securitatea şeicului Mujibur Rahman, aflat în custodia guvernului Pakistanului”[18].
Totodată, Indira Gandhi a propus ca un trimis special al guvernului indian să viziteze România în perioada 11-13 iulie 1971 – şi a fost nominalizat S. Mohan Kumaramangalam, ministrul Oţelului şi Minelor.[19]
În acelaşi context, la 26 iunie 1971, Nicolae Ceauşescu a primit un mesaj din partea feldmareşalului Mohammed Ayub Khan. Preşedintele Pakistanului prezenta în mod succint punctul său de vedere referitor la „situaţia relaţiilor cu India şi roagă să se intervină pe lângă partea indiană pentru a o convinge «să înceteze acţiunile care ar putea duce nu numai la încălcarea păcii, dar, ca urmare a lor, la consecinţe imprevizibile, care ar putea afecta comunitatea mondială»”[20].
După analizarea mesajelor, George Macovescu a propus să se răspundă la ambele cu apeluri la moderaţie şi calm, pentru a nu se tensiona şi mai mult relaţiile dintre India şi Pakistan. Totodată, prim-adjunctul ministrului Afacerilor Externe a propus să fie acceptată vizita în România a trimisului special al guvernului indian. Acesta urma „să fie primit în audienţe de către Mihai Marinescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, Bujor Almăşan, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, şi Neculai Agachi, ministrul Industriei Metalurgice. [...]
Vizita să fie folosită şi pentru discutarea unor probleme de relaţii bilaterale, de către ministerele române de resort”[21].
Nicolae Ceauşescu a aprobat primirea trimisului special indian de către Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu. De asemenea, liderul P.C.R. a fost de acord ca „mesajele de răspuns adresate preşedintelui Pakistanului şi primului ministru al Indiei să fie scurte. Să se exprime poziţia ţării noastre care consideră situaţia creată în Pakistanul de Est, ca o problemă internă a Republicii Islamice Pakistan, precum şi dorinţa ca problemele ivite în relaţiile dintre India şi Pakistan să fie rezolvate pe cale paşnică, fără conflicte armate”[22].
Din păcate, mesajele trimise de Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer nu au reuşit să aplaneze conflictul din Asia de Sud. În după-amiaza de 3 decembrie 1971, forţele aeriene pakistaneze au lansat un atac prin surprindere împotriva a 11 aeroporturi militare şi a două sisteme radar defensive indiene. Scopul acţiunii a fost de a bloca declanşarea unei ofensive a armatei indiene, care avea concentrate mari unităţi militare în imediata apropiere a graniţelor cu Pakistanul de Est (Bangladesh).
Deschiderea de către regimul de la Islamabad a ostilităţilor pe frontul de vest nu a împiedicat armata indiană să riposteze puternic şi decisiv atât în Vest, cât şi în Est. La doar câteva ore de la primul atac pakistanez, forţele indiene au reuşit să obţină superioritatea aeriană, fapt ce le-a permis să blocheze ofensiva terestră iniţiată de pakistanezi pe frontul de vest şi să cucerească câteva teritorii de la graniţa comună dintre cele două state – în total: 15.000 km2. Totodată, avioanele indiene au sprijinit acţiunile forţelor terestre din Est, care au intrat în Bangladesh şi au forţat trupele pakistaneze fidele regimului de la Islamabad să capituleze (16 decembrie 1971).
După încheierea războiului, relaţiile dintre India şi Pakistan au cunoscut un proces lent de normalizare, care a început cu schimburile de prizonieri. Astfel, potrivit declaraţiilor oficiale din epocă, la începutul anului 1972, India deţinea circa 90.000 de prizonieri de război pakistanezi, capturaţi în primul rând în operaţiunile militare din Bangladesh. În iulie 1972, în cadrul întâlnirii de la Simla (Iran) cu omologul său pakistanez, Indira Gandhi a propus eliberarea tuturor prizonierilor de război pe care India îi deţinea, în semn de bunăvoinţă. Totodată, prim-ministrul indian a fost de acord cu retragerea trupelor indiene de pe teritoriile cucerite în Pakistanul de Vest, în cursul războiului din decembrie 1971. Patru ani mai târziu, au fost restabilite relaţiile comerciale şi diplomatice între India şi Pakistan.
Menţionăm faptul că autorităţile de la Bucureşti s-au abţinut de la intervenţia în favoarea vreunei părţi implicate în războiul dintre India şi Pakistan (3-16 decembrie 1971) şi poziţia respectivă a fost explicată la şedinţa din 14 decembrie 1971 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Cu acel prilej, Nicolae Ceauşescu a declarat astfel: „În ce priveşte situaţia dintre India şi Pakistan. Am avut acolo (la Congresul Partidului Muncitoresc Unit Polonez din luna decembrie 1971 – nota Petre Opriş) discuţii cu tovarăşii sovietici, cu ceilalţi n-am discutat (liderii celorlalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – nota Petre Opriş), pentru că s-au ferit să abordeze problema, erau într-o situaţie nu prea bună, pentru că toţi au votat într-o situaţie ridicolă, cum s-ar spune. Dar cu tovarăşii sovietici am discutat problema acestui război (dintre India şi Pakistan – nota Petre Opriş). Şi ei s-au arătat preocupaţi de a nu se agrava războiul, asta şi în discuţiile pe care le-am avut cu Katuşev şi celălalt, Maşetov, şi în discuţiile cu Brejnev. Sigur, ei erau preocupaţi şi sunt preocupaţi, mi-au şi spus că şi ei privesc cu nelinişte, mi-au şi spus că doresc să depună eforturi totuşi ca India să ajungă la încetarea războiului, l-au trimis şi pe Kuzneţov acolo, însă sigur ei s-au angajat de partea Indiei. Însă au spus că într-adevăr, preocuparea era de a găsi chiar o soluţie şi păreau dispuşi de a ţine seama chiar de o soluţie care să ducă la rămânerea Pakistanului de Est în cadrul Pakistanului, dar o soluţie politică, care să fie luarea unui angajament ferm că Pakistanul de Est se va bucura de autonomie şi se va rezolva în mod democratic problema. [...]
Eu consider că poziţia noastră în problema aceasta a conflictului sau a războiului între Pakistan şi India e o poziţie corectă. Consider că e bine că noi nu ne-am angajat în nici o discuţie publică nici pro, nici contra şi să nu de angajăm deocamdată. Noi am dat încă de acolo indicaţii la ONU să nici nu luăm cuvântul, să nu încercăm nici să explicăm votul (României în cadrul Adunării Generale a O.N.U. – nota Petre Opriş), pentru că înţelege şi fără asta şi câteodată e mai bine să nu explici, că se înţelege mai bine decât atunci când explici. De abia ne creăm probleme. Aşa, nimeni nu ne poate reproşa, pentru că noi avem relaţii bune şi cu India, şi cu Pakistanul şi sigur am dori să se ajungă să înceteze acest război şi să se normalizeze.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe
