”Aceste planuri de evacuare de urgență au existat încă din timpul Războiului Rece, dar acum au fost reactivate pentru cazul unor tulburări civile în urma unui Brexit fără un acord.”[1]
Sursă anonimă de la Whitehall, citată de Sunday Times
Occidentul se află sub presiune, proiectul democrației liberale regresând mult din zilele în care Francis Fukuyama anunța sfârșitul istoriei – ca pe-un deznodământ așteptat și o victorie implacabilă a acestui tip de proiect global – și până astăzi. Probabil că evoluțiile cele mai preocupante la acest moment, din perspectiva Occidentului ca placă turnantă a globalizării democrației liberale, sunt cele legate de Administrația Trump și proiectul America First, de Brexit și consecințele sale asupra Europei, precum și corozivitatea proiectului iliberal pentru Uniunea Europeană, așa cum este acesta susținut de actualele guverne ale Ungariei, Italiei și Poloniei.
Cu referire la Brexit, subiect pe care îl voi trata în acest articol, am să încep prin a menționa că, urmărind dezbaterile din data de 14 ianuarie 2019 din Camera Comunelor, așa cum a fost evenimentul redat de mass media, mi-a reținut atenția o idee pe care a expus-o o invitată a corespondenților locali ai CNN, dintre mulții britanici prezenți la demonstrațiile din fața Parlamentului, și pe care încerc să o redau din memorie:
Britanicii care au votat pentru LEAVE și-au exprimat de fapt revolta împotriva Londrei, a Londrei care este sediul guvernului, al Parlamentului și al marilor afaceri. Ei consideră că toții banii vin aici, în Londra oricum prosperă; în rest țara nu a putut să profite aproape deloc. A fost un vot împotriva unei Londre ca centru al globalizării pervertite din care profită doar corporațiile, oamenii de afaceri și politicienii. Ce referendum poate măsura aceste lucruri? Înțelegeți acum de ce spunem că a greșit Cameron?
TOPSY TURVY OR PREMEDITATED MESS?
Abia în 1980 ne-a fost dat să aflăm, dintr-un articol publicat în Sunday Times[2], cum a murit, de fapt, fiul lui Stalin, Iakov. Prizonier în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fusese internat în același lagăr de concentrare cu niște ofițeri englezi. Aveau, firește, latrine comune. Fiul lui Stalin le lăsa întotdeauna murdare, după ce le folosea. Englezilor nu le plăcea să-și vadă latrinele spurcate… Îi reproșară comportamentul și el se simți ofensat.
Îi reproșară încă o dată și încă o dată până într-o zi, când îl siliră să curețe latrinele. Se supără, se luă la harță cu ei, se bătu. În cele din urmă, ceru să fie primit în audiență de comandantul lagărului, spre a-i solicita să arbitreze diferendul lor. Dar neamțul, prea înfumurat de importanța sa, refuză… Fiul lui Stalin nu fu în stare să îndure umilința și, adresând cerului cele mai cumplite înjurături rusești, se năpusti spre gardul de sârmă ghimpată, încărcat cu electricitate, cu care era împrejmuit lagărul de concentrare – și gata.
Povestea din care am citat (selectiv) este istorisită de Milan Kundera în romanul său de ficțiune Insuportabila ușurătate a ființei[3], și rolul referinței în acest articol este acela de a arunca o lumină în plus asupra etosului britanic. Istoria reală a morții lui Iakov Stalin nu este departe de imaginea pe care ne-a înfățișat-o romancierul ceh. După ce armata britanică a intrat în lagărul de concentrare de la Sacsenhausen (Germania), a găsit arhiva cu documente, inclusiv pe cele în care naziștii consemnaseră împrejurările decesului fiului dictatorului sovietic.[4] Au preferat, însă, să considere că naziștii falsificaseră din rea voință evenimentele tratând cazul ca pe-o sinucidere provocată de un șir de conflicte ce au degenerat între un ofițer rus, și nu unul oarecare, și câțiva ofițeri britanici.
