Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ISTORIE RECENTA Aurul ţării, agricultura românească şi efectele provocate de facturile neplătite (1986-1989)

de Petre Opris     Contributors.ro
Luni, 18 februarie 2019, 12:48 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

„Înainte să intrăm în ordinea de zi, aş ruga să fac o scurtă informare: astăzi dimineaţă am dat banii pentru ultima rată a datoriilor (externe ale României – nota Petre Opriş). (Aplauze puternice)

În anul 1980 aveam 11-12 miliarde de dolari. La începutul anului mai aveam 1,150 de miliarde de dolari.

Astăzi, ultima rată, de 137 de milioane dolari, a fost achitată şi cu aceasta datoria bancară şi de stat a fost predată complect (sic!).

Sper să nu mai fim obligaţi să facem niciodată asemenea datorii! (subl.n.)”[1].

Cu această declaraţie a început Nicolae Ceauşescu şedinţa din 31 martie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Liderul P.C.R. a afirmat tot atunci că dorea să fie răscumpărată în anul 1989 o parte din aurul vândut cu acordul său în străinătate, în anul 1987, de către Banca Naţională a României.

În urmă cu 10 ani, fostul vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, Gheorghe Stroe, ne-a explicat faptul că, în al doilea semestru al anului 1986, „forurile politice au decis vânzarea unei cantităţi de 80 de tone de aur din tezaurul B.N.R. (corect: 45,8 tone în 1986 şi 30,5 tone în 1987 – nota Petre Opriş). Totodată, s-a stabilit condiţia ca acesta să fie răscumpărat, după ce se va lichida datoria externă, pentru reconstituirea rezervelor de aur ale ţării. S-a stabilit ca vânzarea aurului să se efectueze până în trimestrul I/1987. Din vânzarea celor 80 de tone de aur (sic!) s-au încasat 1,04 milioane de dolari. Sumele au fost folosite exclusiv pentru rambursarea creditelor externe, la care se plăteau dobânzi de 7-11%. În perioada 1986-1989, prin vânzarea aurului, s-au economisit dobânzi (corect: fonduri – nota P. Opriş) de peste 200 de milioane dolari la creditele rambursate. După aceea, din încasările realizate, a început constituirea fondului valutar de rezervă [al României], din care, potrivit celor stabilite în momentul aprobării vânzării aurului în 1986, trebuia să se procedeze la răscumpărarea cantităţii de aur vândută”[2].

În lumea restrânsă a economiştilor care au lucrat în anii ’70-’80 în Ministerul de Finanţe şi la Comitetul de Stat al Planificării s-a afirmat că decizia de achiziţionare în anul 1989 a doar 21 tone de aur a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu şi, în opinia unora, liderul P.C.R. a greşit în momentul în care a hotărât să nu se grăbească în operaţiunea de răscumpărare a metalului galben – deşi Nicolae Ceauşescu nu avea cum să ştie ce soartă urma să aibă la sfârşitul anului 1989. În plus, o intervenţie masivă a României pentru a recupera tezaurul vândut putea influenţa tranzacţiile internaţionale cu aur – în cazul în care s-ar fi achiziţionat cantităţi foarte mari într-un interval scurt de timp – în sensul creşterii preţului cu care era răscumpărat aurul de autorităţile de la Bucureşti. O asemenea greşeală a fost evitată în anii 1986 şi 1987 la iniţiativa unor economişti români, deşi Nicolae Ceauşescu ar fi dorit să vândă rapid o parte din tezaurul Băncii Naţionale a României.

Liderul suprem al P.C.R. a acceptat în cele din urmă motivele explicate de specialiştii Ministerului de Finanţe şi ai Băncii Naţionale a României şi, după doi ani, Nicolae Ceauşescu nu s-a grăbit cu operaţiunea de răscumpărare a celor 76,3 tone de aur, vândute în perioada 1986-1987. În plus, potrivit afirmaţiei lui Decebal Urdea (guvernator al B.N.R., 31 martie 1989 – 4 septembrie 1990), operaţiunea din anul 1989 a avut loc fără înştiinţarea Elenei Ceauşescu deoarece soţul ei a dorit să fie păstrat foarte bine secretul achiziţiilor de aur pe care le coordona preşedintele României.[3]

În altă ordine de idei, Nicolae Ceauşescu nu a amintit la şedinţa din 31 martie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. că statul român a expediat în anul 1988, în străinătate, cantităţi mari de produse alimentare (valoarea totală a lor fiind de circa 162,6 milioane de dolari şi 78,5 milioane de ruble convertibile) şi a avut pregătite pentru export stocuri de armament, muniţii şi tehnică de luptă – de o valoare cel puţin egală cu exporturile de alimente realizate în anul 1988. Acele operaţiuni de comerţ exterior s-au desfăşurat în condiţiile în care, în România, cetăţenii erau nevoiţi să suporte de mai mulţi ani un regim de repartizare pe bază de cartele a produselor alimentare – situaţie specifică pentru cazuri de război sau de urgenţă.

