Săptămâna care a trecut a fost marcată pe plan internaţional de publicarea deciziilor liderilor politici supremi ai S.U.A. şi Federaţiei Ruse referitoare la denunţarea de către ambele părţi a „Tratatului privind Forţele Nucleare cu Rază Medie de Acţiune” – semnat la Washington, la 8 decembrie 1987, de preşedintele american Ronald Reagan şi de Mihail Sergheevici Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Opţiunea „dublu zero”, propusă de liderul politic american, a fost acceptată în anul 1987 de către cel sovietic şi, astfel, s-a ajuns la interzicerea instalării în Europa a oricăror tipuri de rachete cu rază medie de acţiune (echipate cu focoase nucleare şi capabile să atingă ţinte aflate la o distanţă de 1000-5500 km), precum şi a tuturor rachetelor cu rază scurtă de acţiune (care aveau posibilitatea să detoneze focoase atomice la distanţe cuprinse între 500 şi 1000 km). Rachetele care existau deja în Europa au fost retrase de ambele părţi şi distruse.
Tratatul semnat la Washington în anul 1987 a permis deblocarea discuţiilor care începuseră la mijlocul anilor ’70, la Viena, referitoare la dezarmarea convenţională a celor două blocuri politico-militare existente în acel moment pe continentul european: NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
Despre criza euro-rachetelor din anii ’80 există multe informaţii şi am abordat pe larg acest subiect anul trecut, după ce un ministru român al Apărării s-a trezit vorbind despre existenţa, în opinia sa, a unor rachete balistice americane pe teritoriul României (31 iulie 2018).[1] Vorba s-a dus pe Apa Sâmbetei, la fel ca funcţia personajului politic amintit, însă au rămas nişte suspiciuni privind existenţa unor vectori nucleari la Deveselu – pe care autorităţile de la Moscova nu au întârziat să le amplifice. Acesta este unul dintre motivele pentru care revenim la rachetele pe care armata română le-a avut în dotare şi care puteau fi echipate cu focoase nucleare oferite de conducerea politică şi militară de la Moscova.
În scopul modernizării arsenalului armatei române, autorităţile de la Moscova au propus la începutul anilor ’60 înfiinţarea a două brigăzi de rachete balistice pe teritoriul României. Acea ideea a fost anunţată la 22 martie 1961 conducerii politice de la Bucureşti de către generalul Leontin Sălăjan (ministrul Forţelor Armate), într-un raport clasificat „Strict secret de importanţă deosebită”, astfel: „În cadrul convocărilor ce au avut loc la Comandamentul Forţelor Armate Unite, la Moscova, în lunile octombrie şi noiembrie 1960, mareşalul Uniunii Sovietice [Andrei A.] Greciko, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite [ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia], a făcut următoarele recomandări referitor la Forţele Armate ale Republicii Populare Române: [...] În dotarea armatei române să existe un număr minim de unităţi de rachete „sol-sol”, cu destinaţie operativ-tactică, de tipul R-11 M (4 divizioane de foc şi 2 baterii tehnice, organizate în două brigăzi). Rachetele vor fi fără capul atomic, acesta urmând a se primi la timpul oportun (subl.n.)”[2].
Două luni mai târziu, generalul Leontin Sălăjan a trimis un nou document Comitetului Central al P.M.R., în care a solicitat aprobarea autorităţilor politice de la Bucureşti şi Moscova pentru detaşarea în România, timp de un an, a trei specialişti militari sovietici, în scopul instruirii cadrelor militare române în domeniul rachetelor balistice. În raportul său din 26 mai 1961, ministrul Forţelor Armate a precizat următoarele: „Potrivit planului de înzestrare al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, începând din anul 1961, acestea vor fi înzestrate cu rachete. Pentru însuşirea problemelor legate de întrebuinţarea tactic-operativă a acestora, pregătirea de luptă şi tragerile unităţilor de rachete, Ministerul Forţelor Armate consideră necesar a se interveni pe lângă Comandamentul Forţelor Armate Unite pentru trimiterea în Republica Populară Română a trei specialişti militari, pe timp de un an, care să ajute cadrele noastre în însuşirea tuturor problemelor rachetelor (subl.n.)”[3]. Propunerea generalului de armată român a fost aprobată de autorităţile politice de la Bucureşti şi Moscova.