În cele din urmă britanicii au decis să nu pună la dispoziția aliaților lor ruși documentele respective, așa că povestea a ajuns publică abia treizeci și cinci de ani mai târziu. Părerea mea este că armatei britanice nu i-a fost greu să verifice veridicitatea consemnărilor făcute de naziști și abia acest lucru explică de ce Londra a omis să furnizeze imediat Moscovei documentele în care se consemnase cum și-a pierdut viața fiul lui Stalin.
Schimbând puțin planul de referință, încercăm să înțelegem cum s-au acumulat, în cei peste patruzeci de ani de la alăturarea Marii Britanii proiectului de integrare europeană, atât de multe tensiuni în societatea britanică încât să se ajungă ca subiectul British-Exit să-l ajute, pe de-o parte, pe David Cameron să formeze un cabinet conservator în 2015, iar pe de altă parte să-l determine să organizeze totuși un referendum care să chestioneze voința populară în legătură cu ieșirea din Uniune.
Sunt două aspecte de discutat aici, din punctul meu de vedere, și anume: (i) cum arăta societatea britanică și clasa politică la momentul în care David Cameron credea că un referendum în chestiunea unui exit nu va face decât să confirme, la fel ca în 1975, că majoritatea vrea de fapt un remain, respectiv (ii) rolul pe care l-au avut trolii în capacitarea energiilor negative ale societății pe direcția exit, spre disperarea majorității cabinetului Cameron, prins pe picior greșit și fără posibilitatea de a mai întreprinde măsuri coerente prin care să salveze situația.
Până la urmă, Imperiul Britanic și etosul britanic sunt originile a ceea ce astăzi numim globalizare. Pășind pe urmele olandezilor, britanicii au inventat un sistem comercial global – o super-afacere, un prim concern mondial – cum a fost United Company of Merchants of England Trading to the East Indies, pentru ca, după dizolvarea sa, în 1874, Imperiul să vină cu o nouă idee, și anume o comunitate globală de limbă engleză – Commonwealth of Nations, așa cum Archibald Philip Primrose, Lord Rosebery, încă din 1884, vedea asocierea dintre Regatul Britanic și coloniile sale, care se voiau tot mai independente.
Jacob Rees-Mogg, Nigel Farage, Boris Johnson and Arron Banks (Spectator)
Istoria – așa cum sublinia într-un editorial[5] publicat de Spectator un tânăr istoric, Greg Hall – ar putea să aibă un rol determinant în creionarea atmosferei cu care Marea Britanie a întâmpinat anunțul lui David Cameron din toamna anului 2015, privind organizarea celui de-al doilea referedum pe subiectul renunțării la calitatea de membru al Uniunii Europene.
Plecând de la ideea că cei mai influenți eurosceptici dintre politicienii britanici ai ultimelor trei decenii, adică Boris Johnson, Jacob Rees-Mogg, Dominic Cummings, John Redwood, Bill Cash, Daniel Hannan, Owen Paterson și Douglas Carswell au studiat în studenție istoria clasică, Greg Hall consideră că astfel de politicieni s-au lăsat mereu purtați și au făcut paradă de-a lungul timpului de ideea nostalgică a restaurării măreției trecutului imperial și a suveranității parlamentare în viața națiunii. De aici și până la sloganul otrăvit – să reluăm controlul asupra țării, Take Back Control – nu ar mai fi fost pentru ei decât un pas, poate chiar o jumătate de pas.
Spre deosebire de cei enumerați, crede Greg Hall, cei care s-au opus Brexit au studii juridice – Ken Clarke QC, Keir Starmer QC, Tony Blair, Chuka Umunna, Anna Soubry și Matthew Parris, ori filozofia, științele politice și economia – Michael Heseltine, David Cameron, Peter Mandelson, frații Miliband, Yvette Cooper și Will Straw, la fel ca și premierii care au adus Marea Britanie în Uniune – Harold Wilson și Ted Heath.
Să fie o chestie de educație modul în care te raportezi la trecut și la viitor? Ei bine, atât cât pot să spun din experiența mea, inclusiv din perspectiva vremurilor pe care le-am trăit în țara mea, tind să cred că spoiala de educație favorizează tendința de a te raporta neselectiv la un trecut eroic. Este o formă de corupere a ființei care nu te poate afecta decât dacă o viață întreagă ai preferat scurtătura, pentru că așa ajungi ca și ceea ce este bun în trecutul eroic să fie transformat în ființa ta tot într-o scurtătură ce va servi ambițiilor tale, deci într-o spoială de informație istorică.