Penuria de alimente – generată de hotărârea lui Nicolae Ceauşescu de a plăti anticipat datoria externă a ţării prin creşterea exporturilor de produse alimentare – şi micşorarea drastică a importurilor de bunuri de consum au determinat, pe termen scurt, o echilibrare a balanţei de plăţi externe a României. Au apărut însă probleme în unităţile industriale, care aveau nevoie permanent de importuri (utilaje, materiale speciale, piese de schimb etc.) pentru a continua producţia de bunuri în ţară, atât pentru piaţa internă, cât şi pentru export. Concomitent, s-au amplificat măsurile cu caracter administrativ-birocratic în scopul creşterii rapide a producţiei agricole a ţării. Pentru exemplificare, amintim că Nicolae Ceauşescu a primit la începutul lunii iunie 1989 o sinteză referitoare la „îndeplinirea planului de intrări la fondul de stat şi de contractare a produselor agricole în perioada 1 I – 31 V şi luna mai 1989, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 1988”. Printre altele, în acel document se preciza că „intrările la fondul de stat în luna mai 1989, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut au fost:

- mai mari la lapte de vacă cu 200,5 mii hl (+12,7%); carne de ovine cu 479 tone (+8,1%); carne de iepure cu 78 tone (+22,6%); carne de cabaline cu 94 tone (+66,7%); legume cu 98,8 mii tone (+138,8%);

- mai mici la carne de bovine cu 4918 tone (-18,7%); carne de porcine cu 2921 tone (-6,5%); carne de pasăre cu 4967 tone (-22,1%); ouă pentru consum cu 50,5 mil[ioane]. buc[ăţi]. (-19,0%)”[4].

Sinteza menţionată a fost semnată de Radu Bălan (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării), Paula Prioteasa (ministrul Industriei Alimentare), Nicolae Ionescu (director general la Direcţia Centrală de Statistică) şi de un adjunct al ministrului Agriculturii.

Două decenii mai târziu, Silviu Curticeanu – secretar al Consiliului de Stat (1975-1982) şi şef al Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R. (1982-1989) – a amintit despre aşa-zisele producţii agricole record ale României din anii ’80, astfel: „Agricultura n-a scăpat nici ea analizelor zilnice (efectuate de către Nicolae Ceauşescu – nota Petre Opriş) şi procesului de măsluire a cifrelor, prin ridicarea pe hârtie, la cote aberante, a producţiilor agricole şi reducerea consumurilor la cote inadmisibile.

Eforturile materiale deosebite au dat în toate sectoarele agriculturii roade adevărate, dar ele n-au ajuns decât în mică măsură la populaţie, pentru că Ceauşescu, săvârşind una din cele mai mari greşeli ale vieţii lui, a umplut până la refuz hambarele ţării, a golit până la fund cămara ţăranului, ca să-l transforme în salahor, şi a lăsat în frigiderul orăşeanului doar atât cât să-i ajungă pentru o «alimentaţie raţională»”[5].

Astfel, în vara anului 1989 s-a ajuns ca în ziarul „Scînteia” să fie publicate permanent anunţuri despre producţii agricole-record. Minciunile erau la ordinea zilei: 8510 kg de grâu la hectar – obţinute în judeţul Olt, 12683 kg de grâu la hectar – la Cooperativa Agricolă de Producţie din Scorniceşti (judeţul Olt), 8125 kg de grâu la hectar – la Întreprinderea Agricolă de Stat din Moţăţei (judeţul Dolj).[6] Şi exemplele pot continua.

În acelaşi timp, Nicolae Ceauşescu era foarte nemulţumit, pe bună dreptate, de randamentul scăzut pe care îl aveau sistemele de irigaţii din România şi nu s-a sfiit să afirme la 2 martie 1989, în şedinţa Comitetului Politic Executiv, astfel: „Trebuie să revedem şi sistemele de irigaţii. Prin irigaţii, noi consumăm de 3-4 ori mai multă apă decât alte ţări care şi ele fac irigaţii, pentru că noi dăm totul aşa, la voia întâmplării şi lăsăm să curgă apa, să inunde. Nu interesează pe nimeni ce se întâmplă!

În general, în lume, apa se dă foarte raţional (sic!), se dă la plantă.

Trebuie să facem un colectiv care să se ocupe rapid de sistemele de irigaţii şi să facem un program. Sigur, este necesară o anumită perioadă de timp, dar imediat trebuie să ne ocupăm să reorganizăm sistemele noastre de irigaţii. Problema moderrnizării sistemelor de irigaţii trebuie avută imediat în vedere şi trebuie să ne apucăm cu toată seriozitatea s-o soluţionăm. [...]

În acest program trebuie să ne aşezăm să rezolvăm şi problema desalinizării apei. Lucrurile sunt deja cunoscute. Sunt tehnologii noi, dar să ne apucăm să ne ocupăm şi noi de problema aceasta”[7].

