Vă mai amintiți sfârșitul apoteotic al filmului “Zorba grecul”? Toată afacerea pe care o pusese la cale, pentru care muncise din greu, se năruie. Ce face eroul filmului? Dansează sirtaki!
Mi-am adus aminte de această scena privind, tot mai siderat, ce se întâmplă în țara noastră. Guvernul actualei majorități a început aplicarea părții economice a programului său punând în centru teoria #wageledgrowth – deși ea nu mai fusese vreodată încercată de nimeni și toți oamenii cu cât de puțină înțelegere a fenomenului economic avertizau că ea nu are cum să funcționeze pe termen mai lung.
Ei, iată că a funcționat – oarecum. Am avut un an de creștere economică fulminantă, indusă parţial de creșterea puterii de cumpărare; după aceasta, creșterea economică s-a mai temperat, ca și puterea de cumpărare, de altfel, dar rămâne un fapt: salariile reale au crescut apreciabil, în special în sectorul public. Doar că, nesusținută nici de creșterea productivității muncii, nici de creșterea cât de cât proporțională a veniturilor statului, creșterea salariilor a început să muște din celelalte cheltuieli publice și să oblige la identificarea de venituri suplimentare. Pe partea de cheltuieli, investițiile au fost amputate voios; pe partea de venituri au apărut, rând pe rând, acciza pe combustibil care abia ce fusese scoasă, apoi dividendele distribuite trimestrial de la societăți ale statului (care au rămas fără surse de dezvoltare, dar ce mai contează amănuntul acesta?), apoi diverse măsuri mai degrabă cosmetice, cum ar fi contabilizarea în 2018 a unor rambursări pe seama fondurilor europene a unor investiții plătite din buget în ultimii 2-3 ani; totul, pentru a menține deficitul sub magica cifră de 3% din PIB.
Dacă ar fi să îl parafrazez pe Marin Sorescu “Dar toate astea n-au servit la nimic, doctore, și-am cheltuit pe ele o groază de bani”. Așa că, pe la Crăciunul trecut, guvernul a produs o ordonanță de urgență de-a dreptul fantastică, fără precedent chiar și în țara noastră și, cu siguranță, de neînțeles pentru investitori. Ordonanța, fără urmă de studiu de impact, fără consultarea industriilor afectate (nu puține!) a avut drept obiectiv obsesia de a găsi bani, mulți bani pentru a echilibra cumva bugetul, făcut franjuri-franjuri de sus-numita politică “wageledgrowth”. Singura scuză, că “nu se dă dus câinele de la măcelarie” – formulată de un domn care nu este în guvern, dar nu mai prididește să explice, dacă nu să și croiască politica guvernului – nu estompeaza nici un milimetru din riscul ca OUG 114 să arunce în aer și puținul care mai rămăsese din echilibrul macroeconomic.
Au început dialoguri pe diferite canale cu oficiali guvernamentali; Banca Centrală Europeană transmite scrisori oficiale guvernului, atenţionându-l că încalcă Tratatul Uniunii Europene; industriile afectate încearcă să explice că nu avem de a face cu o bombă cu efect întârziat, ci cu una care ne va exploda în față, poate încă din acest an. Oficialii discută politicos, uneori fac și promisiuni (cum ar fi scutirea de taxa de 2% a producției de electricitate pe cărbune); agențiile de rating încă așteaptă să vadă încotro o apucă guvernul cu această OUG; cele mai multe investiții semnificative din mediul privat sunt “on hold”. Toată lumea așteaptă ca guvernul să își vină în fire.
În momentele mele de maximă reverie, încerc să îmi imaginez o lume în care OUG 114 ar fi abrogată cu totul. Rațiunea economică așa ar spune. Apoi ar trebui revăzute promisiunile fantasmagorice făcute în dreapta și stânga, ar trebui abandonată falimentara politică wageledgrowth (eventual, cu mazilirea ritualică a unor țapi ispășitori) și reconstruită din temelii politica economică a României, pe baze mult mai realiste decât cea din prezent.
Doar că alegerile sunt mult prea apropiate. Riscul coaliției de la guvernare de a deconta direct și prompt rezultatele propriilor politici este pur și simplu de neacceptat, iar pentru unii pierderea puterii poate fi urmată și de alte evenimente, cu mult mai grave în plan personal. Așa că, după regula “decât să mă sinucid azi, mai bine mă sinucid mâine”, ordonanța va rămâne cum e, poate cu ceva modificări, pe ici pe colo, și anume în puncte ne-esențiale, în speranța că, cine știe, poate merge.
Din păcate (sau, poate, din fericire?) un scenariu moderat-optimist nu avea mari sorți de izbândă nici înainte de OUG 114 ; scadenţa cheltuielilor excesive şi a veniturilor insuficiente venea, oricum. Acum, însă, declanșatorul crizei este chiar aici. Singura necunoscută reală este orizontul de timp: 6 luni? Poate ceva mai mult? Sau mai puțin? Primul scenariu care îmi vine în minte este că primele vor începe să se agite agențiile de rating și instituțiile financiare – cele care au investiții de capital în țara noastră, dar nu numai ele. De exemplu, investiția BERD la Banca Transilvania a atras ca un magnet plasamente ale unor persoane din țări ale UE; cum OUG lovește puternic în bănci, iar cele mai vulnerabile sunt fix băncile românești, acțiunile Băncii Transilvania s-au prăbușit de la un maxim de 2,45 lei în decembrie 2018 la mai puțin de 1,60 lei la sfârșitul lui ianuarie; speranța că guvernul va renunța la cele mai grave măsuri din OUG 114 a dus prețul la peste 1,80 lei, ceea ce reprezintă oricum o pierdere de 27% pentru investitori. Visează cumva miniștrii români (și, eventual, supra-ministrul fără portofoliu) că BERD și alți investitori vor înghiți această pierdere? Și chiar admițând că da, o vor înghiți, cam cum își imaginează dumnealor că va fi tratat guvernul României când va dori să acceseze piața financiară externă?
Să revin la agențiile de rating. Cred că primul lor pas va fi de “negative outlook”, care va fi păstrat până când prima fisură importantă devine aparentă. Care va fi aceasta? O bancă mai mică, a cărei activitate este restricționată de BNR pentru că nu mai îndeplinește indicatorii prudențiali de nivel al capitalului? O emisiune de titluri de stat care nu își găsește subscriere sau aceasta devine cu mult, mult prea scumpă?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