Înarmați cu teza lui Greg Hall despre politicienii care folosesc istoria pe post de țintă falsă pentru alegători, dacă privim povestioara istorisită cu fină ironie de Milan Kundera avem dintr-o dată o imagine răsturnată a unor bigoți britanici nemulțumiți de faptul că altcineva a ajuns să le curețe latrinele și atunci, după ce ani de zile într-o instanță administrativă de la Bruxelles cineva a refuzat să-i considere mai egali decât alții (în virtutea trecutului glorios, desigur), în plină depresie, au decis să alerge către gardul electrificat pentru a se elibera, așa cum a făcut-o cândva și Iakov Stalin.
Este de mirare că acest tip de politicieni au exploatat fără rușine idiosincraziile concetățenilor lor, atribuind tot soiul de bazaconii ani de-a rândul în discursul public interferenței nerușinate a Bruxellesului? Nu, nicidecum, dar explicația nu este completă privind doar din această perspectivă. Mai sunt de adus în discuție două personaje cheie: David Cameron – politicianul fanfaron, chiar dacă în principiu bine intenționat și Dominic Cummings – expertul cinic, rece, lipsit de orice tip de compasiune.
(i) DAVID CAMERON, politicianul de duzină dar cu ambiții nelimitate
”L-am întrebat pe David Cameron ‘de ce ai decis să organizezi acest referendum, este atât de periculos, chiar stupid, știi asta?’. Și el mi-a răspuns – lucru ce m-a lăsat perplex, cu adevărat șocat – că singurul motiv a fost propriul partid. Mi-a zis că se simțea oricum în siguranță, pentru că era convins că nu are cum să treacă, pentru că partenerii de coaliție, liberalii, vor bloca inițiativa. Însă, surpriză! A câștigat alegerile și n-a mai existat niciun partener de coaliție. Paradoxal, Cameron a devenit victima propriei victorii.
I-am spus verde în față ‘David, fii serios, știu că toți premierii îți promit că te vor ajuta, dar crede-mă că adevărul e că nimeni nu-și dorește o revoluție în Europa din cauza referendumului tău idiot. Dacă ne forțezi mâna, vei pierde totul!’. Și pentru prima oară am putut citi ceva asemănător cu frica în ochii săi. În sfârșit, își dădea seama ce provocare are de înfruntat.
David Cameron m-a sunat că e pregătit să demisioneze. I-am spus ‘Da, David. Ar fi foarte dificil chiar și doar să-mi imaginez ca un premier care a condus campania anti-Brexit devine două zile mai târziu un premier care negociază Brexit-ul!’. Era ziua judecății pentru el, ziua în care plătea pentru toate păcatele din viață!”
Acesta este David Cameron văzut prin ochii lui Donald Tusk[6]. Dar ar mai fi de spus ceva: în toamna anului trecut prietenii lui David au testat puțin piața publică[7] glosând pe tema faptului că un astfel de om, devotat serviciului public, stă și se plictisește în loc să revină și să-și pună talentul în slujba partidului; ar fi putut să-și asume, de exemplu, rolul de ministru de externe.
Răspunsul public a necruțător și dezamăgitor pentru David Cameron, care a revenit și a transmis apoi tot indirect și mediat că nici vorbă să se fi gândit la revenire în viitorul apropiat, deocamdată fiind foarte mulțumit cu un job în sfera privată. Iată un exemplu (atât de) semnificativ de politician care nu învață niciodată nimic, nici chiar din propria experiență; va rămâne în istorie ca politicianul care a ignorat primejdiile ce asaltează Occidentul și și-a expus țara și pe aliații săi hazardului și inamicilor.
(ii) DOMINIC CUMMINGS, istoricul, expert infatuat și troll cinic
De ce a fost nevoie (tocmai) de Dominiq Cummings pentru ca să reușească campania THE LEAVE și, până la urmă, cine este acest Dominiq Cummings? Despre această persoană puteți să aflați foarte multe vizitându-i blogul[8], iar despre aportul său la campania THE LEAVE cel mai ușor ar fi să urmăriți dramatizarea Brexit: The Uncivil War[9], o producție din 2019, pe care o găsiți și la noi pe HBO sau HBOGO.