În privinţa activităţilor din zootehnie, Nicolae Ceauşescu a precizat la aceeaşi reuniune din 2 martie 1989 a Comitetului Politic Executiv astfel: „Practic, trebuie să cumpărăm, în întregime, toate bovinele şi toţi viţeii de la gospodăriile populaţiei, care nu sunt reţinuţi pentru reproducţie. Şi această problemă trebuie discutată de judeţe. Trebuie să luăm măsurile necesare pentru asigurarea montei şi să nu se mai taie nici o viţea din sectorul de stat şi cooperatist, aşa cum se prevede. Cred că aţi văzut raportul. Trebuie să asigurăm totul aşa cum este stabilit. De fapt, am stabilit şi până acum şi în Comitetul Politic Executiv să importăm şi anul acesta şi poate şi în viitor, numai carne de bovine. Deja suntem în tratative pe această problemă, pentru că trebuie să avem o siguranţă în plus. Adică trebuie să asigurăm toată carnea de bovine în raport de cantitatea prevăzută, dar să şi importăm o parte din carne, ca să reducem tăierile cu 500.000-600.000 capete. Vom face aceasta şi pentru anul acesta şi pentru anul viitor – ca să asigurăm, pe această cale, un plus de siguranţă în realizarea planului. La celelalte animale nu este necesar. [...]

Fiecare judeţ, fiecare comună, în raport cu programele care sunt, trebuie să aibă planul său şi să ştim pe fiecare întreprindere de stat, pe fiecare cooperativă şi pe fiecare comună câte bovine şi câte oi trebuie să fie (subl.n.)”[8].

Prin măsurile respective, Nicolae Ceauşescu dorea să îi deposedeze pe cetăţenii de la sate de anumite produse de subzistenţă (lapte şi carne, în primul rând), oferind un preţ derizoriu pentru animalele acestora.

Fiind contrariat de planul tatălui său, Nicu Ceauşescu a comentat la şedinţa din 2 martie 1989 astfel: „Noi avem programe. Până acum tăiam bovinele la greutatea de 400 kg, dar acum se prevede să crească această greutate. [...] Dar specialiştii spun că, peste greutatea de 400 kg, bovinele iau greu în sporul de greutate”. Nicolae Ceauşescu a răspuns imediat fiului său: „Greşesc cei de la agricultură. Între 400 şi 600 kg, bovinele iau cel mai uşor în greutate şi este foarte avantajos. Pe specialiştii de la tine din judeţ trebuie să-i mai trimiţi să înveţe (subl.n.)”. Nicu Ceauşescu a replicat sec: „Nu sunt de la mine. Aşa spun specialiştii din toată ţara (subl.n.)”.

În discuţie a intervenit imediat Ferdinand Nagy (secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare) pentru aplanarea disputei dintre tată şi fiu, astfel: „În legătură cu sporul de greutate, de la 400 kg în sus sporul poate să fie de 1000-1200 grame, pe zi. [...] Dar trebuie să se asigure şi furajele pentru ca să ne poată realiza acest spor. Însă, bineînţeles, concepţia noastră este să realizăm cea mai mare greutate şi în nici un caz sub 400 kg”.

Nicolae Ceauşescu nu a renunţat însă la ideea sa şi a insistat să aibă ultimul cuvânt: „De la 300 până la 550 kg este creşterea cea mai bună. [...] Rasa noastră, [vaca] Bălţata, trebuie să ajungă la 700-800 kg. Aceasta este capacitatea ei biologică şi aşa este şi în ţările care au această rasă.

Şi aceste probleme trebuie să le discutaţi, ca să înţeleagă toţi şi să nu mai umble cu teorii şi cu justificări, ci să se apuce să stabilească măsurile necesare pentru a asigura realizarea greutăţii la tăiere”[9].

Două săptămâni mai târziu, Nicolae Ceauşescu i-a convocat rapid într-o şedinţă pe membrii Comitetului Politic Executiv pentru a-i destitui pe Florea Dumitrescu, Neculai Ibănescu, Gheorghe Paraschiv şi Nicolae Eremia. Povestea acestora are ca punct de plecare sfârşitul anului 1987, când Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerile Ministerului de Finanţe, Băncii Naţionale a României şi Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară privind decontarea prin compensare a unor plăţi restante „dintre cumpărători şi furnizori, iar întreprinderile la care plăţile nu se compensează cu încasările, pentru diferenţă să se acorde credite de compensare, rambursabile în 90 de zile”. Acea operaţiune a avut scopul de a debloca sistemul de plăţi din România, afectat grav de restrângerea creditării şi neonorarea la termen, de către diferite instituţii, a contractelor semnate. Printre entităţile economice afectate de creşterea treptată şi în mod necontrolat a arieratelor se aflau cooperativele agricole de producţie. Conducerile acestora nu reuşeau să îndeplinească planurile de producţie impuse de autorităţile politice de la Bucureşti şi, în consecinţă, nu achitau bunurile şi serviciile primite de la diferiţi furnizori.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2524 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version