În paralel, în România s-au făcut pregătirile pentru primirea a 13 complexe de rachete balistice sovietice R-11 M (fiecare având câte două rachete de tipul 8 K11). Acestea au fost achiziţionate de autorităţile de la Bucureşti în scopul înzestrării Brigăzilor 32 şi 37 Rachete Operativ-Tactice, precum şi a Centrului de Instrucţie pentru Rachete de la Ploieşti. Prima mare unitate a fost înfiinţată la Tecuci în anul 1961. Cea de-a doua a fost amplasată la Ineu şi procesul de pregătire pentru luptă în cadrul său a început în anul 1962. Complexul R-11 M care a ajuns la Ploieşti a fost utilizat ca material didactic.
Ambele brigăzi de rachete operativ-tactice româneşti au făcut parte până în anul 1991 din structura militară pe care autorităţile politice de la Bucureşti au pus-o la dispoziţia Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, pentru cazurile de război care ar fi apărut la un moment dat. Desfiinţarea la 31 martie 1991 a structurilor militare ale acelei alianţe – în condiţiile acceptării de către liderii politici din statele N.A.T.O. şi O.T.V. a prevederilor „Tratatului privind Forţele Nucleare cu Rază Medie de Acţiune” (Washington, 8 decembrie 1987) şi a celor din „Tratatul cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa” (Paris, 19 noiembrie 1990) – a permis conducerii armatei române să propună autorităţilor politice de la Bucureşti renunţarea completă şi rapidă la întregul arsenal de rachete operativ-tactice sovietice pe care armata română îl avea în dotare în acel moment – fapt ce s-a şi întâmplat.
După cum am arătat în fragmentul din raportul semnat de generalul Leontin Sălăjan la 22 martie 1961, rachetele sovietice se livrau armatei române fără focos nuclear, „acesta urmând a se primi la timpul oportun (subl.n.)”[4]. Chestiunea respectivă a fost abordată şi la o consfătuire a miniştrilor Apărării ai statelor membre ale O.T.V. (Praga, 30 ianuarie – 1 februarie 1962). Cu acel prilej, mareşalul Andrei A. Greciko l-a informat pe generalul Leontin Sălăjan despre faptul că „dânsul intenţionează să propună Guvernului U.R.S.S. să fie de acord să predea ţărilor Tratatului de la VARŞOVIA capul atomic pentru rachetele care sunt în înzestrarea acestora.
În cazul când guvernul U.R.S.S. va fi de acord, urmează ca noi să fim în măsură să primim aceste încărcături începând cu anul 1963.
Problema va fi studiată de M.F.A. şi vom face propuneri pe măsura primirii unor date mai concrete. Până la soluţionarea acestei probleme şi creerea (sic!) condiţiilor necesare pentru primirea încărcăturilor nucleare, mi s-a prezentat o schemă de principiu de modul cum se întrevede primirea acestor încărcături din depozitele U.R.S.S. (subliniere în original, probabil realizată de Gh. Gheorghiu-Dej – nota P. Opriş)”[5].
În raportul strict-secret pe care l-a întocmit după întoarcerea sa de la Praga pentru informarea conducerii P.M.R., generalul Leontin Sălăjan a menţionat şi despre arsenalul nuclear pe care îl deţinea armata sovietică, astfel: „Mareşalul Uniunii Sovietice Greciko A.A., cu ocazia mesei comune de încheere (sic!) a lucrărilor consfătuirii, a precizat că URSS dispun nu numai de cantitatea necesară de încărcătură nucleară pentru lovirea tuturor obiectivelor principale ale inamicului, dar că dispune de două complete de asemenea încărcături pentru fiecare obiectiv.
De asemenea, a arătat că URSS a experimentat încărcătura de 50 milioane de tone [TNT] şi că dispun de încărcături de 100 milioane de tone”[6]. Sublinierile din text aparţin, probabil, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej deoarece el avea obiceiul să utilizeze culorile roşu şi albastru pentru marcarea unor idei importante expuse în documentele pe care le citea.
La aceeaşi consfătuire, „Mareşalul Uniunii Sovietice Biriuzov ne-a indicat să luăm avioane de tipul MiG-21 P (interceptoare) precizând că ele deja se produc”[7]. Probabil că Serghei Semionovici Biriuzov se referea la modelul MiG-21 PF, care a fost livrat armatei române în două tranşe: 14 avioane la 20 ianuarie 1965 şi 24 aparate la 18 iulie 1965 (18 MiG-21 PF au ajuns la Escadrila 1 Aviaţie Vânătoare de la Deveselu, la 18 iulie 1965).