Pentru prezenta analiză este suficient să enumăr că Dominiq Cummings, înainte de a fi solicitat să conducă campania THE LEAVE a:
1. studiat istoria clasică și modernă la Oxford și a absolvit în 1994;
2. preferat să-și înceapă cariera în Federația Rusă, între 1994 și 1997, unde (oficial) se pare că a încercat să contribuie la proiectul unei linii aeriene între Samara și Viena, ce nu s-a realizat în final;
3. fost directorul de campanie pentru împiedicarea aderării Marii Britanii la Zona Euro – Mediul de afaceri susține Lira sterlină – între 1999 și 2002;
4. fost director de strategii politice pentru liderul conservator Iain Duncan Smith, timp de opt luni în anul 2002, și a demisionat, considerându-l pe politicianul său incapabil;
5. fost director al think-tank-ului New Frontiers Foundation;
6. a condus campania împotriva The North East England devolution referendum, în 2004, prin care s-a încercat transferul unor competențe ale Parlamentului britanic către adunarea regiunii de Nord-Est;
7. fost consilier al lui Michael Gove[10], între 2007 și 2014.
Dominiq Cummings, în momentul în care a cerut mână liberă în conducerea campaniei THE LEAVE avea câteva idei radicale, care neîndoielnic s-au tradus prin:
(i) crearea sloganului de succes: TAKE BACK CONTROL of our country;
(ii) crearea, testarea și ulterior diseminarea unor mesaje false cu care alegătorii au fost păcăliți fără scrupule: Brexit va aduce săptămânal un plus de 350 de milioane de lire în Sistemul Național de Sănătate (vă sună cunoscut un slogan asemănător vehiculat și pe la noi în aceste zile? nu este probabil întâmplător…) sau admiterea aderării Turciei la UE va aduce 70 de milioane de turci în Marea Britanie, mulți dintre ei teroriști etc.
Dar Dominiq Cummings nu putea bănui, era prea mic pentru acest lucru, că i se va servi și excelenta ocazie de a-și verifica (fusese bine studiat și reacțiile sale erau deja anticipate) teoriile prin cooperarea cu canadienii de la AgregateIQ, compania înființată în anul 2013 de Zack Massingham și pocăitul de la Cambridge Analytica, Christopher Wylie – băieții care au furnizat două asseturi de care Cummings avea nevoie ca de aer pentru a inversa trendul: (a) datele a milioane de utilizatori britanici ai Facebook și (b) tehnologia de a-i ținti pe cei vulnerabili cu mesajele fake care să-i determine să participe la vot și să voteze LEAVE.
(iii) frauda financiară pe care, în calitate de șef de campanie, Dominiq Cummings a favorizat-o pentru a putea plăti AgregateIQ cu suma convenită[11].
În privința autorităților britanice – Comisia Electorală, Whitehall, Parlamentul de la Westminster – rămâne neclar (deocamdată) de ce nu s-au cercetat atent avertizările legate de fraudele din finanțarea campaniei THE LEAVE (din patru surse, donatorii: Vote Leave, BeLeave, Veterans for Britain și Northern Ireland’s Democratic Unionist Party) deși un avertizor de integritate, voluntar în campania BeLeave, Shahmir Sanni pe numele său, sesizase Comisia din timp[12]. Premeditare, stupiditate politică, lipsă de viziune și de responsabilitate?
Ei bine, în 2017, Dominiq Cummings a ținut să arate presei că mai are un ultim cuvânt[13] legat de campania THE LEAVE, și anume că, dincolo de frumusețea victoriei, politicienii sunt cei care au stricat totul și aduc Marii Britanii pierzania.
Theresa May și David Davis sunt cei care dau dovadă de un caz rar de zădărnicie grotescă în acțiunea politică, aducând negocierea Brexit într-o situație lugubră. Invocând articolul 50 înainte de a evalua atent consecințele și a-și pregăti bine pașii, Theresa May a dat dovadă de nebunie, pentru ca apoi, îndreptând Marea Britanie spre un Brexit fără acord, să înceapă să apară probleme semnificative ce vor fi fost perfect evitabile, a subliniat Cummings.
