Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Vizita Papei și încâlceala limbilor

de Marius Bența     Contributors.ro
Joi, 28 februarie 2019, 8:04 Actualitate | Opinii


Marius Bența
Foto: Arhiva personala

Pentru a doua oară în istorie, un papă vine în România, o țară majoritar ortodoxă. Suveranul Pontif va veni la sfârșitul lunii mai la București, Iași, Blaj și Șumuleu Ciuc.

Pentru prima oară în istorie, un papă vine în Transilvania, un ținut heterogen în care cuvântul unitate are valențe contradictorii. Aici, dintr-un anumit spirit de unitate, multe familii vopsesc ouă roșii și trăiesc atmosfera Paștilor de două ori pe an nu neapărat pentru că ar fi familii mixte, ci din respect față de vecini, față de neamuri ori față de grupurile de copii care dau buzna la colindat fără să știe prea bine în casa cui intră. Dintr-un alt fel de spirit de unitate, unii celebrează, în aceasă perioadă, unirea cu țara care a avut loc acum o sută de ani. Dintr-un alt fel de spirit de unitate, alții elogiază reîntregirea Bisericii care a avut loc treizeci de ani mai târziu. Dintr-un alt spirit de unitate, alții elogiază unirea cu Roma, în care încă mai trăiesc.

Sensul unității noastre e dominat de ambivalențe și duplicități. Iubirea frățească în care au crezut cei adunați în 1918 la Alba Iulia a fost discret călcată în picioare de unii, apoi de alții: mai întâi de frații greco-catolici, a căror elită a început să domine structurile de conducere din Transilvania după Marea Unire, apoi în 1948 de frații ortodocși, care au privit cu tăcere de gheață cum brațul de fier al unui regim crud, străin și ilegitim lovea în credința majorității ardelenilor și îi persecuta pe păstorii ei. Iubirea frățească dintre maghiari a fost și ea călcată discret în picioare în 1940, când structurile de conducere din Transilvania de Nord au început să fie dominate de o elită adusă din Ungaria, spre dezamăgirea maghiarilor ardeleni.

Iată că, acum, ambivalența noastră centenară este pusă în lumină de vizita urmașului lui Petru. După cum era de așteptat, anunțul vizitei Papei în România a stârnit neliniști și discuții legate de dogme și erezii. De la Cine purcede, până la urmă, Duhul Sfânt? Dilema acelei minuscule conjuncții “și” din mijlocul Crezului tronează falnic ca o mare piatră de hotar (sau de poticnire) între Est și Vest. Întrebarea îmi aduce în minte cuvintele unui preot care spunea, nu demult, “Dacă nu-L ai, ce contează de la Cine purcede?”

Tot așa e și cu unitatea centenară a românilor. Ne învârtim în gâlceavă în jurul întrebării, “De unde vine spiritul unității noastre?” De la americani sau de la ruși? De la Wilson, care a binecuvântat ideea națională și a deschis sacul autodeterminării națiunilor sau de la ortodocșii slavi, care au străjuit independența și pacea românilor de neam esențialmente ortodox?

Celebrăm unitatea, dar nu cultivăm împăcarea, iar asta e un nonsens, întrucât o comunitate care se bucură cu adevărat de unitate are și pace în interiorul ei. Raționalismul Vestului a sădit în mințile oamenilor — și a politicienilor îndeosebi — concepția că pacea poate fi fabricată prin negociere, inginerii legislative ori operațiuni geostrategice care generează, atunci când sînt puse în practică de oameni isteți, “echilibru de putere”. Nu așa stau lucrurile în concepția creștină. Pacea e un dar care vine atunci când e cerut cu smerenie, iertare și împăcare cu celălalt, iar împăcarea nu poate avea loc fără recunoașterea și pronunțarea adevărului.

De mii de ani, omenirea trăiește cu această boală post-Babel, această dramă a incomunicabilității, pe care dramaturgii teatrului absurd au evocat-o atât de acut. Imposibilitatea de a vorbi o limbă comună înseamnă, de fapt, lipsa abilității de a se ruga împreună. Căci a lucra împreună — a lua parte la un proiect comun — nu este posibil fără a îngenunchea împreună și a vorbi împreună: nu în monologism (cum ar putea fi înțeleasă sintonia și cum a fost, de fapt, impusă la noi în vremea comunistă), nici în agonism (care duce la vacarmul de azi în care adevărul e aproape imposibil de decelat) ci în armonie și în eudokia, cum numeau grecii buna înțelegere.

Valurile diferitelor ideologii revoluționare au avut pretenția că pot vindeca boala incomunicabilității. Revoluția Franceză, nazismul, socialismul, consumismul și alte religii seculare și-au dovedit eșecul. Nici chiar religiile seculare naționaliste, cu glorificarea pompoasă și sforăitoare a națiunilor lor, nu au fost în stare să facă loc unei sintonii autentice.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe

Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2276 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version