Intenţia pe care comandantul suprem al Forţelor Armate Unite a anunţat-o la consfătuirea de la Praga (30 ianuarie – 1 februarie 1962), privind mutarea unor focoase nucleare în statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, nu s-a concretizat şi dispozitivele nucleare ale rachetelor cumpărate de autorităţile române începând din anul 1961 au rămas permanent pe teritoriul URSS, până la sfârşitul Războiului Rece. În opinia noastră, una dintre posibilele cauze care l-au determinat pe Andrei Greciko să renunţe la intenţia sa poate avea legătură cu eşecul înregistrat de autorităţile sovietice în toamna anului 1962, în momentul declanşării crizei rachetelor nucleare sovietice trimise în Cuba (în cadrul operaţiunii „Anadîr”).
Propunerea referitoare la mutarea unor focoase nucleare sovietice pe teritoriul României, începând din 1963, nu a fost menţionată de Nikita Hruşciov în discuţiile pe care le-a avut la 23 octombrie 1962, la Moscova, cu membrii delegaţiei române condusă de Gh. Gheorghiu-Dej şi Ion Gh. Maurer. Aceştia se întorceau cu avionul în România, după vizitele pe care le efectuaseră în Indonezia, India (12-20 octombrie 1962) şi Birmania (20-22 octombrie 1962), iar oprirea lor la Moscova (pentru 20 de ore) a avut ca obiectiv iniţial o discuţie cu Nikita Hruşciov despre rezultatele obţinute de liderii români în cele trei vizite. Criza rachetelor nucleare sovietice trimise în Cuba a modificat agenda discuţiilor. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gh. Maurer au aflat din presă despre rachetele respective şi Nikita Hruşciov le-a comunicat la dejunul din 23 octombrie 1962 faptul că au fost aprobate de către Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. o serie de măsuri pentru a contracara posibilele acţiuni americane împotriva Uniunii Sovietice, Cubei şi a statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
După întoarcerea în ţară, ministrul de Externe Corneliu Mănescu a întocmit un raport secret referitor la discuţiile pe care membrii delegaţiei române le-au avut la Moscova cu omologii lor sovietici. Acel document a fost finalizat la 30 octombrie 1962 şi trimis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar acesta a aprobat ca raportul să fie citit de toţi membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R.[8]
Este interesant de menţionat şi faptul că, la mijlocul lunii octombrie 1962, mareşalul Andrei Greciko a fost câteva zile în România (împreună cu generalul Pavel I. Batov, mareşalul de aviaţie Nikolai S. Skripko, viceamiralul Serafim E. Ciursin, generalii A.S. Haritonov, A.H. Babadjanian, Bedniakin, Dreaghin, Kalaşnikov, Marghelov şi colonelul G.A. Galkin) pentru a participa la o mare aplicaţie militară a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – care s-a desfăşurat pe Dunăre şi pe litoralul românesc al Mării Negre, precum şi în Bulgaria (15-18 octombrie 1962). Deşi a avut posibilitatea să îl informeze pe ministrul român al Forţelor Armate despre operaţiunea secretă „Anadîr”, aflată în plină desfăşurare, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite nu a făcut nimic în acel sens, iar generalul Leontin Sălăjan a fost surprins la fel ca Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gh. Maurer de anunţul preşedintelui John F. Kennedy, referitor la rachetele nucleare sovietice care au ajuns în Cuba (22 octombrie 1962).
În concluzie, autorităţile române nu au ştiut de existenţa operaţiunii sovietice „Anadîr” până în momentul în care aceasta a fost dezvăluită în presa occidentală. Un nou argument în acest sens este declaraţia lui Nikita Hruşciov, pe care a rostit-o în faţa lui Nicolae Ceauşescu (Moscova, 8 iunie 1963), cu prilejul primirii de la acesta a unei invitaţii oficiale din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a vizita România. Atunci, liderul sovietic a prezentat într-un mod mai curând apologetic faptul că nu l-a informat din timp pe Gheorghiu-Dej despre trimiterea de rachete nucleare în Cuba şi a spus că puţine persoane au ştiut despre operaţiunea „Anadîr”, chiar şi la Moscova. Totodată, Hruşciov şi-a apărat decizia din anul 1962, afirmând că rachetele respective erau necesare „pentru a speria America” şi astfel se proteja Cuba – o ţară care nu trebuia pierdută de tabăra socialistă.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