O nebunie, cine ar fi zis! Britanicii au totuși o reputație din istorie, nu?
AFURISITUL DE BACKSTOP!
Dominiq Cummings a avut dreptate? Au obținut britanicii în mai 2016 o victorie care se va întoarce împotriva lor (dar nu fără a face victime serioase și dincolo de Canal)? Dacă ne uităm atent la modul în care au evoluat planurile conservatorilor conduși de Theresa May de la momentul invocării articolului 50 și până în prezent, la mai puțin de două luni până la momentul separării Marii Britanii de Uniune, cred că a avut dreptate: politicienii britanici au făcut tot posibilul să distrugă orice șansă pentru un Brexit decent, atât pentru ei, cât și pentru stabilitatea Occidentului în plan mai larg.
În articolul meu precedent pe această temă[14] m-am arătat circumspect în privința premierului May, dar și al altor lideri politici din establishmentul britanic, pornind de la modul în care, fiecare cum a putut, a încercat să influențeze ba guvernul, ba Camera Lorzilor, ba Camera Comunelor astfel încât să se asigure că, aruncându-le una împotriva altora în lupta de ambiții vor transforma Brexit în încununarea luptei lor politice de o viață și, cine știe, poate chiar în nemurirea din cărțile de istorie.
Așa se face că (i) Theresa May a convocat alegeri anticipate (după modelul Cameron) din care partidul său a ieșit mai slăbit decât în 2015, dar nu îndeajuns încât să fie forțată să renunțe la mandat, (ii) Camera Lorzilor a încercat să interfereze în planurile de Acord de la Chequers, prin cincisprezece amendamente ce ar fi trebuit, în viziunea lor, să contribuie la un Brexit decent, dar deopotrivă majoritatea din Camera Comunelor cât și Theresa May au respins demersul, (iii) Theresa May s-a dus cu documentul Chequers la Michel Barnier, au lucrat pe el, s-a ajuns la o variantă și Consiliul European a votat-o având încredere că Michel și Theresa au făcut treabă bună, dar (iv) ups!, orgoliile au erupt în Camera Comunelor și Acordul a fost respins, iar Camera Comunelor avea ultimul cuvânt în materie, așa că (v) Theresa May în loc să își depună mandatul s-a încăpățânat și a rămas să facă față unui vot de încredere pe care (vi) l-a obținut (deja pentru Camera Comunelor treaba devine penibilă) cu promisiunea că va renegocia cu UE un Plan Alternativ pentru granița Irlandei cu Irlanda de Nord, care să înlocuiască afurisitul de backstop!
Liderii UE au zis nu, Theresa[15], dar premierul britanic nu a dezarmat, comportându-se ca un boxer decis să încaseze oricâte lovituri dar să rămână în picioare, promițând tuturor că o variantă alternativă la backstop există cu adevărat și ea va putea fi pusă în practică în răstimpul rămas, astfel încât să nu existe o graniță opacă între Irlanda și Irlanda de Nord după 29 martie 2019 și să fie respectate principiile Acordului din Vinerea Mare.
Deocamdată Theresa May, în 5 februarie ac., a făcut o vizită la Belfast pentru a-i asigura pe cetățeni britanici din nordul insulei Irlanda că guvernul său lucrează și va livra în timp util o variantă fezabilă pentru ca granița dintre Irlanda și Irlanda de Nord să nu devină o problemă din perspectiva Brexit. Arlene Foster, liderul partidului nord-irlandez care în coaliție cu conservatorii îi susține Cabinetul, a respins formula backstop cu mare hotărâre, folosind ca argument tocmai ideea ar da peste cap principiile Acordului de la Belfast[16].
În mod normal, Theresa May ar fi trebuit să anunțe la Belfast principiile pe care le are în vedere ca fiind alternative la backstop. În schimb, ideea vizitei din Irlanda de Nord a fost mai degrabă obscură, în condițiile în care s-a limitat la asigurări și la mesaje de genul: politicienii din Irlanda de Nord să treacă la treabă în interesul cetățenilor și să avanseze în problemele descentralizării sau să ne concentrăm pe oportunitățile viitoare și nu obsesiv pe ideea că se reîntorc provocările din trecut etc.
Dacă despre ce anume a însemnat backstop s-a tot discutat, inclusiv în presa noastră[17], și oricum acest plan a căzut la votul din Camera Comunelor din 15 ianuarie ac., cu 432 de voturi împotrivă și 202 pentru, întrebarea legitimă rămâne: ce înseamnă alternativa, așa cum clamează Theresa May, și cum putem fi siguri nu doar că va funcționa, dar și că poate fi o soluție fezabilă imediat după data de 29 martie 2019.
Ei bine, în chestiunea alternativei a încercat să sugereze câte ceva Sajid Javid, ministrul de interne al guvernului May, privind măsurile posibile din planul care va înlocui backstop într-un interviu la BBC[18] și a explicat că: un acord alternativ în problema frontierei terestre a Marii Britanii cu Irlanda poate fi fezabil și se poate face cu tehnologia pe care deja autoritățile o au în dotare. Altfel spus, a dat asigurări Javid, autoritățile de frontieră britanice lucrează deja de luni bune să pună la punct o frontieră permeabilă în Irlanda și a rezultat că totul este perfect posibil dar, a insistat ministrul, mai este nevoie și de voință din partea Uniunii Europene pentru a transpune aranjamentul în practică.
Traseul obligatoriu al posibilului Plan Alternativ[19]
Nu insist mai mult pe ideea în cauză. Spun doar că eu unul nu înțeleg cum poate tehnologia existentă (invocată de Said Javid) să înlocuiască voința politică ce era destul de clară în varianta backstop.
În fine, chiar dacă planul alternativ va fi creionat, acesta mai are de parcurs traseul instituțional aferent, așa cum se vede și din schema jurnaliștilor de la Irish Examiner, și tot mai puțin timp rămas la dispoziție. De altfel, conservatorul eurosceptic Jacob Rees-Mogg a avertizat în Camera Comunelor asupra acestor constrângeri, insistând pe ideea că nu va fi posibilă o aprobare a planului alternativ și, concomitent, încadrarea în termenul de 29 martie 2019.
Nu văd, de asemenea, cum ar putea Consiliul European să cauționeze un set de măsuri (orice set de măsuri) pur tehnice și/sau tehnologice menite să înlocuiască o necesară declarație de voință politică a Whitehall și Westminster prin acordul (indiferent cum va arăta acest acord în 21 martie) Brexit, în condițiile în care Camera Comunelor a respins categoric și neelegant Acordul deja acceptat de 27 de lideri ai Uniunii, chiar fără a ști dacă ar mai putea exista o alternativă, iar liderul DUP afirmă deconcertant că de fapt tocmai backstop ar pune în primejdieAcordul din Vinerea Mare.
BRITANICII ȘI CONTINENTALII SUNT CONDAMNAȚI SĂ REUȘEASCĂ SAU SĂ PIARDĂ ÎMPREUNĂ
Secretariatul pentru Situații de Urgență de la Whitehall a propus guvernului Theresa May să ia în considerare, în cazul în care părăsirea Uniunii Europene fără un acord va provoca tulburări sociale majore, reactivarea unui plan de urgență din perioada Războiului Rece, privind protecția Reginei Elisabeta și a Familiei Regale. Știrea a provocat comentarii amuzate sau chiar răutăcioase de-a dreptul în presa britanică.
Jacob Rees-Mogg a descris planurile ca pe-un basm de război fantazat de mandarini care s-au uitat prea mult la filme cu război[20]. Pe de altă parte, mulți oficiali britanici sunt mai puțin optimiști și detașați atunci când încearcă să găsească soluții pentru tot ce poate fi mai rău. Pentru că, așa cum avertiza Elizabeth Lydia, baroană de Manningham-Buller, fost șef al MI5, ieșirea Marii Britanii din Uniune ar trebui evitată cu orice preț, altminteri țara se va regăsi singură în fața unor provocări majore; iar scenariul cel mai negativ este exact cel spre care se îndreaptă Marea Britanie.
Să luăm o mostră a atmosferei momentului din Marea Britanie: Ibrahim Dogus, proprietarul unui restaurant din Londra – deci din acea parte a țării care a votat majoritar pentru THE REMAIN – a avut ideea să adauge pe bonurile fiscale următorul mesaj: ”Brexit-ul e rău. Imigranții fac Marea Britanie mare din nou. Tot ei au gătit și v-au servit mâncarea astăzi.”
Gestul său nu a indignat consumatorii, ci… grupurile de extrema dreaptă, care au trecut la amenințări: ”De ce aduc politica în afacerile lor cu mâncare?” a întrebat retoric Tommy Robinson, activist de extremă dreaptă, și i-a invitat pe cei 52% care au votat LEAVE să nu mai mănânce la restaurantul lui Ibrahim Dogus[21].
Asemenea știri ale faptului divers nu pot să nu transmită un semnal îngrijorător. Practic subiectul Brexit a divizat atât de mult societatea britanică, încât nu este nevoie de foarte mult pentru ca tensiunile să izbucnească din orice motiv; pe de altă parte clasa politică, și ea divizată și aflată în multe segmente ale sale la ani lumină distanță de realitate, nu va fi capabilă să se coaguleze într-o situație excepțională în jurul unui mesaj care să readucă coeziunea în societate.
Așadar autoritățile au dreptate să se teamă de tulburări, care pot degenera pe faliile majore deja create: autohtoni vs. imigranți, englezi vs. scoțieni, catolici vs. protestanți, creștini vs. musulmani și așa mai departe. Trigger-ul poate fi șomajul în creștere abruptă provocat de relocarea marilor concerne ori lipsa unor produse de bază din piață datorită procedurilor vamale etc.
După cum au dovedit-o vestele galbene în Franța, protestele violente pot izbucni fără veste, acolo unde nimeni nu se așteaptă și din motive neprevăzute, cu o intensitate la care politicienii să nu aibă un alt răspuns decât violența instituționalizată a forțelor de ordine, ceea ce, evident, va pune paie pe foc. Când vezi lucrurile astfel – iar informațiile scurse de la Whitehall, de la Secretariatul pentru Situații de Urgență par să indice că autoritățile iau în calcul și basmele de război – un Brexit fără acord nu mai pare o bagatelă.
Situația în mediul de afaceri, pe de altă parte, nu este deloc optimistă. O scurtă trecere în revistă a datelor ce se regăsesc în mass media ne oferă o imagine destul de îngrijorătoare:
(i) peste 250 de companii au inițiat negocieri pentru transferarea sediilor din Marea Britanie în Olanda, din cauza Brexit, a anunțat guvernul olandez prin Michiel Bakhuizen, purtătorul de cuvânt al Agenției Investiții Străine[22];
(ii) ”Dacă va fi un Brexit fără acord, noi de la Airbus vom lua o decizie care va fi foarte dăunătoare pentru Marea Britanie. Nu ascultați de nebunia susținătorilor Brexitului, care spun că dacă avem o fabrică aici, nu ne vom muta. Cu siguranță greșesc.” – este declarația lui Tom Enders, CEO al Airbus[23];
(iii) Ford a avertizat asupra consecințelor dezastruoase în urma ieșirii Marii Britanii din UE fără un acord și se consultă cu sindicatele asupra posibilelor concedieri la fabrica Bridgend din Țara
Galilor. Compania mai are o unitate la Dagenham, în Essex, și o serie de alte facilități pe teritoriul Regatului Unit; în total aproximativ 13.000 de angajaţi în Marea Britanie, aproximativ un sfert din forța sa de muncă angajată de Ford în Europa[24]; etc.
Dacă va exista un Brexit fără acord, britanicii vor suferi cu siguranță consecințe dure, dar nici Uniunea Europeană nu va rămâne neafectată. Vor fi puse sub semnul întrebării proiecte mutuale de cooperare ce au valențe cu greutate, în special în privința capacității de apărare a Europei, a cooperării în materie polițienească, de intelligence, cooperarea în materie de proiecte științifice, energie atomică, educație, turism și așa mai departe.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
